Capitolul I pe marea linie ferată a Vestului



Yüklə 2,78 Mb.
səhifə22/34
tarix01.08.2018
ölçüsü2,78 Mb.
#64807
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   34

— Şi totuşi sunt scriitor. Am cutreierat, ce-i drept, pe vremuri, bătrâna prerie în lung şi-n lat. Aşa se face că mă pricep binişor în citirea urmelor.

— Şi chiar aveţi intenţia să urcaţi pe munţi, pe Windriver?

— Desigur.

— Ei bine, sir, pentru aşa ceva, iertaţi-mă că vorbesc deschis, nu vă cred destul de priceput. Nu ajunge să citeşti urmele.

— Şi de ce credeţi că nu m-aş pricepe?

— La un asemenea drum primejdios nu porneşti pe fie ce-o fi. Înainte de toate, se cere să ai un cal bun. Înţelegeţi?

— Îmi fac eu rost.

— De unde?

— Ei, în orice staţie se găseşte vreun cal de vânzare, fie şi o mârţoagă de ham. Şi odată călare, prind eu un exemplar pe placul meu din vreo turmă de mustangi sălbatici.

— Dumneavoastră? Păi sunteţi călăreţ de mare clasă? Ştiţi să îmblânziţi mustangul? Şi credeţi că-l găsiţi acolo sus?

— Uitaţi, pesemne, că acum e anotimpul când bizonii şi mustangii migrează spre nord. Sunt convins că până în Tetoni întâlnesc o turmă.

— Hm! Vasăzică, sunteţi şi călăreţ. Dar cum staţi cu tragerea la ţintă?

— Vreţi să mă supuneţi la examen, sir? îl întrebai râzând.

— Cam aşa ― răspunse el serios. Am eu o intenţie. ― Aş putea să aflu care anume?

— Mai târziu! Până una alta, vreau să văd cum trageţi. Aduceţi puşca!

Acest scurt intermezzo mă înveselea. I-aş fi putut dezvălui pur şi simplu faptul că mă numesc Old Shatterhand, dar preferam s-o trec sub tăcere.

Mă dusei deci la vagon ca să-mi aduc armele înfăşurate în învelitoare. Pasagerii, bănuind despre ce e vorba, se strânseră imediat în jurul meu. Aşa sunt americanii, în special cei din Vest: nu scapă nici o ocazie să asiste la un exerciţiu de tir.

Desfăcui învelitoarea. Grăsunul, care mă asista, făcu ochii mari, exclamând:

— Behold! O carabină "Henry"! Câte focuri?

— Douăzeci şi cinci.

— Mult! Grozavă armă! Pentru asta, domnule, vă invidiez.

— Prefer, totuşi, cealaltă puşcă ― rostii calm, scoţând la iveală doborâtorul de urşi.

— Pshaw! O plesnitoare de rând. Numai lustru-i de ea ― vorbi cu dispreţ grăsunul. Mai multe parale face o puşcă de Kentucky, acoperită de rugină, sau bătrâna asta cu care mă ajut de obicei.

— N-aţi vrea să vedeţi inscripţia, sir? îl ispitii, arătându-i numele lui Henry gravat pe puşcă.

Omul aruncă o privire şi exclamă surprins:

— Scuzaţi, sir, asta-i cu totul altceva. Asemenea puşti sunt o raritate în ziua de azi. Mi s-a spus că Old Shatterhand ar deţine una. Dar cum de-a ajuns în mâinile dumneavoastră un exemplar atât de preţios? Nu cumva inscripţia e contrafăcută? Hm, da, chiar aşa trebuie să fie, mai ales că puşca nici nu prea pare să fi fost folosită ca lumea.

— Să încercăm. Daţi-mi o ţintă, sir!

— Păi, încărcaţi-o mai întâi!

— Ei, aş! E încărcată gata.

— Well, atunci ochiţi păsărica de colo, din tufiş.

— E prea departe ― interveni unul dintre pasagerii strânşi în jurul nostru.

— Să vedem ― răspunsei flegmatic, punându-mi tacticos ochelarii ce-i purtam legaţi cu şnur.

Dolofanul izbucni într-un hohot de râs:

— Ha-ha-ha-ha! Ochelari! Ia te uită cei trăsneşte prin cap unui scriitor: se duce în savană ca să vâneze cu ţvicărul pe nas! Ha-ha-ha-ha!

Râdeau cu toţii. Eu, însă, le spusei foarte serios:

— Ce-aţi găsit de râs, domnilor? După ce stai treizeci de ani cu ochii în cărţi, te mai lasă niţel vederea. E un fenomen cât se poate de normal. Şi apoi, cred că e preferabil să nimereşti ţinta cu ajutorul ochelarilor decât s-o ratezi fără.

— Foarte just, sir! se veseli grăsunul. Dar ia să vă atace prin surprindere nişte indieni! Până să vă ştergeţi ochelarii şi să vi-i aşezaţi pe nas, v-ar jupui ţeasta de vreo zece ori. Vedeţi, nici măcar pasărea n-aţi apucat s-o loviţi: a şi zburat în altă parte!

— Atunci să mai căutăm o ţintă ― spusei eu la fel de serios şi de calm.

Pasărea stătuse pe o cracă la vreo două sute de paşi depărtare; ar fi fost deci o ţintă cât se poate de obişnuită. Auzii însă în sus, în văzduh, o ciocârlie şi-mi ridicai ochii spre ea.

— Vedeţi ciocârlia, domnilor? O dau jos.

— Imposibil, lăsaţi-vă păgubaş! vorbi bondocul. O să găuriţi cerul şi atâta tot. Asemenea treabă n-o izbuteşte nici Sans-ear sau Old Firehand.

— Mă rog, nu strică o încercare.

Dusei puşca la ochi şi trăsei.

— A fost şi nu mai e! râse iarăşi grăsunul. S-a speriat niţel şi-a zburat!

— Da? Atunci urcaţi pe terasament ca să vedeţi la ce sunt buni ochelarii mei. Ciocârlia a căzut cam la optzeci de paşi de aici.

Arătai în direcţia respectivă şi câţiva pasageri, dând fuga până acolo, aduseră într-adevăr pasărea moartă. O nimerisem în plin. Grăsunul se uită când la pasăre, când la mine, apoi exclamă:

— A reuşit, zău c-a reuşit! Şi nu cu alice, cu glonţ!

— Păi cum, aţi trage dumneavoastră cu alice la o asemenea distanţă, sir? îl întrebai. Pentru un westman adevărat ar fi pur şi simplu ruşinos. Cu alice las' să tragă copiii sau vânătorii de stârvuri.

— Domnule, dar aţi izbutit o performanţă cum n-am mai văzut în viaţa mea! se minună sincer rotofeiul. Să fie o întâmplare, sau…

— Mai daţi-mi o ţintă!

— Lăsaţi, sir, că vă cred. Se pare că v-aţi cam bătut joc de mine. Dar nu-i nimic. Ia veniţi un pic!

Mă trase la o parte, până într-un loc unde urmele cailor erau foarte clare. Scoase din buzunar o bucată de hârtie tăiată în formă de copită şi o aplică pe una din urme.

— Well, aceeaşi măsură! rosti el îngândurat. Sir, vreau să vă întreb ceva: sunteţi absolut stăpân pe timpul dumneavoastră? Ţineţi neapărat să urcaţi chiar acum pe Tetoni, sau aţi fi dispus să vă abateţi în altă direcţie?

— Pot să fac orice.

— Well! Atunci ascultaţi: îl ştiţi cumva, după nume, pe Fred Walker-cel-gras?

— Da. Cică ar fi un westman de seamă, unul din cei mai iscusiţi cercetaşi ai munţilor. Se zice că ar vorbi câteva dialecte indiene.

— El bine, sir, iată-mă: eu sunt Fred Walker!

— Ar fi trebuit să-mi închipui. Permiteţi să vă strâng mâna! Mă bucur nespus că ne-am întâlnit.

— Vă bucură, într-adevăr? Atunci e cazul să ne cunoaştem mai îndeaproape. Aflaţi, de exemplu, că aş avea o vorbuliţă de discutat cu un anume Haller. Acesta era în ultima vreme capul unor tâlhari de codru şi hoţi de cai, ca să nu vorbim de ce mai are pe conştiinţă din anii trecuţi. Acum a pătruns cu banda lui în Vest şi eu îi calc pe urme. Hârtia asta e tăiată exact pe măsura copitelor dinapoi ale calului său. Şi uite că se potriveşte. Or, având în vedere faptul că Haller e şchiop de piciorul drept, simt că el e şeful railtroubler-ilor de aici.

— Haller? Şi mai cum?

— Sam, Samuel. Dar îşi ia mereu alte nume.

— Samuel Haller? Păi de ăsta am mai auzit. Nu cumva e vorba de contabilul lui Rellow, marele petrolist? Cel care a dispărut într-o zi uşurându-l pe patron de o serioasă sumă de bani?

— Exact. L-a convins pe casier să golească seiful şi s-o şteargă împreună cu el. Apoi l-a împuşcat. Urmărit de poliţie, a mai ucis şi doi sergenţi în momentul când erau să-l prindă. Au pus mâna pe el la New Orleans, când dădea să se îmbarce, dar a reuşit să scape şi atunci, omorându-l pe paznicul închisorii. Pe urmă a fugit în Vest. Altceva nu avea ce să mai facă: i se confiscase toată averea adunată prin jaf. De atunci o ţine numai în fărădelegi şi ar fi timpul să-l punem în sfârşit cu botul pe labe.

— Vreţi să-l prindeţi?

— Trebuie să-l prind, mort sau viu.

— Aveţi o răfuială personală cu el? Coborî o clipă privirea şi apoi răspunse:

— Nu-mi place subiectul, sir. Poate am să vă istorisesc mai târziu, după ce ne vom fi cunoscut îndeaproape, ceea ce, de altfel, sper că se va întâmpla. E o ciudată coincidenţă că m-am suit tocmai în acest tren. Şi, totuşi, în ce priveşte urma lui Haller, aş fi căutat-o mult şi bine dacă nu eraţi dumneavoastră să-mi atrageţi atenţia. Că şeful bandei de aici şchiopătează şi călăreşte pe un armăsar roib, astea nu le-aş fi ghicit niciodată. Or, aceste detalii sunt de cel mai mare preţ. Eu unul mă lipsesc de tren şi plec în urmărirea lui Haller. Mă însoţiţi, sir?

— Eu? Un greenhorn? zâmbii cu tâlc.

— Pshaw! Nu trebuie să mi-o luaţi în nume de rău. Înfăţişarea dumneavoastră aduce a bărbat de salon, nicidecum a westman. De când lumea n-am văzut om să-şi aşeze ţvicărul pe nas în plină prerie ca să împuşte pasărea din zbor. Şi uite că m-am înşelat. Vă cer scuze. Hai să ne lămurim, sir: veniţi cu mine?

— Hm! N-ar fi mai bine să vă alăturaţi oamenilor care vor sosi din staţiile învecinate ca s-o ia pe urmele bandei?

— Nu. Mie să nu-mi vorbiţi de asemenea urmăriri, în cazul nostru un singur westman face mai mult decât un întreg popor de gură-cască. Pe de altă parte, vă spun deschis şi vă avertizez că nu e deloc lipsit de primejdii să te ţii după aceşti bandiţi. Viaţa îţi atârnă de un fir de păr. Dar pentru un om ca dumneavoastră care, după cum văd, caută aventura, prilejul e cât se poate de atrăgător.

— Asta e adevărat. Numai că mie nu-mi place să mă amestec în treburile altora. Acest Samuel Haller mi-e cu totul indiferent. Şi pe urmă, nici nu ştiu dacă tocmai eu sunt omul potrivit pentru dumneavoastră.

Ochişorii lui îmi aruncară o privire isteaţă:

— Poate vreţi să spuneţi invers, că eu n-aş fi omul potrivit? Oricum, în privinţa dumneavoastră să nu vă faceţi griji. Walker-cel-gras nu se întovărăşeşte tam-nesam cu primul ins ce-i iese în cale. Vă asigur că nu. Mie îmi place să umblu singur şi dacă-mi iau odată un tovarăş de drum, apoi acela cred că-i om de nădejde, nu târâie-brâu. Limpede?

— Aici ne asemănăm amândoi. Şi eu prefer să mă descurc cu propriile forţe. Nu poţi să fii niciodată destul de precaut în alegerea unui tovarăş. Dai de câte unul cu înfăţişare de om onest, te culci seara lângă el şi dimineaţa, vorba ceea, te trezeşti mort, în timp ce dumnealui pleacă vesel mai departe.

— Zounds! Mă luaţi cumva drept un astfel de ticălos, sir?

— Nicidecum! Ştiu că sunteţi un om de treabă, v-o citesc în ochi. Ba chiar mai mult: faceţi parte din tagma agenţilor secreţi şi acolo ticăloşii n-au ce căuta.

Grăsunul tresări, şi făcu feţe-feţe.

— Sir! exclamă el. Ce vă trece prin cap?

— Fiţi calm, master Walker! E drept că nu aduceţi nici pe departe cu tipul poliţistului, dar poate că tocmai de aceea sunteţi apreciat ca detectiv. M-aţi luat drept un naiv şi un credul. Eu, însă, v-am recunoscut imediat. Pe viitor să fiţi mai prudent. Dacă s-ar răspândi ştirea că Walker-cel-gras e de fapt un agent al poliţiei trimis în Vest ca să-i facă inofensivi pe anumiţi "gentlemeni", apoi vi s-ar înfunda cât de curând.

— Sunteţi complet greşit, sir ― încercă el să nege.

— Nu vă mai ascundeţi după deget. Propunerea dumneavoastră mă atrage şi v-aş însoţi bucuros ca să le tăiem ghearele acestor railtroubler-i. Nu primejdia mă reţine. În fond aici, în prerie, unul ca noi nu e nicăieri sigur pe viaţa lui. Dacă ezit, e doar pentru faptul că vă jucaţi cu mine de-a v-aţi ascunselea. Întovărăşindu-mă cu cineva trebuie să ştiu cine şi ce fel e omul.

Privi o vreme în pământ, îngândurat. Apoi îşi înălţă capul şi rosti ferm:

— Bine, sir, am să vă pun la curent în legătură cu persoana mea. Nu ştiu cum, dar în ciuda faptului că arătaţi ca un erou de operetă, reuşiţi să inspiraţi încredere chiar şi unui westman sadea. V-am tot studiat în tren şi mărturisesc că-mi place felul dumneavoastră de a fi. Eu unul sunt de obicei cam ursuz, dar în compania dumneavoastră m-aş simţi bine. De aceea vreau să vă vorbesc deschis. Da, fac parte din corpul de detectivi particulari ai doctorului Sumter din Saint-Louis. Misiunea mea e să cutreier codrii străvechi în urmărirea răufăcătorilor. Bineînţeles că nu duc o viaţă uşoară. Lucrez însă cu pasiune şi cu zel. De ce? Asta v-o spun cu altă ocazie, când va fi vreme de taifas. E o poveste tragică. Şi acum, sir, mă însoţiţi?

— Da, master Walker! Iată mâna. Să fim tovarăşi devotaţi şi să împărţim pe din două toate necazurile şi primejdiile.

Omul se lumină la chip, bătu palma şi întări:

— Aţi vorbit frumos, sir! Vă mulţumesc. Sper să ne împăcăm ca fraţii. Şi mai lăsaţi-o încolo cu "master Walker"! Spuneţi-mi Fred. Scurt şi cuprinzător. Voi şti că de mine-i vorba. Dumneavoastră cum vă spune?

Îi spusei numele meu de acasă şi adăugai:

— Spune-mi simplu Charlie, atât. Ei şi acum… Iată că linia a fost reparată. Lumea o să urce în tren.

— Bine, mă duc s-o scot afară pe Victory. Să nu te sperii la vederea ei. Arată de zici ce-i aia, dar e o iapă cu mari calităţi. Mă poartă în spinare de doisprezece ani şi n-aş da-o pe cel mai nobil cal de curse. Ai lăsat ceva în vagon?

— Nu. Stai puţin, Fred: să le spunem oare oamenilor ce scop urmărim?

— Nimic! Cu cât se va şti mai puţin despre noi, cu atâta vom fi mai în siguranţă.

Se duse la primul vagon în care călătorea iapa şi rugă să i se deschidă. Configuraţia terenului nu permitea deloc debarcarea unui cal, nici vreo instalaţie mecanică nu exista. Dar lucrurile se desfăşurară în chip cu totul neaşteptat.

— Victory, come on!

La îndemnul lui Fred, iapa îşi iţi mai întâi capul, cercetă terenul de dedesubt, medita o clipă cu ambele urechi aduse pe spate şi, dintr-un salt acrobatic, ateriză pe terasament. Toţi cei de faţă izbucniră în aplauze. Iapa, ca şi când ar fi înţeles că ea e obiectul admiraţiei, îşi flutură a mulţumire coada şi necheză politicos.

Aparent, calul acesta nu-şi justifica deloc numele de "Victory", adică izbândă. Era un roib sfrijit, cu picioare de cocostârc şi numărând pe puţin douăzeci de ani. Timpul mai că-i mâncase toată coama, iar din coadă abia de-i lăsase câteva fire. La urechi semăna cu un iepure uriaş. Şi, totuşi, animalul îmi impuse respect, mai ales când îl văzui zvârlind şi dând să-l muşte pe un pasager ce se apropiase prea mult. După cum veţi fi remarcat, Victory părea o copie fidelă a bătrânei Tony, iapa lui Sans-ear. Acum aştepta cu şaua în spinare şi frământând zăbalele între dinţi.

Fără să spună o vorbă, Fred încalecă şi calul sări de pe terasament. De altfel, pasagerii nici nu se mai sinchisiră de persoana noastră. Nu aveau nimic comun cu noi, şi puţin le păsa că părăseam trenul. Ajuns jos, Walker mi se adresă:

— Vezi, Charlie, ce bine-ar fi fost să ai şi dumneata un cal?

— Las' că-mi fac eu rost cât de repede. Îl prind cu ajutorul iepei dumitale.

— Nu zău? Poate că ţi-l prind eu, că Victory, s-o ştii de la mine, nu te rabdă nicicum în spinare. Sunt singurul călăreţ pe care-l acceptă.

— Asta rămâne de văzut.

— Te asigur că nu exagerez. Altminteri, ţi-ar fi şi dumitale mai uşor, am călări cu schimbul. Aşa însă, eşti osândit să mergi pe jos până întâlnim o turmă de mustangi. Proastă afacere! O să ne mişcăm încet de tot. Pierdem timpul de pomană! Ei, uite că urcă lumea, pleacă trenul.

Într-adevăr, locomotiva strănută bufnind aburii afară şi trenul, urnindu-se greoi, porni spre vest. După câteva clipe dispăru din ochii noştri.

— Atârnă-ţi puşca aia mare de şa ― mă îndemnă Walker.

— Mulţumesc, Fred. Un vânător adevărat nu se desparte nicicând de arma lui. Haidem!

— Am s-o ţin la pas.

— Las-o să meargă cum îi place. Eu ştiu să alerg, sunt rezistent…

Înaintând astfel pe urmele bandiţilor, ajunserăm după-amiază într-o regiune deluroasă şi destul de bogat împădurită. Drumul urca în pantă pe lângă un râuleţ cu malul în parte nisipos, în parte acoperit de iarbă fragedă în care copitele cailor se imprimaseră foarte clar. Aici împuşcai după-amiază un urs spălător, gras, dolofan, care ne făgăduia o cină bogată. Apoi, la lăsarea nopţii, poposirăm într-o mică peşteră, bine ascunsă de desiş. Fără teamă de a fi observaţi, aprinserăm focul şi puserăm carnea la fript. Simţindu-ne în cea mai deplină siguranţă, renunţarăm la gardă şi, după ce Fred se îngriji de calul său, ne aşternurăm somnului.

În zori plecarăm iar la drum, pentru ca după-amiază să dăm de locul unde bandiţii făcuseră popas cu o noapte în urmă. Încinseseră acolo câteva focuri, de parcă nici nu le-ar fi păsat de vreo urmărire. Către ocară călăream prin prerie paralel cu pârâul amintit. Apoi ne oprirăm la un cot de pădure. Bandiţii se aflau la aproximativ o zi călare înaintea noastră şi nimic nu vădea prezenţa vreunui alt călăreţ…

Când, deodată, tresărirăm amândoi. Înaintea noastră un indian tocmai cârmea de după cotul pădurii. Venea călare pe un murg şi ducea de frâu încă un cal încărcat cu poveri.

Cum ne zări, cum alunecă fulgerător la pământ, pitulându-se îndărătul calului şi aţintindu-şi puşca spre noi. Totul se petrecu atât de repede, încât nu-l văzurăm decât o clipită.

La rândul lui, Fred sărise cu aceeaşi iuţeală din şa, adăpostindu-se în spatele lui Victory. Eu însă o zbughii şi mă ascunsei în dosul unui fag uriaş. Chiar atunci fulgeră puşca indianului şi glonţul, şuierând, pătrunse în trunchiul fagului. O zecime de secundă mai devreme ― şi m-ar fi nimerit. Omul îşi dăduse probabil seama că eram mai primejdios decât Fred pentru că, la adăpostul copacilor, puteam să mă strecor şi să-l împuşc pe la spate.

Ei bine, până în momentul când auzii împuşcătura îmi ţinusem arma gata de ripostă; acuma însă o lăsai în jos. De ce?

Orice westman ştie că puştile îşi au fiecare glasul ei aparte. Desigur, nu e uşor să identifici în acest fel două puşti diferite, dar viaţa în prerie îţi ascute până într-atât simţurile, încât, după ce ai auzit de mâi multe ori aceeaşi armă, îi desluşeşti glasul dintr-o sută. Aşa se face că unii vânători, după ani de despărţire, se recunosc imediat numai după sunetul puştilor.

Şi tot aşa se petrecură lucrurile acum. Arma indianului îmi era cât se poate de cunoscută şi n-o uitam nicicând. De multă vreme nu-i mai auzisem timbrul ascuţit şi sonor, dar îl recunoscui într-o fracţiune de secundă. Era puşca lui Winnetou, vestitul conducător al apaşilor, dascălul şi prietenul meu în cele mai grele împrejurări ale vieţii, pe când înfruntam sălbăticia codrilor şi a savanei. Dar să fi fost chiar el, sau poate puşca lui încăpuse în alte mâini? Pitulat pe după copac, strigai în idiomul apaşilor:

— Toselkita, shi shtece ― nu trage, sunt prietenul tău!

— To tiatsa tà ti. Ni peniyil ― nu te cunosc. Ieşi la vedere.

— Ni Winnetou, natan shis inté ― eşti Winnetou, căpetenia apaşilor? întrebai ca să mă asigur că nu greşesc.

— Ha-au ― eu sunt! veni răspunsul.

Îmi părăsii în grabă adăpostul şi alergai spre Winnetou.

— Charlie! exclamă el în culmea bucuriei.

Îşi desfăcu larg braţele şi mă strânse la pieptul lui.

— Charlie, şi steke, si ntva-va ― Charlie, prietenul meu, fratele meu! rosti el lăcrimând de fericire. Si inta ni inta, si ici ni ici ― ochiul meu e ochiul tău, inima mea e inima ta!

Mişcat de această absolut neaşteptată revedere, mă pomenii şi eu cu ochii scăldaţi în lacrimi. Nu mi-aş fi putut dori mai mare noroc decât să-l întâlnesc aici pe bunul meu prieten. Winnetou mă privi îndelung şi cu dragoste, mă mai îmbrăţişa de câteva ori, până ce-şi aminti că nu eram singuri.

— Ti ti ute ― cine e omul acesta? se interesă el, arătând spre Walker.

— Aguan ute nşo, si steke ni stekee un om bun, mi-e prieten, aşadar ţi-e prieten şi ţie.

— Ni tenlyé aguan ― cum îl cheamă?

— The thick Walker ― Walker-cel-gras ― îi comunicai porecla englezească a lui Fred.

Winnetou îi întinse mâna şi-l salută în felul său:

— Prietenul fratelui meu mi-e prieten şi mie! Cât pe ce să ne omorâm unii pe alţii. Noroc că Charlie m-a recunoscut după glasul puştii, cum de altfel l-aş fi recunoscut şi eu. Ce caută fraţii mei aici?

— Umblăm după nişte răufăcători ale căror urme se văd jos în iarbă.

— Le-am descoperit abia nu de mult. Eu vin de la răsărit şi m-am ţinut mereu lângă apă. Ce fel de oameni sunt aceia?

— Nişte albi şi câţiva ogellallaşi.

Winnetou încruntă sprâncenele. Îşi sprijini mâna pe tomahawkul sclipitor atârnat la brâu şi rosti:

— Fiii ogellallaşilor sunt ca broaştele râioase. Cum vor ieşi la lumină am să-i strivesc. Se poate să merg şi eu cu fratele meu Charlie, să-i văd pe ogellallaşi?

Nici că aş fi visat o propunere mai plăcută. Winnetou printre noi făcea cât douăzeci de westmen-i. Bănuisem eu că, după o atât de lungă despărţire, nu mă va părăsi imediat, totuşi gestul lui atât de spontan dovedea că însăşi acţiunea noastră îl interesează. Îi răspunsei:

— Marea căpetenie a apaşilor ne-a ieşit în drum ca raza soarelui în dimineţile reci. Tomahawkurile noastre să se unească.

— Mâna şi viaţa mea vor fi una cu ale voastre. Howgh!

În ce-l priveşte pe grăsanul de Fred, i se citea pe faţă cât de mult îl covârşise apariţia lui Winnetou. De altfel, oricine în locul lui ar fi fost la fel de impresionat. Winnetou era, într-adevăr, un bărbat splendid. Arăta cum îl ştiam dintotdeauna, îngrijit, mândru, suplu şi măreţ, figură de erou în toată puterea cuvântului.

Ceea ce îl surprindea îndeosebi pe Walker era faptul că indianul acesta strălucea pur şi simplu de curăţenie, că pe hainele lui în zadar ai fi căutat o pată cât de mică. Ochişorii lui Fred se plimbau atât de curioşi de la mine la Winnetou şi invers, încât nu-mi fu greu să ghicesc paralela ce o trăgea între noi.

— Fraţii mei să ia loc, să fumăm pipa păcii! ne invită apaşul.

Se aşeză în iarbă, băgă mâna în cingătoare şi, scoţând dintr-o pungă tutun amestecat cu frunze de cânepă sălbatică, îşi umplu pipa împodobită cu pene. Ne aşezarăm şi noi alături. Ceremonia cu calumetul era inevitabilă, ea pecetluind legământul nostru, fără de care Winnetou nici nu s-ar fi interesat măcar de planul ce-l urmăream.

După ce dădu foc pipei, se ridică şi suflă o gură de fum spre cer şi una spre pământ. Se înclină apoi către cele şase direcţii, suflând ele fiecare dată câte un fum. După care se aşeză la loc şi-mi întinse pipa:

— Marele Spirit îmi ascultă jurământul: fraţii mei sunt una cu mine şi eu sunt una cu ei. Suntem prieteni!

Luând calumetul, mă ridicai în picioare, suflai cele şase fumuri şi rostii:

— Marele Manitu, căruia ne închinăm, stăpâneşte pământul şi stelele. El e părintele meu ca şi al tău. Suntem fraţi şi ne vom ajuta la orice greutate. Pipa păcii a înnoit legământul nostru!

Îi trecui pipa lui Fred care, ca şi noi, suflă câte un fum în cele şase direcţii. Apoi jură:

— Ochii mei îl văd pe vestitul Winnetou, pe cel mai de seamă conducător al mescalerilor, mimbrenilor şi apaşilor. Trăgând din pipa lui, mă leg să-i fiu frate. Prietenii lui sunt şi prietenii mei, duşmanii lui sunt şi duşmanii mei. Fie ca legământul nostru să dureze veşnic.

Luând iarăşi loc, îi restituii apaşului pipa, din care acesta continuă apoi să fumeze. Datina împlinită, ne puteam aşeza la sfat.

— Dragul meu frate Charlie binevoiască a-mi spune prin câte a trecut de când ne-am văzut ultima oară şi cum de-a ajuns pe urmele ogellallaşilor ― mă pofti Winnetou.

Îi satisfăcui dorinţa, relatându-i totul foarte pe scurt. Amănuntele întâmplărilor trăite între timp puteam să i le povestesc mai târziu. Încheind, îl rugai la rândul meu:

— Şi acum, fratele Winnetou să-mi spună şi mie ce-a mai făcut de la despărţirea noastră. Cum de umblă atât de departe de wigwam-ul strămoşilor săi, tocmai aici, pe meleagurile unde vânează siouxii?

Winnetou trase îndelung şi gânditor din calumet, apoi vorbi:

— Furtuna prăvăleşte la pământ apa norilor, iar soarele o înalţă iarăşi spre cer. Aşa se întâmplă şi cu viaţa omului. Zilele vin şi trec. Ce să spună Winnetou despre zorii care s-au dus? O căpetenie a siouxilor-dakota m-a jignit. L-am urmărit pe nemernic şi i-am luat scalpul. Atunci oamenii lui s-au luat după mine. Eu însă am şters toate urmele, m-am furişat înapoi în wigwam-urile lor şi mi-am luat de acolo semnele izbânzii. Iată, le-am încărcat chiar pe calul căpeteniei!


Yüklə 2,78 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin