Coperta II



Yüklə 2,15 Mb.
səhifə20/39
tarix04.01.2019
ölçüsü2,15 Mb.
#90382
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   39

2.5. Cea mai importantă obiecţie la adresa abordării uni-nivelare a gândirii morale care se numeşte intuiţionism e că ea nu oferă nici o cale de răspuns unei asemenea întrebări. Nivelul intuitiv al gândirii morale există cu siguranţă şi e (din punct de vedere uman) o parte esenţială a întregii structuri; dar oricât de bine echipaţi am fi cu aceste relativ simple principii intuitive sau dispoziţii prima facie, suntem ţinuţi să ne trezim în situaţii în care ele intră în conflict şi în care, prin urmare, e nevoie de un alt fel de gândire, neintuitivă, pentru a rezolva conflictul. Intuiţiile care dau naştere conflictului sunt produsul felului în care am fost crescuţi şi al experienţei trecute în luarea deciziilor. Ele nu se justifică singure; putem întotdeauna întreba dacă felul în care am fost crescuţi a fost cel mai bun cu putinţă sau dacă deciziile trecute au fost cele corecte, sau, chiar dacă au fost, dacă principiile formate atunci ar trebui aplicate unei noi situaţii sau, dacă nu pot fi toate aplicate, care ar trebui aplicate. A folosi intuiţia însăşi pentru a răspunde la asemenea întrebari e o procedură circulară vicioasă; dacă dispoziţiile formate prin felul în care am fost crescuţi ridică o întrebare, nu putem apela tot la ele pentru a răspunde la întrebare.

Cea care poate răspunde la întrebare e un tip de gândire care nu face apel la nici un fel de intuiţie în afara celor lingvistice. Subliniez că în acest alt gen de gândire, pe care-l numesc gândire critică, nu putem apela la nici un fel de intuiţii de substanţă. Ea procedează în acord cu canoanele stabilite de logica filosofică şi e astfel bazată numai pe intuiţii lingvistice. A introduce intuiţii morale substanţiale la nivelul critic ar însemna a încorpora în gândirea critică exact tipul de slăbiciune pe care ea a fost menită să o remedieze. Un filosof nu se va mulţumi cu suportul intuitiv pe care se bazează majoritatea filosofilor morali dacă vrea ca rezultatele muncii sale să dureze.

Gândirea critică rezidă în a a face o alegere sub constrângerile impuse de proprietăţile logice ale conceptelor morale şi de faptele non-morale, dar de nimic altceva. Această alegere e ceea ce am obişnuit să numesc o decizie de principiu (LM ch.4). Dar principiile implicate aici sunt de alt gen decât principiile prima facie la care m-am referit mai sus. Deoarece unii cititori au fost induşi în eroare de termenul „principiu”, m-am întrebat dacă nu ar fi bine să-l evit de tot; dar în cele din urmă l-am păstrat pentru a marca o similaritate logică importantă între cele două genuri de principii. Ambele sunt prescripţii universale; diferenţa rezidă în dimensiunea general - specific. Să explic acest lucru: un principiu prima facie trebuie să fie relativ simplu şi general (i.e. nespecific) pentru a-şi îndeplini funcţia, din motive pe care le-am expus deja. Dar un principiu de genul celui folosit în gândirea critică (să-l numim principiu moral critic) poate fi de o specificitate nelimitată.

Nu avem spaţiu aici pentru a explica pe larg diferenţa dintre universalitate şi generalitate. Ea e foarte importantă şi e păcat că de ce cele mai multe ori aceste cuvinte sunt folosite ca şi cum n-ar exista nici o diferenţă între ele (H 1972a:2). Propria mea terminologie în LM 10.3 era nepotrivită. Pe scurt, generalitatea e opusul specificităţii, pe când universalitatea e compatibilă cu specificitatea şi înseamnă numai proprietatea logică de a fi guvernat de un cuantificator universal şi de a nu conţine constante individuale. Cele două principii: „Niciodată să nu omori oameni” şi „Niciodată să nu omori oameni decât în legitimă apărare sau în cazuri de adulter sau de execuţie hotărâtă juridic” sunt ambele la fel de universale, numai că primul e mai general (mai puţin specific) decât al doilea. Principiile critice şi principiile prima facie sunt ambele prescripţii universale; dar în timp ce primele pot fi, şi pentru a-şi îndeplini scopul trebuie să fie, foarte specifice, cele din urmă pot fi, şi pentru scopurile lor trebuie sa fie, relativ generale. Cât de generale, aceasta depinde de circumstanţe şi de temperamentele indivizilor. Am discutat mai pe larg această problemă în altă parte ( H 1972 2a:8).



2.6. Să ne întoarcem acum, după aceste preliminarii, la situatia noastră de conflict, în care două principii prima facie cer două acţiuni incompatibile. Aceasta se întâmplă datorită faptului că unul din principii selectează ca relevante anumite trăsături ale situaţiei (e.g. că a fost făcută o promisiune) iar celălalt selectează altele (e.g. că faptul că nu-i voi arăta prietenului meu colegiile îl va dezamăgi profund). Problema e să determinăm care dintre aceste principii ar trebui aplicat pentru a da naştere unei prescripţii pentru această situaţie specifică. Metoda ce urmează a fi folosită de gândirea critică poate fi doar schiţată aici, anticipând descrierea ei amănunţită din partea a II-a.

Să notăm mai întâi că în teorie nu e necesar (deşi în practică uneori este) să menţionăm indivizi pentru a descrie complet o situaţie sau a o descrie oricât de complet e nevoie. O putem descrie în termeni universali, incluzând în descriere acţiunile alternative disponibile şi consecinţele lor respective. Putem, însă, fără să omitem nici o informaţie descriptivă, să omitem toate referinţele individuale, astfel ca descrierea să se aplice la fel oricărei situaţii întru totul asemănătoare (precisely similar), presupunând oameni, locuri etc. întru totul asemănătaore. Referinţele individuale precedate de „ca şi”, „asemănător” şi alte expresii echivalente fac excepţie de la această interdicţie; ele pot fi tratate ca universale în sensul cerut (H 1955:30).

Teza universalizabilităţii cere că dacă facem o judecată morală despre această situaţie, e necesar să fim gata (we must be prepared) să o facem despre oricare dintre celelalte situaţii întru totul asemănătoare. Să notăm că acestea nu trebuie să fie neapărat situaţii reale; ele pot fi situaţii ipotetice logic posibile întru totul asemănătoare (FR 6.4;6.4). Aşadar, strigătul de luptă la care mă refeream mai devreme: „Două situaţii şi doi oameni nu sunt niciodată întru totul la fel”, nu e relevant pentru această parte a gândirii morale iar gândul că ar fi relevant se datorează confuziei cu alte părţi ale acesteia. Ceea ce are de făcut gândirea critică este să găsească o judecată morală pe care gânditorul e gata să o facă despre această situaţie de conflict şi pe care e de asemenea gata să o facă despre toate celelalte situaţii asemănătoare. Deoarece acestea vor include situaţii în care el ocupă, respectiv, poziţiile tuturor celorlalte părţi din situaţia reală, nici o judecată nu i se va părea acceptabilă dacă nu duce la ceea ce e cel mai bine pentru toate părţile, pe ansamblu (which does not do the best, all in all, for all the parties). Astfel, aparatul logic al prescriptivismului universal, dacă înţelegem ceea ce spunem atunci când facem judecăţi morale, ne va conduce în cadrul gândirii critice (fără să ne bazăm pe vreo intuiţie morală de substanţă) la formularea unor judecăţi care sunt aceleaşi cu cele pe care le-ar face un utilitarist acţional scrupulos. Vedem aici, şi vom vedea cu mai multe detalii în Partea a II-a, cum se ajunge la o sinteză între utilitarism şi Kant.

O mare parte a controversei dintre utilitarismul acţional şi utilitarismul normativ a fost purtată în termeni care ignoră diferenţa dintre nivelurile critic şi intuitiv ale gândirii morale. Odată ce nivelurile sunt distinse, dispunem de o formă de utilitarism care combină meritele ambelor variante (H 1972a:13 ff.; 1976a). Conformarea (în bună măsură) la opiniile moştenite prin tradiţie pe care utilitarismul normativ era gândit s-o asigure, e asigurată de principiile prima facie folosite la nivelul intuitiv; dar gândirea morală critică, aceea care selectează aceste principii şi decide între ele în caz de conflict, e utilitarist acţională prin aceea că, atunci când ia în considerare cazuri ipotetice sau reale, ea poate fi complet specifică, nelăsând la o parte nici o trăsătură a unui act despre care s-ar putea pretinde că are relevanţă. Dar cu toate că e atât de specifică, deoarece nu ia cunoştinţă de identităţile individuale, ea e de asemenea utilitarist normativă, în acea versiune a doctrinei utilitarismului normativ care permite regulilor ei să fie de o specificitate nelimitată şi care, prin urmare, nu poate fi distinsă de utilitarismul acţional (FR 7.6; H 1972:170; Lyons, 1965:ch.iii). Cele două genuri de utilitarism, aşadar, pot coexista, fiecare la nivelul lui; gânditorul critic ia în considerare cazurile într-un mod utilitarist acţional sau utilitarist normativ specific şi pe baza acestora el selectează, aşa cum voi exlica imediat, principii prima facie generale pentru a fi utilizate la nivel intuitiv într-un mod utilitarist normativ general.

Traducere de Ana Constantinescu


  1. Arhanghelul şi proletarul



3.1. Mai rămâne de investigat care e relaţia dintre cele două niveluri ale gândirii morale şi cum ştim când să gândim la un nivel şi când la celalalt. Trebuie să ne fie clar în primul rând faptul că gândirea morală critică şi cea intuitivă nu sunt proceduri rivale, aşa cum pare s-o presupună disputa dintre utilitarism şi intuiţionism. Ele sunt elemente ale unei structuri comune, fiecare având un rol specific. Dar care este relaţia dintre ele?

Să considerăm două cazuri extreme de oameni, sau fiinţe, dintre care unii ar folosi numai gândirea morală critică iar ceilalţi numai pe cea intuitivă. Mai întâi, să considerăm o fiinţă cu capacităţi de gândire supraomeneşti, cu o cunoaştere supraumană şi fără nici o slăbiciune omenească. O voi numi arhanghel (H 1976a: 124, cf. Godwin, 1973: II, 2). Acest „observator ideal” sau „prescriptor ideal” (FR 6.4; H 1972a: 18; 1972c`: 168) seamănă cu „clarvăzătorul” din LM 4.2 în privinţa puterii lui de predicţie, dar adaugă acesteia celelate calităţi supraumane pe care abia le-am menţionat. El va avea nevoie numai de exerciţiul gândirii critice. Pus în faţa unei situaţii noi, el va fi imediat capabil să-i scaneze toate proprietăţile, inclusiv consecinţele acţiunilor alternative, şi să elaboreze un principiu universal (poate unul foarte specific) pe care îl poate accepta pentru a acţiona în acea situaţie, indiferent ce rol ar ocupa el în cadrul acesteia. Lipsindu-i, pe lângă alte slăbiciuni omeneşti, aceea de părtinire a propriei persoane, el va acţiona în conformitate cu acel principiu, dacă acesta îi porunceşte să acţioneze. Acelaşi lucru se aplică şi la alte cazuri de părtinire (de exemplu părtinirea faţă de prietenii şi rudele noastre), care nu sunt nici pe daparte slăbiciuni, dar care sunt, din motive pe care le voi explica mai târziu, excluse din cadrul gândirii critice, deşi joacă un rol important în gândirea intuitivă (H 1979b; 8.3). Un asemenea arhanghel nu ar avea nevoie de gândire intuitivă; totul ar fi rezolvat de raţiune într-o secundă. De asemenea, el n-ar avea nevoie nici de acele principii generale sănătoase, de dispoziţiile bune, de intuiţiile care ne ghidează pe noi, ceilalţi.

Pe de altă parte, să ne gândim la o persoană care are aceste slăbiciuni omeneşti într-un grad maxim. Nu numai că ea, ca mulţi dintre noi, trebuie să se bazeze cel mai adesea pe intuiţii, pe principii prima facie valabile şi pe dispoziţii bune; dar ea e complet incapabilă de gândire critică (nu mai vorbim de gândire critică sigură şi corectă), chiar şi atunci când e timp suficient pentru ea. O asemenea persoană, dacă vrea să aibă principiile prima facie de care are nevoie, va trebui să le dobândească de la alţi oameni prin educaţie sau imitaţie. Să o numim proletar (prole) (după George Orwell, 1984). Deşi arhanghelul şi proletarul reprezintă versiuni exagerate ale claselor superioară şi inferioară din Republica lui Platon, e departe de intenţia mea să împart rasa umană în arhangheli şi proletari; noi împărtăşim cu toţii caracteristici ale ambelor clase într-o măsură limitată şi variabilă, şi în momente diferite.

Întrebarea este deci următoarea: „Când trebuie să gândim noi ca arhanghelii şi când ca proletarii?” Odată pusă problema în acest fel, răspunsul este evident: depinde de cât de mult se aseamănă fiecare dintre noi, într-o ocazie particulară sau în general, cu unul sau cu celălalt dintre cele două personaje. Nu există un răspuns filosofic la această întrebare; depinde ce putere de gândire şi ce caracter crede fiecare dintre noi că posedă în momentul respectiv. Trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine ca să putem spune în ce măsură ne credem capabili să jucăm rolul arhanghelilor fără a sfârşi ca arhangheli căzuţi, în tabăra miltoniană a răului.

Un lucru e însă sigur: că noi nu putem, cu toţii şi tot timpul, să ne purtăm ca nişte proletari (aşa cum ar vrea intuiţioniştii s-o facem) dacă vrem să avem un sistem de principii prima facie. Pentru a selecta principiile prima facie şi pentru a rezolva conflictele dintre ele e necesară gândirea critică. Dacă nu credem că oamenii sunt capabili de aşa ceva, va trebui să invocăm un Dumnezeu butlerian care să facă acest lucru pentru noi şi să dezvăluie rezultatele prin intermediul conştiinţelor noastre. Dar cum vom distinge atunci între vocea lui Dumnezeu vocea doicelor noastre (dacă le-am avut)?

3.2. Am evitat aşadar întrebarea despre când este cazul să ne angajăm în aceste două moduri de gândire; ea nu e o întrebare filosofică. Însă cealaltă întrebare este; căci nu vom avea o explicaţie completă a structurii gândirii morele până în clipa în care nu vom putea spune cum se relaţionează aceste două genuri de gândire.

Într-o faimoasă metaforă, Aristotel spune că relaţia dintre intelect şi caracter (despre care am vorbit şi noi până acum, dar în alţi termeni) trebuie să fie una paternală: în măsura în care motivele şi dispoziţiile omului sunt raţionale, aceasta se întâmplă pentru că ele „ascultă de raţiune ca de un părinte” (1103a3). Pentru că gândirea morală intuitivă nu se poate susţine singură, pe când gândirea critică se poate susţine singură şi o face efectiv, cea din urmă are prioritate epistemologică. Dacă am fi arhangheli, am putea decide numai cu ajutorul gândirii critice ceea ce trebuie să facem în fiecare situaţie; pe de altă parte, dacă am fi proletari, nu am putea face acest lucru cu ajutorul gândirii intuitive, cel puţin nu dincolo de orice îndoială.

Cu condiţia să nu îi dăm o interpretare „subiectivistă” sau „relativistă” (12.1), nu e nimic greşit în a spune că modalitatea de a trăi sau acţiona cea mai corectă sau mai bună pentru noi, fie în general, fie în ocazii particulare, este cea pe care arhanghelul ar declara-o astfel dacă şi-ar pune această întrebare. O asemenea teză nu e „subiectivistă” într-un sens rău, ci este în mod cert una profund raţionalistă deoarece, aşa cum vom vedea, arhanghelii, atunci când finalizează gândirea lor critică, spun toţi acelaşi lucru (6.2, 12.3) cu privire la toate problemele în legătură cu care e posibilă argumentarea morală (FR 8.I f.;3.5); şi aşa vom face şi noi, în măsura în care vom reuşi să gândim ca nişte arhangheli. Gândirea intuitivă are funcţia de a oferi o aproximare de uz practic a acestor rezultate pentru aceia dintre noi care nu pot gândi ca arhanghelii într-o ocazie particulară. Dacă dorim să asigurăm cea mai mare conformitate posibilă cu ceea ce ar hotărî un arhanghel, trebuie să încercăm să sădim în noi înşine şi în cei pe care îi influenţăm un set de dispoziţii, motivaţii, intuiţii, principii prima facie (sau oricum le-am numi altfel) care să aibă acest efect. În felul acesta e mai probabil, pe ansamblu, să avem succes decât dacă ne-am propune să gândim ca arhanghelii în ocazii în care nu avem nici timpul, nici capacitatea de a face asta. Principiile prima facie, însă, trebuie alese la rându-le prin gândire critică, dacă nu a noastră, atunci cel puţin a acelora pe care-i credem capabili de ea.

Să presupunem, aşadar, că judecăm critic un principiu prima facie deja propus. Ce gândim noi efectiv despre el ca membri legislatori în acest imperiu al scopurilor? (Kant, 1785:75). Principiul e făcut pentru a fi utilizat în lumea noastră reală. Un lucru, aşadar, pe care nu îl vom face e să evocăm cazurile improbabile sau neobişnuite pe care le pot născoci romancierii sau filosofii care despică firul în patru, întrebând dacă în acele cazuri rezultatul inculcării principiului ar fi cel mai bun lucru posibil. Să luăm un exemplu analog din sfera prudenţei: să presupunem că ne punem problema dacă e cazul să adoptăm principul de a purta întotdeauna centura de siguranţă atunci când conducem. Trebuie să punem în balanţă inconvenientul minor de a ne pune centura de fiecare dată când conducem şi rănirea gravă pe care am putea-o suferi în acele rare ocazii, dacă vor exista, în care vom avea accidente. Aici raritatea apariţiilor acestui din urmă eveniment e compensată de gravitatea consecinţelor sale, şi de aceea am putea decide că e mai bine să adoptăm principiul. Dar să presupunem apoi că cineva susţine, poate pe bună dreptate, că în unele accidente riscul de rănire sau moarte creşte dacă purtăm centura (de exemplu, atunci când un şofer în stare de inconştienţă ar fi fost altfel aruncat din autovehicolul care a luat foc). Există oameni care îşi centrează atenţia pe asemenea cazuri şi le folosesc ca temei pentru a respinge regula purtării centurii de siguranţă; şi mulţi argumentează similar în etică, folosind simpla posibilitate sau chiar simpla conceptibilitate a unui caz neobişnuit, caz în care un principiu ar porunci o acţiune vădit inacceptabilă, ca argument pentru a respinge principiul. Metoda e incorectă. Lăsând la o parte, de dragul simplităţii, diferenţa dintre severitatea rănilor: dacă, să zicem, în 95 la sută din toate accidentele riscul rănirii e redus de purtatul centurii de siguranţă şi în 5 la sută e sporit, va fi raţional să purtăm centura dacă vrem să reducem riscul de a ne răni mai mult decât vrem să evităm neplăcerile cauzate de purtarea ei.

Să generalizăm: dacă supunem criticii principiile prima facie, trebuie să luăm în considerare consecinţele inculcării lor în noi înşine şi în ceilalţi; şi, examinând aceste consecinţe, trebuie să contrabalansăm mărimea efectelor bune şi rele în cazurile pe care le avem în vedere cu probabilitatea sau improbabilitatea ca asemenea cazuri să se producă în experienţa noastră reală. Mi se pare că moralitatea populară a fost în realitate schimbată fără temeiuri suficiente din cauză că nu s-a făcut acest lucru. E foarte uşor pentru un romancier (D.H. Lawrence de exemplu) să descrie într-un mod cât se poate de verosimil, ca şi cum ar fi vorba de întâmplări zilnice, cazuri în care acceptarea de către societate a unui principiu tradiţional, să zicem al fidelităţii conjugale, duce la rezultate nefericite. Publicul e în acest fel convins că principiul ar trebui respins. Dar pentru ca o asemenea respingere să fie raţională ar trebui nu numai ca acele situaţii în care rezultatele acceptării principiului nu sunt cele mai bune să poată avea loc sau să poată fi concepute, ci ca acele situaţii să fie suficient de comune încât să cântărească mai greu decât acelea ale căror rezultatele sunt cele mai bune. Care anume principiu cu privire la fidelitatea conjugală să fie adoptat pe baza unei evaluări mai raţionale, aceasta este, desigur, o chestiune deschisă disputei; dar evaluarea trebuie făcută. Dacă se dovedeşte că se provoacă mai multă suferinţă prin încălcarea convenţiilor maritale decât prin păstrarea lor, atunci un arhanghel, urmând metoda noastră (6.1) şi acordând o pondere egală intereselor tuturor în gândirea sa critică imparţială, va favoriza păstrarea lor.

O greşeală similară, sau complementară, e făcută adesea de opozanţii utilitarismului atunci când aceştia inventează exemple neobişnuite (cum ar fi acela al şerifului care ştie - cine poate spune cum? – că nevinovăţia celui pe care îl spânzură în interes general nu va fi niciodată scoasă la iveală, 9.7). Cu multe asemenea exemple ne vom confrunta în capitolul 8. Scopul lor este să ne convingă că utilitarismul, atunci când e aplicat la aceste situaţii neobişnuite, dă naştere la precepte care sunt în contradicţie cu intuiţiile noastre comune. Dar acest lucru n-ar trebui să ne surprindă. Intuiţiile noastre comune sunt bune, dacă sunt, tocmai pentru că produc precepte acceptabile în cazurile comune. Din acest motiv este dezirabil ca noi toţi să avem aceste intuiţii şi să simţim mustrarea conştiinţei dacă acţionăm împotriva lor. Prin urmare, toţi oamenii care au beneficiat de o educaţie bună pot fi făcuţi să se unească împotriva utilitarismului (dacă puterea lor de reflecţie filosofică ar putea fi cumva inhibată) citând un caz neobişnuit oarecare, subsumabil fără nici un dubiu unui principiu prima facie pe care l-am internalizat cu toţii şi în care vom accepta numai cu o enormă repulsie preceptul utilitarist care ne cere să încălcăm respectivul principiul.

Aceşti anti-utilitarişti se întrec uneori pe ei înşişi. Profesorul Bernard Williams, elaborând un exemplu celebru (1973:98), crede că poate puncta împotriva utilitariştilor arătând că într-un caz greu de imaginat în realitate (far-fetched) aceştia ar prescrie omorârea unui om nevinovat, alternativa fiind ca el şi alţi nouăsprezece oameni să fie omorâţi de altcineva. Simţim cu toţii o repulsie de a prescrie un asemenea lucru - şi aşa e normal, căci toţi am fost educaţi corect să condamnăm uciderea unor oameni nevinovaţi, şi să condamnăm nu mai puţin pe cel care cedează la un şantaj de genul acesta, iar pentru a justifica o asemenea educaţie pot fi furnizate bune temeiuri utilitariste. Dar când ajungem să ne punem problema ce trebuie făcut efectiv în această situaţie bizară, chiar şi Williams pare să ia în considerare, cel puţin, posibilitatea de a fi corect să împuşti un om nevinovat pentru a salva alţi nouăsprezece oameni nevinovaţi (ib:117). Tot ce a arătat el e că vom ajunge greu la această concluzie dacă suntem oameni „cumsecade”; dar nimic nu-l împiedică pe utilitarist să fie şi el de acord cu aceasta. La aceste stratageme vom reveni însă mai târziu.(8. I ff).

3.3. Pentru a sintetiza, aşadar, vom spune că relaţia dintre cele două genuri de gândire este următoarea. Gândirea critică urmăreşte să selecteze cea mai bună mulţime de principii prima facie pentru uzul gândirii intuitive. Ea poate fi de asemenea folosită atunci când principiile din această mulţime intră în conflict per accidens. O asemenea folosire poate duce la îmbunătăţirea principiilor însele, dar nu neapărat; un principiu poate fi dominat, fără să-l modificăm (3.6). Cea mai bună mulţime este aceea a cărei acceptare dă naştere la acţiuni, dispoziţii, etc., care aproximează în cel mai înalt grad pe acelea care ar fi alese dacă am fi capabili să utilizăm gândirea critică tot timpul. Acest răspuns poate fi dat în termeni de utilitate a acceptării dacă suntem utilitarişti; dacă nu suntem utilitarişti ci kantieni, putem spune de fapt acelaşi lucru susţinând adoptarea unei mulţimi de maxime pentru uz general, mulţime a cărei acceptare ar da naştere la acţiuni, etc., care aproximează cel mai bine pe acelea care ar fi alese dacă imperativul categoric ar fi aplicat direct în fiecare ocazie de către un arhanghel. Prin urmare, un kantian lucid şi un utilitarist lucid ar fi de acord din momentul în care au distins între cele două genuri de gândire.

Dar pe lângă rolul de a selecta principiile prima facie, gândirea critică are de asemenea rolul de a rezolva conflictele dintre ele. Dacă principiile au fost bine alese, conflictele vor apărea doar în situaţii exceptionale; dar ele vor fi cu atât mai neliniştitoare cu cât principiile vor fi susţinute mai ferm (aşa cum trebuie să fie). Deşi în general nu e o bună strategie să-ţi pui sub semnul îndoielii principiile prima facie în situaţii de stres, şi aceasta din cauza pericolului „preparării” (cooking) la care ne-am referit mai sus, conflictele despre care vorbim ne forţează să facem acest lucru (de unde şi neliniştea noastră). Pot exista şi alte rezultate. În cazurile mai simple, s-ar putea să „fim siguri” că un principiu oarecare sau o trăsatură a unei situaţii este, în acea situaţie, mai importantă decât altele (vezi paralela cu jocul de table, 2.4). Atunci vom putea pune lucrurile în ordine în mod intuitiv, lăsând un principiu să îl domine pe celălalt în acel caz, fără recurs la gândirea critică. Această strategie ar putea fi cea mai bună în cazul exemplului nostru iniţial, cel despre încălcarea promisiunii. Dar, deşi această punere în ordine intuitivă ar putea părea că oferă un pai de care intuiţoniştii s-ar putea agăţa, e evident că el nu va mai fi disponibil în cazul unor conflicte mai serioase.

La extrema cealaltă, un conflict ne-ar putea forţa să examinăm principiile prima facie însele şi, poate, în loc să facem ca unul să fie dominat de celălalt, să începem să le precizăm. Oamenii care au trecut prin asemenea crize gândesc, după aceea, de cele mai multe ori diferit anumite probleme morale fundamentale - semn că a avut loc un proces de gândire critică, oricât de vag ar fi fost el. Această precizare (qualification) a principiilor va aduce cu sine o rezolvare a conflictului deoarece principiile astfel precizate nu mai sunt inconsistente, nici măcar per accidens. Există de asemenea şi o cale de mijloc: persoana aflată în situaţia conflictuală poate ajunge la convingerea că unul sau ambele principii trebuie precizate, dar să nu fie sigură cum, ştiind numai că precizarea ar permite o anume acomodare reciprocă a principiilor în acest caz particular; persoana poate atunci decide în legătură cu cazul particular făcând în aşa fel ca unul dintre principii să fie dominat şi lăsând reflecţia asupra principiilor însele pentru mai târziu, când ea va fi mai bine plasată pentru a o face în mod raţional. Numai după ce a făcut-o poate fi ea sigură că a avut dreptate.

O alta versiune a acestei căi de mijloc este aceea în care spunem „Atâta timp cât principiile sunt în conflict, nu mă pot baza pe toate; sunt obligat să mă abat fie de la unul fie de la celalalt, şi nu ştiu de la care. Aşa ca voi lăsa principiile la o parte pentru moment şi voi examina cu atenţie cazul particular pentru a vedea ce ar spune gândirea critică despre el.” Acest lucru e posibil pentru gândirea critică, atât cât pot opera oamenii cu ea, şi constituie ceea ce eticienii situaţionişti şi utilitariştii acţionali grosieri ar recomanda în toate cazurile. Ea este, după cum am văzut, o procedură periculoasă; dar câteodată s-ar putea să fim împinşi către ea. Anti-utilitariştii şi-au făcut un obicei din a produce exemple în care aceasta este singura soluţie, pentru a-i acuza apoi pe utilitarişti că o adoptă (ceea ce este inevitabil) şi că o fac cu inima uşoară (ceea ce e o calomnie, 8.I ff.). Un bun utilitarist va ajunge să ia asemenea decizii, dar o va face cu multă greutate din cauza principiilor bune ce i-au fost insuflate; el s-ar putea să se chinuie din cauza lor până când le va pune în ordine cu ajutorul gândirii critice şi va reflecta cu siguranţă nu numai la ce ar fi trebuit să facă în acel caz particular, ci şi care ar trebui să fie principiile sale prima facie.



S-ar putea spune că nu putem compartimenta gândirea noastră morală aşa cum pare s-o pretindă teoria celor două niveluri (Williams, 1976:230). Nu pot răspunde decât întrebând dacă aceia care ridică această obiecţie s-au confruntat vreodată cu asemenea situaţii. Propria mea gândire morală e aşa cum o descriu în această carte (nu ca a unui arhanghel, căci nu sunt aşa ceva, nici ca a unui proletar, dar făcând tot posibilul să folosească gândirea critică şi gândirea intuitivă acolo unde e cazul). În situaţii dificile, intuiţiile, întărite de dispoziţiile cu care se însoţesc, ne împing în diferite direcţii iar gândirea critică ne împinge poate într-o alta. O persoană care are o oarecare experienţă în stăpânirea unor asemenea situaţii va fi dobândit nişte principii metodologice prima facie care să-i spună când să se lanseze în gândirea critică şi când nu; şi acestea vor fi justificate la rece de gândirea critică. A spune că e imposibil să păstrezi împreună, în cadrul aceluiaşi proces de gândire, gândirea intuitivă şi pe cea critică e ca şi cum ai spune că într-o bătălie comandantul nu se poate gândi în acelaşi timp la detalii de tactică, la scopul general al victoriei şi la principiile (economie de forţe, concentrare de forţe, acţiune ofensivă, etc.) pe care le-a învăţat atunci când şi-a însuşit meseria. Bunii generali aşa procedează. Un bun general e cel care câştigă bătăliile, nu cel care are cele mai bune principii prima facie; dar principiile prima facie optime sunt cele care, privind lucrurile în ansamblu, câştigă bătăliile.

Yüklə 2,15 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin