Boris Pasternak

— Ah, prieten vechi! mormăise el, zâmbind posomorit.

— Da, Înălţimea Voastră! răspunsese Hudoleev, luând poziţia de drepţi şi salutând.

Însă lucrurile nu se puteau sfârşi atât de simplu. La prima greşeală la instrucţie, subofiţerul uriaşe la gradul inferior şi, când i se păruse că soldatul nu se uită drept în ochii lui, ci cumva într-o parte, îl pocnise peste bot şi-l trimisese la carceră pentru două zile, numai cu pâine şi apă.

Din acest moment, fiecare gest al lui Galiullin mirosea a răzbunare pentru persecuţiile îndurate altădată. Iar acest mod de răfuială, în condiţiile oferite de subordonarea bâtei, era un joc prea necinstit şi nedemn. Ce-i rămânea de făcut? Nu mai puteau rămâne amândoi în acelaşi loc. Însă sub ce pretext şi unde ar fi putut să-l transfere Galiullin pe acest soldat nimerit sub comanda lui? Numai la batalionul disciplinar. Pe de altă parte, ce motiv ar fi putut inventa ca să-şi ceară el transferul? Doar plictisul şi inutilitatea activităţii sale de garnizoană. Cu acest pretext, Galiullin ceruse să fie trimis pe front. Această cerere îl pusese într-o lumină bună şi după ce, în prima luptă, îşi arătase calităţile, se dovedise astfel că e un bun subofiţer şi de aceea fusese avansat la gradul de sublocotenent.

Galiullin îl cunoştea pe Antipov încă de pe când locuia la Tiverzin. În anul nouă sute cinci, Iusupka mergea deseori la Paşa Antipov şi se jucau împreună de sărbători. Tot atunci, în jumătatea aceea de an, o văzuse pe Lara o dată sau de două ori. De atunci nu mai auzise nimic de cei doi. Când în regimentul lor nimerise Pavel Pavlovici din Iuriatin, Galiullin fusese uluit de felul cum se schimbase vechiul lui prieten. Dintr-un băieţel curăţel, sfios ca o fată şi glumeţ, acesta se transformase într-un ipohondrie nervos, atoateştiutor şi arogant. Era foarte inteligent, foarte viteaz, taciturn şi ironic. Din când în când, privindu-l, lui Galiullin îi venea să jure că, precum în profunzimea unei ferestre, în privirea grea a lui Antipov, vede un alt om, un gând care nu-i dă pace, sau dorul de fetiţă, sau chipul soţiei lui. Antipov părea vrăjit, ca într-o poveste. Şi iată, acesta acum murise, iar el, Galiullin, rămăsese cu hârţoagele lui, cu fotografiile şi cu misterul transformării lui Antipov.

Mai devreme sau mai târziu trebuiau să ajungă la Galiullin interpelările Larei. Se pregătise să-i răspundă. Dar vremurile erau frământate. Nu se simţea în stare să-i răspundă cum se cuvenea. Voia s-o pregătească în vederea loviturii care o aştepta. Amânase mereu scrisoarea detaliată şi, între timp, aflase că şi Lara e pe front, ca soră medicală. Aşa că nu mai ştia pe ce adresă să-i scrie scrisoarea.

— Ei, care-i situaţia? Astăzi or să fie cai? îl întreba Gordon pe doctorul Jivago ori de câte ori acesta venea să ia masa de prânz acasă. Erau încartiruiţi într-o casă ţărănească din Galiţia.

— De unde cai? Şi unde vrei să pleci, când nu se poate face un pas nici înainte, nici înapoi? De jur împrejur e-o harababură îngrozitoare. Nimeni nu pricepe nimic. Spre sud am ocolit sau am străpuns dispozitivul nemţilor, ocazie cu care, se zice, câteva unităţi răzleţe de-ale noastre au fost încercuite. La nord, nemţii au trecut Sventa, într-un loc în care se credea că râul nu poate fi traversat. Trecerea a fost forţată de un corp de cavalerie. Distrug căile ferate, depozitele şi, după părerea mea, ne încercuiesc. Şi tu îmi vorbeşti de cai. Ei, mai iute, Karpenko, pune masa şi şterge-o. Ce avem astăzi? Aha, picior de viţel! Excelent.

Unitatea sanitară, cu spitalul şi cu secţiile lui, era împrăştiată prin tot satul care, ca printr-o minune, rămăsese întreg. Casele, construite ca în apus, aveau ferestrele în canaturi înguste, dar multe, care acopereau aproape întregul perete. Niciuna din tot satul nu fusese distrusă.

Erau ultimele zile frumoase de toamnă fierbinte şi aurie. Ziua, medicii şi ofiţerii deschideau ferestrele, alungau muştele, care în roiuri negre se târau pe pervazuri şi pe plafoanele joase. Descheindu-se la tunici şi la vestoane, transpirau, se frigeau cu ciorba sau cu ceaiul, iar noaptea se aşezau pe vine în faţa sobelor şi suflau în tăciunii de sub lemnele umede. Cu ochii înlăcrimaţi de fum, îşi înjurau ordonanţele care nu se pricepeau să facă focul ca lumea.

Era o noapte liniştită. Gordon şi Jivago stăteau întinşi pe câte o laviţă. Între ei erau masa şi fereastra joasă, lungă de la un perete la celălalt. Odaia era bine încălzită şi mirosea a fum. Deschiseră oberlihturile din marginile ferestrei şi respirau aerul proaspăt al nopţii autumnale, care aburea sticla.

Discutau, aşa cum făcuseră în fiecare din aceste zile. Şi nopţi. Ca întotdeauna, orizontul din direcţia frontului pâlpâia roz, nici o clipă nu contenea canonada şi, când. Cădeau obuze mai joase, cu zgomot mai înfundat şi mai puternic, care păreau că despică pământul, Jivago, din respect pentru această sonoritate, îşi întrerupea conversaţia, făcea o pauză şi spunea:

— Asta e Bertha, o chestie nemţească de şaisprezece ţoli, cu greutatea de vreo şaizeci de puduri. Apoi relua discuţia, uitând subiectul.

— Ce e cu mirosul care se simte tot timpul în sat? întrebă Gordon. L-am remarcat din prima zi. E ceva dulceag-mieros şi scârbos, ca şoarecii.

— A, ştiu despre ce-i vorba, despre cânepă. Se cultivă multă cânepă prin locurile astea. Planta asta are ea însăşi un miros rânced şi insistent, ca de mortăciune. Pe lângă asta, în zonele operaţiunilor militare, morţii rămân mult timp nedescoperiţi în lanurile de cânepă şi cadavrele intră în putrefacţie. Mirosul de cadavre se simte peste tot, e firesc să fie aşa. Iar Bertha. O auzi?

În decursul acestor zile vorbiseră despre tot şi despre toate. Gordon aflase ce gândea prietenul său despre război şi despre spiritul timpului. Iuri Andreevici îi povestise cât de greu se obişnuise cu logica sângeroasă a exterminării reciproce, cu răniţii şi cu mutilaţii rămaşi în viaţă, pe care tehnica de luptă îi transformă în bucăţi diforme de carne.

În fiecare zi Gordon nimerea în câte un loc însoţindu-l pe Jivago şi, datorită acestuia, vedea şi el câte ceva. Fireşte că îşi dădea seama de imoralitatea contemplaţiei lui pasive atunci când privea vitejia altora, atunci când vedea la ce renunţă aceştia şi la ce riscuri se expun. Însă tot la fel de imorale i se păreau şi oftaturile inactive, lipsite de consecinţe. Considera că trebuie să se poarte conform situaţiei în care te pune viaţa, cinstit şi corect.

Se convinsese pe pielea sa că poţi leşina văzând cum arată răniţii în timpul unei vizite făcute la un detaşament mobil al Crucii Roşii, care funcţiona la vest de ei, a un punct de prim-ajutor chiar în apropierea liniei întâi.

Ajunseseră la liziera unei păduri mari, jumătate din copacii căreia fuseseră doborâţi de focul artileriei. În tufişurile rupte şi strivite zăceau răsturnate antetrenurile de tun stricate şi mutilate. De un copac era legat un cal de călărie. De pe clădirea ocolului silvic, care se vedea mai în adâncul pădurii, fusese smulsă o jumătate din acoperiş. Punctul de prim-ajutor se instalase în clădirea ocolului silvic şi în două corturi mari, cenuşii, ridicate peste drum de clădire, în pădure.

— N-ar fi trebuit să te iau cu mine, îi spusese Jivago. Linia întâi este foarte aproape de aici, la o verstă şi ceva, iar bateriile noastre sunt dincolo de pădurea asta. Auzi ce se întâmplă? Să nu încerci s-o faci pe eroul, că nu te cred. Tremuri de frică şi e firesc. În fiecare clipă, situaţia se poate schimba. Ne putem pomeni bombardaţi.

Pe pământ, la marginea drumului forestier, cu picioarele larg desfăcute, încălţaţi cu nişte cizme grele, care pe spate, care cu faţa în jos, zăceau nişte soldaţi cu vestoanele transpirate pe piept şi pe la subţiori. Erau supravieţuitorii unei unităţi. Fuseseră retraşi din lupta care durase trei zile şi trimişi în spatele liniei întâi, pentru o scurtă perioadă de odihnă. Soldaţii zăceau ca pietrele, n-aveau putere să glumească sau să vorbească porcos şi niciunul dintre ei nu întoarse capul atunci când, în adâncul pădurii, pe drum, se auziseră apropiindu-se vuind câteva căruţe. În căruţe pentru muniţie, fără arcuri, erau aduşi în galop nişte răniţi. Nefericiţii erau hurducaţi, oasele li se frângeau în această goană spre punctul de prim-ajutor, unde erau pansaţi în grabă şi cei cu răni mai grave erau operaţi pe loc. Toţi fuseseră culeşi într-un număr înfricoşător de mare, cu o jumătate de oră în urmă, când încetase focul, de pe câmpul din faţa tranşeelor. Mai mult de jumătate erau fără cunoştinţă.

Când căruţele ajunseră la scara ocolului silvic, dinăuntru ieşiră nişte sanitari cu tărgi şi se apucară să le descarce. Ridicând fâşia de la intrare, o soră de caritate privea din cort sosirea răniţilor. Nu era schimbul ei. Era liberă. În pădure, dincolo de corturi, se certau doi oameni. Pădurea tânără şi cu copaci înalţi aducea ecoul vocilor lor, dar cuvintele nu se desluşeau. Când fură aduşi răniţii, cei doi ieşiră în drum şi o porniră spre clădire. Un tânăr ofiţer striga la un medic al detaşamentului mobil, încercând să afle unde se mutase parcul de artilerie care fusese mai înainte dislocat în pădure. Medicul nu ştia nimic, nu era treaba lui. Îl ruga pe ofiţer să-l lase în pace şi să nu mai ţipe, pentru că au fost aduşi răniţi şi are treabă, însă ofiţerul nu se potolea şi înjura în gura mare Crucea Roşie, comandamentul artileriei şi, în general, lumea întreagă. Jivago se apropie de medic. Se salutară şi urcară în clădirea ocolului silvic. Ofiţerul, cu un accent uşor tătăresc, continuă să înjure, îşi dezlegă calul, sări în şa şi o porni la galop pe drumul ce se afunda în pădure. Iar sora se tot uita din pragul cortului ei.

Deodată pe faţa ei se întipări o expresie de groază.

— Ce faceţi? V-aţi ieşit din minţi! strigă ea spre doi răniţi uşor care, fără să fie ajutaţi, mergeau printre tărgi spre locul de pansare. Ieşind din cort, femeia se repezi în drum.

Pe targă era dus un om mutilat într-un mod de-a dreptul monstruos. Tubul obuzului explodat, care îi zdrobise faţa şi îi transformase buzele şi dinţii într-o masă diformă, dar nu-l omorâse, rămăsese înfipt în osul maxilarului. Cu o voce subţire, neomenească, mutilatul slobozea horcăituri scurte, întretăiate pe care oricine ar fi trebuit să le înţeleagă drept rugăminţi de a fi ucis mai iute, pentru a pune capăt chinurilor lui prelungite fără rost. Sorei i se păruse că, impresionaţi de gemetele mutilatului, cei doi răniţi aveau de gând să-i smulgă din obraz schija aceea îngrozitoare de fier.

— Cum v-a trecut aşa ceva prin minte? O să i-o extragă chirurgul, cu un instrument special. Dacă va mai fi nevoie. (Doamne, Doamne, ia-l la tine, nu mă face să mă îndoiesc de existenţa ta!)

În clipa următoare, când era dus pe scări, mutilatul ţipă, se cutremură din tot trupul şi muri.

Mutilatul care murise era soldatul rezervist Ghimazetdin, ofiţerul care ţipase în pădure fusese fiul lui, locotenentul Galiullin, sora era Lara, martorii – Jivago şi Gordon. Toţi fuseseră împreună, unul lângă celălalt, însă unii nu se recunoscuseră, iar alţii nu se cunoscuseră niciodată. Unele amănunte rămaseră în felul acesta nelămurite, în timp ce altele aveau de aşteptat o altă ocazie pentru a ieşi la iveală.

În această zonă satele scăpaseră neatinse ca printr-un miracol. Păreau o insuliţă în mod inexplicabil rămasă neatinsă în mijlocul mării de ruine. Gordon şi Jivago se întorceau acasă spre seară. Soarele asfinţea, într-unul dintre satele pe lângă care treceau văzură un cazac care, în hohotul general de râs al celor care-l priveau, arunca în sus o monedă de aramă, obligându-l pe un evreu cu barba căruntă şi cu surtuc lung să prindă bănuţul. Bătrânul nu reuşea deloc să-l prindă. Trecând pe lângă palmele lui răşchirate, bănuţul cădea în noroi. Bătrânul se apleca să-l ridice, cazacul îl plesnea peste fund, iar privitorii se prăpădeau de râs. Asta era toată distracţia. Până una, alta, jocul era cât se poate de inofensiv, dar nimeni nu putea garanta că nu va lua o întorsătură mai violentă. Dindărătul casei de peste drum ieşea în fugă baba evreului, strigând şi întinzând mâinile spre soţul ei, după care se ascundea din nou, temătoare. Pe fereastra casei îşi priveau bunicul două fetiţe care plângeau.

Vizitiul, căruia toată joaca i se părea hazlie, lăsă caii la pas pentru ca domnii ofiţeri să aibă timp să se amuze, însă Jivago îl chemă pe cazac, îl certă şi îi ordonă să înceteze bătaia de joc.

— Am înţeles, înălţimea Voastră! îi răspunse acesta. Nu-i făceam nimic, voiam doar să râdem.

Tot restul drumului Jivago şi Gordon tăcură.

— E îngrozitor, începu Jivago, văzând satul în care erau încartiruiţi. Nici nu-ţi închipui câte suferinţe a îndurat în războiul ăsta sărmana populaţie evreiască. Luptele se desfăşoară chiar pe teritoriul în care această populaţie a fost nevoită să treacă la modul sedentar de viaţă. Şi pentru toate suferinţele văzute şi suportate, bieţii oameni nu au parte decât de bătăi şi ruine, la care se adaugă pogromurile, bătaia de joc şi învinuirea de lipsă de patriotism. De unde atâta patriotism, când la inamic ei au parte de toate drepturile, iar noi nu le oferim decât prigoniri? Există un paradox chiar la baza urii noastre faţă de ei. Irită chiar ceea ce ar trebui să ne impresioneze şi să ne facă mai buni cu ei. Sărăcia lor şi înghesuiala în care trăiesc, slăbiciunea şi incapacitatea de a riposta. Nu pot înţelege. E ceva fatal în asta.

Gordon iarăşi nu-i răspunse nimic.

Acum stăteau întinşi din nou pe laviţele lor, de o parte şi de alta a ferestrei înguste şi lungi. Era noapte. Stăteau de vorbă.

Jivago îi povestea lui Gordon cum l-a văzut o dată pe ţar, când acesta venise să inspecteze frontul. Povestea cu talent.

Era în timpul primei lui primăveri petrecute pe front. Statul-major al unităţii în care fusese trimis ocupa o vale din Carpaţi, închizând intrarea dinspre Câmpia Ungară.

Pe fundul văii era o staţie de cale ferată. Jivago îi descrise lui Gordon înfăţişarea exterioară a localităţii, munţii acoperiţi cu brazi şi pini puternici, cu smocuri albe de nori agăţaţi de crengile copacilor şi cu stânci de ardezie cenuşie şi grafit, care se iţeau din păduri, ca nişte petice năpârlite apărute pe o blană groasă şi deasă. Era o dimineaţă de aprilie, cenuşie ca grafitul, înconjurată de munţi din toate părţile şi de aceea neclintită. Pământul scotea aburi, care rămâneau deasupra văii, amestecându-se acolo cu fumul locomotivelor din staţie, cu aburul cenuşiu al luncilor, cu munţii cenuşii, cu pădurile negre şi cu norii negri.

În acele zile ţarul făcea un tur de inspecţie prin Galiţia. Dintr-o dată se răspândise vestea că va vizita unitatea de aici, al cărei comandant de onoare era.

Putea apărea din clipă în clipă. Pe peron fusese aliniată o gardă de onoare pentru întâmpinarea lui. Trecu un ceas, trecură două ceasuri de aşteptare chinuitoare. Apoi, unul după altul, trecură două trenuri din suită. După puţin timp, sosi trenul imperial.

Însoţit de marele cneaz Nikolai Nikolaevici, ţarul trecu în revistă garda de onoare a grenadierilor. Cu fiecare cuvânt de salut, rostit cu voce calmă, stârnea explozii de urale şi aplauze tunătoare, care se rostogoleau ca undele apei în nişte găleţi clătinate.

Cu zâmbetul lui stânjenit, ţarul părea mai bătrân şi mai obosit decât imaginea lui de pe bancnote şi medalii. Faţa îi era apatică, puţin scofâlcită. Se uita mereu vinovat spre Nikolai Nikolaevici, neştiind ce trebuie să facă în respectivele împrejurări, iar acesta, aplecându-se respectuos spre el, îl scotea din încurcătură nu prin cuvinte, ci prin mişcări din sprâncene sau din umeri.

Ţarul insufla milă în dimineaţa aceea cenuşie şi caldă din munţi şi te simţeai îngrozit de gândul că această reţinere temătoare şi timiditatea lui pot fi esenţa asupritorului şi că această slăbiciune putea ucide sau graţia, putea lega şi hotărî.

— Trebuia să rostească ceva cam aşa: eu, spada mea şi poporul meu, precum Wilhelm. Dar obligatoriu ceva despre popor. Dar ştii, s-a purtat cumva ruseşte, firesc şi tragic, mai presus de această banalitate. Căci în Rusia nu se poate concepe o asemenea teatralitate. Pentru că asta-i teatralitate, nu? îmi pot închipui ce erau popoarele pe vremea lui Cezar, nişte gali acolo sau şvezi sau iliri. Dar de atunci nu sunt decât scorneli ca să poată vorbi împăraţii despre popoare, ca să se poată împăuna demnitarii şi regii: poporul, poporul meu.

Acum frontul e inundat de corespondenţi şi ziarişti, îşi notează „observaţii”, cuvinte care demonstrează înţelepciunea populară, stau de vorbă cu răniţii, clădesc o nouă teorie a spiritului poporului. Această teorie e un Dal1 nou, la fel de artificial, e grafomania lingvistică a inconsistenţei verbale. Acesta e unul dintre tipuri. Dar mai există unul. Discursul abrupt, „schiţe şi scene”, scepticismul, mizantropia. De pildă unul are (am citit cu ochii mei) asemenea sentinţe: „E o zi cenuşie, ca şi ieri. De dimineaţă – ploaie, zloată. Mă uit pe fereastră la drum. În coloana fără sfârşit, trec prizonierii. Sunt transportaţi răniţii. Trage un tun. Trage din nou, astăzi, ca şi ieri, ca mâine, ca astăzi şi tot aşa în fiecare zi.”. Vezi câtă subtilitate şi inteligenţă! Totuşi, de ce se supără pe bietul tun? Ce pretenţie ciudată să aştepţi varietate, de la un tun! De ce, în loc de tun, nu se miră de el însuşi, care zi de zi trage salve de enumeraţii, virgule şi fraze? De ce nu încetează canonada umanitarismului ziaristic grăbit ca săritura puricelui? De ce nu înţelege că nu tunul, ci el însuşi trebuie să fie nou şi să nu se repete, că din acumularea de nonsens din carnetul lui nu poate extrage nici un sens, că nu există evenimente atâta timp cât omul nu introduce în ele ceva propriu, ceva din geniul său care o mai ia şi razna, ceva care să semene a basm.

— Ai perfectă dreptate, îl întrerupse Gordon. Acum o să-ţi răspund ce gândesc despre scena pe care am văzut-o astăzi. Cazacul care-şi bătea joc de bietul patriarh, ca şi mii de alte asemenea cazuri sunt, desigur, exemple de pură ticăloşie, pe marginea cărora nu-i nevoie de filosofie, ci de pocnituri peste bot. Însă filosofia este perfect compatibilă cu problema evreiască în totalitatea ei şi aceasta apare într-o lumină cu totul neaşteptată. Dar nu-ţi spun nici o noutate. Toate ideile le am, ca şi tine, de la unchiul tău.

Întrebi ce este poporul. Te întrebi dacă trebuie dădăcit şi dacă nu cumva face mai mult pentru el cel care, fără să se gândească la popor, prin însăşi frumuseţea şi solemnitatea faptelor sale, îl trage după sine în universalitate şi, acoperindu-l de glorie, îl eternizează? Da, fireşte, fireşte. Dar despre ce fel de popoare poate fi vorba în epoca creştină? Căci nu sunt pur şi simplu popoare, ci popoare convertite, transformate şi importantă este tocmai transformarea, nu fidelitatea faţă de vechile fundamente. Să ne amintim Evanghelia. Ce ne spune ea despre tema aceasta? În primul rând, Evanghelia nu a fost o afirmaţie aşa sau aşa. Ea a fost o propunere făcută celor naivi şi lipsiţi de curaj. Le propunea: vreţi să trăiţi o nouă viaţă, vreţi fericirea sufletului? Şi toţi au primit propunerea, au fost câştigaţi pentru secole.

Spunând că în împărăţia lui Dumnezeu nu există nici elin, nici iudeu, oare voia să spună doar că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu? Nu, pentru asta nu era nevoie de Evanghelie, asta o ştiau de mult filosofii Greciei, moraliştii romani, prorocii Vechiului Testament, însă ea spunea: în noul mod de viaţă plănuit cu inima, în noul mod de comunicare, care se numeşte împărăţia lui Dumnezeu, nu există popoare, există oameni.

Spuneai că evenimentul este absurd dacă nu introducem noi sensul în el. Creştinismul, misterul personalităţii este chiar lucrul pe care trebuie să-l introducem în eveniment pentru ca acesta să capete semnificaţie pentru om.

Am vorbit despre politicienii care nu au nimic de spus vieţii şi lumii în totalitate, am vorbit despre forţele de mâna a doua care sunt interesate de îngustime, pentru ca tot timpul să fie vorba de un anumit popor, de preferinţă mic, care să sufere, pentru ca ei să judece, să-l administreze şi să-l îmbogăţească pe seama milei. Victima cea mai deplină şi exclusivă a acestui principiu este evreimea. Ideea de naţiune i-a impus necesitatea amorţitoare de a nu fi şi de a nu rămâne decât popor de-a lungul atâtor veacuri, în decursul cărora forţa ieşită din mijlocul evreilor a. Mântuit lumea-de această misiune înjositoare. E într-adevăr extraordinar! Cum s-a putut întâmplă? Această sărbătoare, această mântuire de drăcovenia mediocrităţii, această zvâcnire deasupra mărginirii cotidianului, toate acestea deci au luat naştere pe pământul lor, au vorbit limba lor şi au aparţinut seminţiei lor. Iar ei au văzut şi au auzit asta şi au lăsat-o să le scape? Cum au putut lăsa să-i părăsească un suflet de o asemenea forţă şi frumuseţe, cum au putut gândi că, lângă triumful şi întronarea acestuia, ei vor rămâne ca un înveliş gol al acestei minuni, pe care au părăsit-o cândva? în folosul cui e această mucenicie voluntară, cui i-a trebuit ca să fie batjocoriţi şi însângeraţi veacuri întregi atâţia bătrâni nevinovaţi, atâtea femei şi copii, atât de inteligenţi şi capabili de bine şi de comunicare din adâncul inimii! De ce sunt atât de leneşi şi netalentaţi scriitorii care, la toate popoarele, se ocupă de problema naţională? De ce oare floarea cugetătorilor acestui popor nu a depăşit formele prea facile îmbrăcate de Weltschmerz şi înţelepciunea ironică? De ce, riscând să explodeze de irevocabilitatea datoriei, aşa cum sar în aer, din pricina presiunii, cazanele cu aburi, nu au demobilizat această armată care cine ştie de ce luptă şi cine ştie de ce este masacrată? De ce nu le-au spus: „Veniţi-vă în fire. Gata. Nu mai trebuie. Nu vă mai numiţi ca înainte. Nu vă mai înghesuiţi, împrăştiaţi-vă. Sunteţi chiar lucrul cu care

— Au pus să luptaţi cei mai răi şi mai slabi dintre voi”.

A doua zi când veni acasă la prânz, Jivago îi spuse:

— Nu mai ai răbdare, vrei să pleci, aşa că ai cobit. Nu pot spune că e „norocul tău”, căci despre ce noroc poate fi vorba când iarăşi suntem nevoiţi să ne retragem, când iarăşi am fost bătuţi? Drumul spre est este liber, suntem împinşi dinspre vest. Toate instituţiile militare sanitare au primit ordin să plece. Pornim mâine sau poimâine. Nu se ştie încotro. Karpenko, rufele lui Mihail Grigorievici nu-s spălate, nu-i aşa? Vechea poveste. Cumătră, cumătră, dar ia întreabă-l cine-i cumătră asta şi, prostovanul, nici că ştie.

Nu ascultă ce-i bolborosea drept răspuns ordonanţa Karpenko şi nu-i acordă nici o atenţie lui Gordon necăjit că poartă lenjeria lui Jivago şi că pleacă îmbrăcat cu o cămaşă de-a acestuia.

— Eh, ce ţi-e şi cu viaţa ţigănească, de migratori! Când am ajuns aici, nimic nu-mi plăcea: soba mi se părea că ar fi trebuit să fie în alt loc, tavanul prea jos, murdărie, năduşeală. Şi acum omoară-mă, dar nu ştiu din ce loc am venit încoace. Mi se pare că aş fi în stare să trăiesc aici toată viaţa, uitându-mă la colţul ăsta de sobă cu soarele pe plăcile de teracotă şi cu umbra copacului din curte alunecând pe ele.

Fără grabă, începură să-şi facă bagajele.

În timpul nopţii fură treziţi de zgomote şi ţipete, de împuşcături şi vânzoleală. Satul era inundat de o lumină sinistră. Prin dreptul ferestrei treceau umbre grăbite. În camera de-alături se treziseră şi se puseseră în mişcare stăpânii casei.

— Dă o fugă în drum, Karpenko, şi întreabă din ce pricină s-a iscat tămbălăul ăsta, spuse Iuri Andreevici.

Curând aflară totul. Îmbrăcându-se iute, Jivago se grăbi spre spital ca să verifice ştirile, care se dovediră adevărate. Nemţii străpunseseră poziţiile. Linia apărării se rostogolea înspre sat şi se apropia mereu. Satul era bombardat. Spitalul şi instituţiile fură mutate în grabă, fără a se mai aştepta ordinul de evacuare. Aveau de gând să termine totul până în zori.

— Pleci cu primul eşalon. Trăsura pleacă imediat, dar le-am spus să te aştepte. Ei, noroc! Te conduc, ca să fiu sigur că ai găsit loc.

O porniră în fugă spre celălalt capăt al satului, unde se pregătea convoiul. Trecând pe lângă case, se aplecau şi se ascundeau pe sub ziduri. Pe uliţe cântau şi bâzâiau gloanţele. La răspântiile străbătute de drumuri care ieşeau de-a dreptul în câmp, vedeau cum şrapnelele explodează în preajma satului, ridicând umbrele de flăcări.