Arturo Perez Reverte

— Ar trebui să vă depărtaţi de colo, patroană. Din cauza curentului.

— Da' de unde, Bălţatule – îi zâmbea pistolarului. Lasă vrăjeala.

Fusese un soi de vis ciudat; parcă asista la un lanţ de situaţii care nu i se întâmplau ei. Ultimele două săptămâni se rânduiau în amintirea ei ca o succesiune de capitole intense şi perfect definite. Noaptea ultimei operaţiuni. Teo Aljarafe citind absenţa viitorului în întunericul cabinei. Hector Tapia şi Willy Rangel privind-o stupefiaţi într-un apartament din hotelul Puente Romano, când şi-a expus decizia şi exigenţele: Culiacân în loc de Districtul Federal – lucrurile se fac aşa cum trebuie, spusese, ori nu se mai fac. Semnarea unor documente private cu garanţii de ambele părţi, în prezenţa ambasadorului Statelor Unite la Madrid, a unui înalt funcţionar de la Ministerul de Justiţie spaniol şi a altuia de la Externe. Şi apoi, după se tăiaseră punţile, lunga călătorie peste Atlantic, escala tehnică pe pista din Miami cu Learjet-ul înconjurat de poliţişti, faţa impenetrabilă a lui Pote Gălvez ori de câte ori privirile lor se încrucişau. Or să vrea să vă ucidă tot timpul, o avertizase Willy Rangel. Pe dumneavoastră, pe bodyguardul dumneavoastră şi pe oricine va răsufla prin preajmă. Aşa că încercaţi să aveţi grijă. Rangel o însoţise până la Miami, punând la punct cele necesare. Instruind-o asupra a ceea ce se aştepta de la ea şi asupra a ceea ce putea aştepta ea. Partea de după – dacă exista un „după” – includea facilităţi pe timpul următorilor cinci ani pentru a se stabili unde voia: America sau Europa, identitate nouă incluzând un paşaport nord-american, protecţie oficială, ori să fie lăsată în voia ei, dacă asta dorea. Iar când ea răspunsese că partea de după era doar treaba ei, mulţumesc, el îşi frecă nasul şi încuviinţă ca şi când ar fi priceput. La urma urmelor, DEA calculase că Teresa deţinea fonduri sigure, în bănci elveţiene şi din Caraibe, de cincizeci până la o sută de milioane de dolari. Continuă să privească ploaia care cădea dincolo de ferestre. Culiacân. În seara când sosise, când convoiul de militari şi de federali care aştepta pe pistă aborda la scara avionului, Teresa descoperise, în dreapta, bătrânul turn galben al vechiului aeroport, având încă duzini de Cessna şi de Piper-uri staţionate, iar la stânga noile instalaţii în construcţie. Surburban-ul în care se instala cu Pote Gălvez era blindat, cu geamuri fumurii, înăuntru se aflau doar ea, Pote şi şoferul, care avea la bord un radio deschis pe frecvenţa poliţiei Erau lumini albastre şi roşii, soldaţi cu căşti de luptă, federali în civil şi în cenuşiu întunecat, înarmaţi până-n dinţi în partea din spate a camioanelor şi în portierele deschise ale Suburban-urilor, cu şepci de baseball, poncho-uri lucind de ploaie, mitraliere montate, îndreptate în toate părţile, antene de radio ce se legănau la luarea curbelor în toată viteza, în vuietul sirenelor. Da' de unde. Cine-ar fi crezut, spunea faţa lui Pote Gâlvez, că aveam să ne întoarcem în felul ăsta. Astfel străbătură bulevardul Zapata, întorcând la Libramiento Norte în dreptul benzinăriei El Văile. Apoi urmară splaiul, cu plopii şi cu sălciile mari ce prelungeau ploaia până la pământ, luminile oraşului, colţurile familiare, podul, albia întunecată a râului Tamazula, cartierul Chapultepec. Teresa crezuse că avea să simtă în inimă ceva special când va fi din nou acolo; dar adevărul, descoperi ea, era că nu exista o mare diferenţă între un loc şi altul. Nu simţea nici emoţie, nici frică. Pe tot traseul, ea şi Pote Gâlvez se priviră de multe ori. În cele din urmă, Teresa întrebă ce ai în cap, Bălţatule; iar pistolarul zăbovi puţin înainte să răspundă, uitându-se afară, cu mustaţa ca o trăsătură de penel întunecată pe chip şi cu stropii de apă de pe geam împestriţându-i şi mai mult faţa atunci când treceau prin dreptul unor surse de lumină. Apăi să vedeţi că nimic deosebit, patroană, replică într-un târziu. Doar că-mi pare ciudat. O spuse fără intonaţie, cu chipul lui inexpresiv, cu trăsături de indian din nord. Aşezat foarte solemn lângă ea, pe pielea din Suburban, cu mâinile încrucişate pe burtă. Şi pentru prima oară după acea pivniţă îndepărtată din Nueva Andalucâa, Teresei i se păru neajutorat. Nu era lăsat să poarte arme, deşi era prevăzut că în casă aveau să existe, pentru protecţia personală a amândurora, pe lângă federalii din grădină şi soldaţii care se învârteau prin perimetrul moşiei, pe stradă. Din când în când pistolarul se întorcea să se uite pe geam, recunoscând un loc sau altul dintr-o ochire. Fără să deschidă gura. La fel de tăcut ca atunci când, înainte de-a părăsi Marbella, ea îi ceruse să se aşeze în faţa ei şi îi explică de ce venea. De ce veneau. Nu ca să toarne pe careva, ci ca să-i prezinte nota de plată bine încărcată unui nemernic. Doar lui şi atât. Pote rămăsese un răstimp gândindu-se. Şi spune-mi pe bune ce părere ai, îl întrebase ea. Vreau să ştiu înainte să permit să mă însoţeşti când mă întorc acolo. Apăi vedeţi că eu n-am nici o părere, fusese răspunsul Şi vă spun, sau mai bine zis nu spun ce nu spun, cu tot respectul. Poate că am şi eu sentimentele mele, patroană. La ce să vă spun că nu, dacă da. Dar ce am eu sau ce n-o să mai am e treaba mea Păi, nu. Dumneavoastră credeţi că e bine să faceţi un lucru sau altul, îl faceţi şi e totuna. Dumneavoastră decideţi să vă duceţi şi gata, iar eu apăi nici pomeneală. Vă însoţesc.

Se depărta de fereastră şi se duse până la masă, în căutarea unei ţigări. Pachetul de Faros era tot acolo, lângă Sâg Sauer şi cele trei încărcătoare pline cu muniţie 9 parabellum. La început, Teresa nu era familiarizată cu pistolul acela, iar Pote Gălvez îşi petrecu o dimineaţă învăţând-o să-l demonteze şi să-l monteze la loc cu ochii închişi. Dacă vine cineva noaptea şi echipa dumneavoastră o ia la sănătoasa, patroană, mai bine să vă puteţi descurca fără să aprindeţi lumina. Acum pistolarul se apropie cu un chibrit aprins, înclină uşor din cap când ea îi mulţumi, iar apoi se duse în locul pe care îl ocupase Teresa lângă fereastră, să arunce o privire afară.

— Totul e în ordine, spuse ea, scoţând fumul.

Era o plăcere să tragă din ţigările astea după atâţia ani. Pistolarul ridică din umeri, lăsând să se înţeleagă că, în privinţa ordinii, la Culiacân acest cuvânt se dovedea a fi relativ. Apoi se duse pe coridor şi Teresa îl auzi vorbind cu unul dintre federalii care erau în casă. Trei înăuntru, şase în grădină, douăzeci de soldaţi în perimetrul exterior, înlocuiţi la fiecare douăsprezece ore, ţinându-i la distanţă pe curioşi, pe ziarişti şi pe ticăloşii care, fără îndoială, la acea oră dădeau târcoale aşteptând să le pice o ocazie. Mă întreb, socoti în sinea ei, cât o fi oferit pe pielea mea deputatul şi candidatul la Senat pentru Sinaloa don Epifanio Vargas.

— Cât crezi c-om valora, Bălţatule9 Apăruse iarăşi în uşă, cu înfăţişarea aceea de urs greoi pe care o avea atunci când se temea să nu se facă observat prea mult. Liniştit în aparenţă, ca de obicei, însă ea văzu cum, dincolo de pleoapele lui mijite, ochii întunecaţi şi bănuitori nu încetau să măsoare apa la mămăligă.

— Pe mine mă omoară pe gratis, patroană. Da' dumneavoastră sunteţi acuma o captură babană. Nimeni nu s-ar vârî în buclucul ăsta fără un sac de lovele.

— Or fi chiar escortele sau or veni de-afară? El pufni, încreţindu-şi mustaţa şi fruntea.

— Bănuiesc că de-afară, spuse. Traficanţii şi poliţiştii sunt la fel, dar nu întotdeauna, deşi uneori da. Mă-nţelegeţi?

— Mai mult sau mai puţin.

— Asta-i a' dreaptă. Iar din soldaţi, colonelul îmi pare ca lumea de tot. De treabă. Din ăia care îşi execută pe loc trădătorii.

— O să vedem acuşica, nu?

— Apăi să vedeţi că ar fi ultraexcelent, stă-până Să vedem odată şi să ne cărăm.

Teresa zâmbi când auzi asta. Îl înţelegea pe pistolar, întotdeauna aşteptarea se dovedea a fi mai rea decât cafteala, oricât de insuportabilă ar fi fost aceasta din urmă. În orice caz, ea adoptase măsuri suplimentare. Preventive. Nu era o fetiţă nepricepută, avea mijloace şi ştia cum stau lucrurile. Călătoria la Culiacân fusese precedată de o campanie de informare la nivelurile adecvate, inclusiv presa locală. Numai Vargas, era lozinca. Nici turnătorie, nici ciripeală, nici fluierături: o chestiune personală în genul duel pe marginea prăpastiei, iar în rest, să se bucure de spectacol, în siguranţă. Nici un nume în plus, nici o dată. Nimic. Doar don Epifanio, ea şi fantoma Blondului Dâvila arzând la Espinazo del Diablo, cu doisprezece ani în urmă. Nu era vorba de o delaţiune, ci de o răzbunare limitată şi personală; asta se putea înţelege prea bine la Sinaloa, unde prima dată un lucru era rău văzut, iar a doua oară era normă pentru uz şi sursă regulată pentru cimitire. Acela fusese pactul din hotelul Puente Romano, iar guvernul Mexicului căzuse de acord. Americanii, deşi scrâşnind din dinţi, căzuseră şi ei. Un martor concret şi un nume concret. Nici măcar Cesar Batman Guemes ori ceilalţi mahări care odinioară fuseseră apropiaţi de Epifanio Vargas nu trebuiau să se simtă ameninţaţi. Era de aşteptat ca acest fapt să-i liniştească îndeajuns pe Batman şi pe restul. De asemenea, sporea posibilităţile de supravieţuire ale Teresei şi reducea fronturile de acoperit. Până la urmă, în rechineala banilor şi a narcopoliticii sinaloeze, don Epifanio fusese sau era un aliat, o personalitate locală; însă, în acelaşi timp, un competitor si, mai devreme sau mai târziu, un duşman. Multora le-ar fi prins de minune să fie scos din scenă la un preţ atât de scăzut.

Sună telefonul. Pote Gâlvez înşfacă receptorul, iar apoi rămase uitându-se la Teresa ca şi cum de partea cealaltă se rostise numele unei stafii, însă ea nu fu nicidecum surprinsă. De patru zile aştepta apelul acela. Şi deja erau în întârziere.

— E neregulamentar, doamnă. Nu sunt autorizat.

Colonelul Edgar Ledesma stătea în picioare pe covorul din salon, cu mâinile încrucişate la spate, cu uniforma de lucru bine călcată, cu cizmele strălucitoare udate de ploaie. Părul lui scurt, de soldat get-beget, îi stătea foarte bine, confirmă Teresa, cu firele lui albe cu tot. Atât de educat şi atât de curat, îi aducea aminte puţin de căpitanul acela de la Garda Civilă din Marbella, cu mult timp în urmă, al cărui nume îl uitase.

— Au trecut mai puţin de douăzeci şi patru do ore de la declaraţia dumneavoastră la Procuratura Generală.

Teresa rămăsese aşezată, fumând, cu picioarele încrucişate şi cu pantalonii ei din mătase neagră. Pnvindu-l de jos. Relaxată. Foarte grijulie să pună lucrurile la locul lor.

— Daţi-mi voie să vă spun, colonele. Eu nu mă aflu aici în calitate de prizonieră.

— Bineînţeles că nu.

— Dacă accept protecţia dumneavoastră, este pentru că doresc să o accept. Insă nimeni nu mă poate împiedica să mă duc unde vreau. Aşa a fost înţelegerea.

Ledesma îşi sprijini greutatea trupului pe o cizmă, iar apoi pe cealaltă. Acum se uita la avocatul Gaviria, de la Procuratura Generală a Statului, legătura lui cu autoritatea civilă care răspundea de toată chestiunea. Gaviria stătea şi el în picioare, deşi ceva mai departe, cu Pote Gâlvez îndărăt, rezemat de tocul uşii, şi adjutantul militar al colonelului – un tânăr locotenent -privind peste umărul lui, din coridor.

— Spuneţi-i doamnei, îl rugă colonelul, că ceea ce ne cere e imposibil.

Gaviria îi dădu dreptate lui Ledesma. Era un individ slăbuţ, plăcut, îmbrăcat şi ras foarte corect. Teresa îl privi în fugă, lăsând privirea să-i alunece ca şi când nu l-ar fi văzut.

— Eu nu cer nimic, colonele, îi spuse militarului. Vă comunic doar că am intenţia să ies de aici pentru o oră şi jumătate. Că am o întâlnire în oraş. Dumneavoastră puteţi lua măsuri de securitate, sau puteţi să n-o faceţi.

Ledesma clătina din cap, neputincios

— Legile federale îmi interzic să deplasez trupe prin oraş. Cu oamenii ăştia pe care îi am aici afară deja încălcăm regulamentul

— Iar în ce-o priveşte, autoritatea civilă. Începu să spună Gavina.

Teresa stinse ţigara în scrumieră, cu atâta putere încât îşi arse unghiile.

— Să nu vă posomoriţi, domnule avocat. Nici atâtica. Faţă de autoritatea civilă mă voi ţine de cuvânt mâine, aşa cum este prevăzut, la ora exactă.

— Ar trebui să ţinem seama că, în termeni legali.

— Auziţi. Am hotelul Sân Marcos plin de avocaţi care mă costă o căruţă de bani – arătă spre telefon. Câţi vreţi să chem?

— Ar putea fi o capcană, argumentă colonelul.

— Fir-ar. Nu mai spuneţi.

Ledesma îşi trecu o mână prin păr. Apoi făcu câţiva paşi prin încăpere, urmărit de ochii angoa-saţi ai lui Gaviria.

— Va trebui să mă consult cu superiorii mei.

— Consultaţi-vă cu cine vreţi, spuse Teresa. Dar un lucru să vă fie limpede: dacă nu mă lăsaţi să mă duc la întâlnirea asta, interpretez că sunt reţinută aici, în ciuda înţelegerilor cu guvernul. Iar asta desface acordul. În plus, vă amintesc că în Mexic nu există acuzaţii împotriva mea.

Colonelul o privi fix. Îşi muşca buza inferioară ca şi cum l-ar fi deranjat o pieliţă desprinsă. Porni spre uşă, dar se opri la jumătatea drumului.

— Ce câştigaţi dacă vă puneţi pielea în joc aici?

Era evident că voia să înţeleagă cu adevărat. Teresa îşi descrucişa picioarele, netezind cu mâi-nile cutele de pe mătasea neagră. Ce câştig sau ce pierd, răspunse, e treaba mea, iar dumneavoastră vi se bălăngăne. O spuse în felul acesta şi rămase tăcută, iar după o clipă îl auzi pe militar suspi-nând ursuz, încă o privire între el şi Gaviria.

— Voi cere instrucţiuni, spuse colonelul.

— Eu de asemenea, glosă funcţionarul.

— Haidcm. Cereţi ce aveţi de cerut, între timp, eu am nevoie de o maşină la poartă la ora şapte fix. Cu omul acesta – arătă spre Pote Gâlvez -înăuntru şi bine înarmat. Ce-o mai fi împrejur sau pe deasupra, colonele, e treaba dumneavoastră.

Vorbise uitându-se tot timpul la Ledesma. Şi de data^asta, socoti, îmi pot permite să zâmbesc un pic. Îi impresionează mult când o muiere zâm-beşte în timp ce le suceşte boaşele. Care-i piesa, copoiule. Te credeai calul din Marlboro.

Zum, zum. Zum, zum. Ştergătoarele de parbriz sunau monoton, cu ploaia bătând ca o grindină de gloanţe pe capota Suburban-ului. Când federalul care conducea învârti volanul spre stânga şi intră pe bulevardul Insurgentes, Pote Gâlvez, care stătea lângă şofer, se uită într-o parte şi în cealaltă şi puse amândouă mâinile pe cornul de cârlan AK47 pe care-l ţinea pe genunchi. De asemenea, mai avea într-un buzunar de la haină un walkie-talkie conectat pe aceeaşi frecvenţă cu radioul din Suburban, iar Teresa asculta de pe bancheta din spate vocile agenţilor şi ale soldaţilor care participau la operativ. Obiectiv Unu şi Obiectiv Doi, spuneau. Obiectivul Unu era ea însăşi. Iar cu Obiectivul Doi avea să se întâl-nească într-o clipă.

Zum, zum. Zum, zum. Era ziuă, dar cerul cenuşiu întuneca străzile şi unele magazine aveau luminile aprinse. Ploaia multiplica clipirile luminoase ale micului convoi. Suburban-ul şi escorta sa – două Ram-uri federale şi trei camioane Lobo cu soldaţi cocoţaţi în spatele mitralierelor -ridicau şuvoaie de apă din torentul cafeniu ce umplea străzile şi curgea spre Tamazula, rcvăr-sându-se din conducte şi canale. Pe cer era o dungă neagră, în fund, conturând clădirile mai înalte de pe bulevard, şi o altă dungă roşiatică, mai jos, care părea să se încovoaie sub povara celei negre.

— O rezervă, patroană, spuse Pote Gâlvez. Cornul de cârlan răsună când îl apăsă pe închizător, iar asta atrase asupra pistolarului o privire neliniştită, cu coada ochiului, din partea şoferului. Pe când o depăşeau fără să micşoreze viteza, Teresa văzu că era vorba de o rezervă militară şi că soldaţii, cu căşti de luptă, cu automatele R15 şi M16 pregătite, opriseră pe o parte a drumului două maşini ale poliţiei şi îi păzeau, fără disimulare, pe oamenii legii aflaţi înăuntru. În mod evident, colonelul Ledesma avea încredere atât cât trebuia; şi tot în mod evident, după ce întorsese pe toate feţele legile ce interziceau deplasarea trupelor prin oraş, comandan-tul-adjunct al Zonei a Noua găsise pe unde să fenteze regulamentul – la urma urmei, starea naturală a unui militar se învecina întotdeauna cu starea de asediu. Teresa observă mai mulţi soldaţi şi federali eşalonaţi pe sub copacii ce divizau dublul sens al bulevardului, cu indicatoare care deviau circulaţia spre alte străzi. Şi chiar acolo, între liniile de cale ferată şi marele pătrat de ciment al Unităţii Administrative, capela lui Malverde părea mult mai mică decât în urmă cu doisprezece ani, aşa cum şi-o amintea ea.

Amintiri. Dintr-o dată înţelese că, pe timpul acelei atât de îndelungate călătorii dus-întors, nu dobândise decât trei certitudini asupra vieţii şi fiinţelor omeneşti: că omoară, îşi amintesc şi mor. Fiindcă vine un moment, îşi spuse, când priveşti înainte şi vezi numai ce-ai lăsat în urmă: cadavre rămase pe parcurs în spatele tău, în timp ce tu mergeai. Printre ele rătăceşte şi al tău, iar tu nu ştii. Până când într-un târziu îl vezi, şi ştii.

Se căută printre umbrele capelei, în pacea băncuţei aşezate la dreapta efigiei sfântului, în penumbra roşiatică a luminărilor ce ardeau trosnind slab printre florile şi ofrandele atârnate pe perete. Acum, afară, lumina se ducea foarte repede, iar strălucirea intermitentă roş-albastră a unei maşini federale lumina intrarea cu clipiri tot mai intense pe măsură ce se întuneca cenuşiul murdar al după-amiezei. Oprindu-se în faţa sfântului Malverde. Privindu-i părul negru parcă vopsit la coafor, haina albă şi eşarfa de la gât, ochii de indian şi mustaţa pitorească, Teresa îşi mişcă buzele ca să se roage, cum făcea odinioară – Dios vendiga mi camino y permită mi regresa – însă nu reuşi să ajungă la nici o rugăciune. Poate că e un sacrilegiu, se gândi dintr-o dată. Poate că nu trebuia să stabilesc întâlnirea în locul ăsta. Poate că timpul m-a făcut proastă şi arogantă, şi se apropie ceasul să plătesc pentru asta.

Ultima dată când fusese acolo exista o altă femeie care o privea dintre umbre. Acum o căuta fără s-o găsească. Dacă nu cumva, hotărî ea, eu sunt cealaltă femeie sau o port în mine, iar fata cu ochi speriaţi, fetiţa care fugea cu o poşetă şi cu un Colt în mână, s-a preschimbat într-una din stafiile acelea întunecate ce rătăcesc în urma mea, privindu-mă cu ochi acuzatori, sau trişti, sau indiferenţi. Poate că asta este viaţa, şi respiri, umbli, te mişti numai pentru ca într-o zi să te uiţi în urmă şi să te vezi acolo. Pentru ca să te recunoşti în morţile succesive, ale tale şi ale altora, la care te condamnă fiecare din paşii tăi. Îşi vârî mâinile în buzunarele pardesiului – pe dedesubt avea un pulover, blugi, cizme comode cu talpă din cauciuc – şi scoase pachetul de Faros. Îşi aprindea una la flacăra unei luminări de-a lui Malverde când don Epifanio Vargas se contura în clipirile roş-albastre de la intrare.

— Teresita. De când nu ne-am văzut.

Era aproape la fel, aprecie. Înalt, corpolent, îşi atârnase impermeabilul într-un cuier de lângă poartă. Costum închis la culoare, cămaşă descheiată, fără cravată, cizme cu vârful ascuţit. Cu faţa aceea care amintea de vechile filme cu Pedro Armendâriz. Avea multe fire albe în mustaţă şi pe la tâmple, câteva riduri în plus, talia poate uşor rotunjită, însă era acelaşi.

— Abia dacă te recunosc.

Făcu câţiva paşi, pătrunzând în capelă după ce se uitase într-o parte şi-n alta bănuitor. O privea fix pe Teresa, încercând să o pună în legătură cu cealaltă femeie pe care o avea în memorie.

— Dumneavoastră nu v-aţi schimbat prea mult, spuse ea. Poate câteva kilograme în plus. Şi firele albe.

Stătea aşezată pe bancă, lângă efigia lui Malverde, şi nu se mişcă atunci când îl văzu intrând.

— Ai o armă? Întrebă don Epifanio, precaut.

— Nu.

— Ce bine. Pe mine m-au căutat aici afară împuţiţii ăia. Nici eu nu aveam.

Suspină uşor, se uită la Malverde cel scăldat în lumina tremurătoare a luminărilor, iar apoi din nou la ea.

— Vezi tu. Tocmai am împlinit şaizeci şi patru de ani. Dar nu mă plâng.

Veni până aproape de ea, studiind-o de sus, cu atenţie. Ea rămase aşa cum era, susţinându-i privirea.

— Cred că ţi-a mers bine, Teresita.

— Nici dumneavoastră nu v-a mers rău.

Don Epifanio clătină din cap, într-o încuviinţare lentă. Gânditor. Apoi se aşeză lângă ea. Stăteau exact la fel ca ultima oară, doar că ea nu avea un Colt în mână.

— Doisprezece am, nu-i aşa? Tu şi eu chiar aici, în acelaşi loc, cu faimoasa agendă a Blondului.

Se întrerupse, dându-i ocazia să-şi amestece amintirile cu ale lui. Însă Teresa păstră tăcerea. După o clipă, don Epifanio scoase o havană din buzunarul de sus al sacoului. Niciodată nu mi-am imaginat, începu să spună în timp ce scotea eticheta. Dar se opri încă o dată, ca şi cum ar fi ajuns la concluzia că ceea ce nu-şi imaginase niciodată nu avea importanţă. Cred că toţi te-am subestimat, spuse într-un târziu. Bărbatul tău, eu. Toţi. Partea cu „bărbatul tău” o spuse ceva mai în şoaptă, şi parcă încerca s-o strecoare, nebăgată în seamă, printre celelalte.

— Poate că de asta sunt încă în viaţă. Celălalt reflectă asupra acestui fapt în timp ce apropia de havană flacăra unei brichete.

— Nu e o stare permanentă, nici garantată -conchise cu primul fum. Rămâi viu până când încetezi a mai fi.

Fumară un timp amândoi, fără să se privească. Ea avea ţigara aproape consumată.

— De ce te-ai vârât în treaba asta?

Aspiră pentru ultima oară jarul dintre degete. Apoi lăsă chiştocul să cadă şi îl strivi cu grijă. Păi să vedeţi, replică, doar ca să reglez nişte conturi mai vechi. Conturi, repetă el. Apoi trase din nou din havană şi emise o opinie: conturile acelea e mai bine să fie lăsate aşa cum sunt. Nici pomeneală, spuse Teresa, dacă te fac să dormi prost.

— Tu nu câştigi nimic, argumentă don Epifanio.

— Ce câştig e treaba mea.

Câteva clipe ascultară cum trosnesc lumână-relele din altar. Şi rafalele de ploaie care loveau acoperişul capelei. Afară continua să clipească albastrul şi roşul maşinii federale

— De ce vrei să mă seci? Asta înseamnă să faci jocul adversarilor mei politici.

Era un ton bun, recunoscu ea. Aproape de afecţiune. Mai puţin un reproş şi mai mult o întrebare îndurerată. Un nas trădat. O prietenie rănită. Niciodată nu l-am văzut ca pe un tip rău, se gândi. Adesea a fost sincer, şi poate că e în continuare.

— Nu ştiu cine sunt adversarii dumneavoastră, şi nici nu-mi pasă, răspunse. Dumneavoastră l-aţi omorât pe Blond. Şi pe Creţ. Şi pe Brenda şi pe copii.

Dacă tot era vorba de afecţiuni, într-acolo se îndreptau ale sale. Don Epifanio privi jarul havanei, încruntat.

— Nu ştiu ce ţi-au putut povesti. In orice caz, asta e Sinaloa. Eşti de-aici şi ştii care sunt regulile.

Regulile, spuse lent Teresa, includ şi reglarea de conturi cu cine ţi-a rămas dator. Făcu o pauză şi auzi răsuflarea bărbatului atent la cuvintele ei. Aţi vrut mai apoi, adăugă, să fiu omorâtă şi eu.

— Asta nu-i adevărat – don Epifanio părea scandalizat. Ai fost aici, cu mine. Ţi-am protejat viaţa. Te-am ajutat să scapi.

— Vorbesc de mai târzm. Când v-a părut rău. In lumea noastră, argumentă el după ce se gândi un răstimp, afacerile sunt complicate Se opri să o studieze după ce spuse asta, ca unul care aşteaptă un calmant să-şi facă efectul. In orice caz, adăugă într-un târziu, aş înţelege dacă ai vrea să-mi prezinţi note de plată de-ale tale. Eşti sinaloeză şi respect acest lucru. Dar să mis-culezi cu americanii şi cu fricoşii ăia care încearcă să mă răstoarne din guvern.

— Dumneavoastră nu ştiţi cu cine naiba mişculez.

O spuse sumbră, cu o fermitate care îl puse pe celălalt pe gânduri, cu havana în gură şi cu ochii mijiţi din cauza fumului, clipirile din stradă alternându-se în umbre roşii şi albastre.

— Spune-mi un lucru. In seara când ne-am întâlnit tu citiseşi agenda, nu-i aşa? Ştiai povestea Blondului Dâvila. Şi totuşi, nu mi-am dat seama. M-ai păcălit.

— Îmi pierdeam viaţa.

— Şi de ce să dezgropăm treburile astea vechi?

— Fiindcă până acum n-am ştiut că dumneavoastră aţi fost cel care i-a cerut o favoare lui Batman Giiemes. Iar Blondul era bărbatul meu.