Dic?ionar de Geografie

Oscilogramă. (lat. oscilor-a oscila, gr. gramma-desen). Metodă de reprezentare grafică a oscilaţiilor negative şi pozitive din zona neritico-litorală, în raport cu succesiunea sedimentării depozitelor cu granulometrie diferită dintr-o coloană stratigrafică. Oscilograma se construieşte însemnând prin puncte adâncimile la care se depun materialelele constitutive ale stratelor din coloana stratigrafică respectivă; unind succesiv aceste puncte se obţine oscilograma care ne arată amplitudinea şi frecvenţa oscilaţiilor pozitive şi negative ale liniei de ţărm considerat. Dacă sunt depozite grosiere atunci oscilaţiile sunt negative; dacă depozitele sunt fine, atunci oscilaţia este pozitivă. V. şi Ritmogramă.

Osculaţie. Distrugerea unei porţiuni de interfluviu îngust, situat între două lunci, pe calea eroziunii laterale a malurilor, care conduce la alipirea locală a celor două lunci şi uneori chiar la captare prin alipire. Osculaţia se produce la râuri care au lunci largi şi meandrează puternic.

Osmiridiu. Amestec natural de osmiu şi iridiu, care formează minerale proprii (Os, Ir), ca newjanskitul, sasertskitul (în Urali), se găseşte în soluţii solide cu rodiu sau în amestec mecanic cu paladiu şi platină. Este foarte dur. Se utilizează la confecţionarea vârfurilor de peniţe pentru stilouri, pentru tăişul instrumentelor chirurgicale, pentru vârfuri de compasuri, de contacte electrice, la fabricarea axelor pentru mecanisme de ceasornice etc.

Osteolepis. (gr. osteon-os, lepis-solz). Peşte primitiv, din grupul crosopterigienilor, foarte important pentru studiul evoluţiei vertebratelor tetrapode. A trăit în Devonian.

Ostiole de tundră. Movile mici (1 m diametru şi 20 cm înălţime) născute dintr-o împingere locală a molisolului, pe suprafeţe orizontale. V. Desene periglaciare, Muşuroaie de pământ.

Ostracoda. (gr. ostrakon-cochilie). Crustacee mici, marine, salmastre sau de apă dulce, ce se cunosc din Paleozoic până astăzi, formele paleozoice deosebindu-se de celelalte. În ţara noastră, ostracodele se cunosc începând din Helveţianul superior, servind, în special din Meoţian, pentru corelarea formaţiunilor întâlnite în sondele de explorare din industria de petrol.

Ostracodermi. (gr. ostrakon-cochilie, derma-piele). Vertebrate marine inferioare, cu aspect de peşte, cu schelet intern cartilaginos iar exoscheletul este foarte bine dezvoltat. Au trăit din Silurianul superior, până în Devonian. Ex.: Pterapsis, Cephalaspis.

Ostrea. (lat. ostrea-stridie). Lamelibranhiat care trăieşte, în general, fixat prin valva stângă, care din această cauză diferă ca formă şi mărime de cea dreaptă. Este cunoscută din Cretacicul mediu, dar se dezvoltă, în special, din Eocenul superior. În ţara noastră, ostreinele sunt cunoscute în bazinul Petroşani (în Acvitanian), în interiorul arcului Carpaţilor (în Tortonian) etc.

Ostreicultură. Ramură a acvaculturii ce se ocupă cu creşterea stridiilor, lamelibranhiate din genurile Ostrea şi Gryphea.

Ostrov. (rus.). Insulă formată prin depuneri de aluviuni în cadrul albiei minore a unei ape curgătoare, în locurile în care apar lărgiri ale albiei sau micşorări ale pantei, care duc la slăbirea simţitoare a puterii de transport a apelor şi la o creştere corespunzătoare a depunerilor care au loc la început pe fundul albiei. Depunerile de aluviuni încep pe fundul albiei şi se înalţă treptat devenind emerse, dar putând fi acoperite la viituri. Ostroavele au, în general, formă amigdaloidă, prezentând o parte mai rotunjită şi mai înaltă spre amonte şi o parte mai ascuţită şi mai joasă spre aval. La viituri, când puterea apei creşte, materialul erodat din partea rotunjită a ostrovului este depus în partea din aval, determinând deplasarea lentă a ostrovului în direcţia curentului (deci ostroavele au tendinţa de a se deplasa spre aval). Fixate de vegetaţie, ostroavele tind să devină insule permanente (ex.: Ostrovul Şimian; Ostrovul Mare, unde s-a construit hidrocentrala Porţile de Fier II; ostrovul din faţa oraşului Călimăneşti, pe Olt; etc.).

Osweganian. Etaj al Silurianului inferior ce cuprinde depozite de gresii pe ţărmurile Americii de Nord.

Otolite. (gr. ous, otos-ureche, lithos-piatră). Corpusculi calcaroşi, formaţi dintr-un substrat organic pe care s-a depus carbonat de calciu (aragonit) sub formă de ace radiare. Fac parte din labirintul urechii (la vertebrate, în special la peşti) şi din vezicula auditivă (la nevertebrate), având un rol important în simţul echilibrului. Sunt cunoscute din sedimentele tortoniene superioare şi sarmaţiene inferioare, aparţinând genurilor: Argentina, Gobius, Macrurus etc.

Otozamites. Plantă din ordinul Cycadophytae, de la care se cunosc frunzele. Se cunoaşte din Triasic până la Cretacicul inferior, specia Otozamites bechei, găsită la Schela (jud. Gorj), permiţând stabilirea vârstei liasice a formaţiunii respective, considerată anterior ca fiind carboniferă.

Ottnangian. Al treilea etaj al Miocenului din Europa centrală (în zona fostului Paratethys).

Outfield. Zonă de lande, păşuni, culturi temporare aflate în teritoriul comunal al aşezărilor rurale mici din regiunea cu densitate redusă de populaţie din Europa Occidentală. Formează un peisaj agricol tipic prin contrast cu infield (v.).

Ox-bow. V. Belciug.

Oxfordian. (de la numele oraşului Oxford-Anglia). Etaj al Malmului inferior, caracterizat prin mai multe zone cu amoniţi (Cardioceras, Perishinctes, Peltoceras etc.) şi constituit fie din calcare nodulare, marne şi radiolarite (în domeniul alpin), fie din calcare şi gresii oolitice, calcare glauconitice, marnoase şi litografice, marne cu silexuri (chailles) etc. (în domeniul platformei prealpine). În ţara noastră, formaţiuni oxfordiene se cunosc: în Bucegi, în Carpaţii Orientali (radiolarite), în Munţii Apuseni, în Câmpia Română (partea de est), în Dobrogea Centrală şi meridională etc.

Oxid de carbon. Gaz toxic rezultat din arderea incompletă a combustibililor cu carbon. Este unul dintre cei mai importanţi poluanţi din mediul urban. Concentraţiile maxime admise sunt de 10 mg/m³ timp de 8 ore, sau 15 mg/m³ timp de o oră.

Oxidare. Reacţie de combinare a unui element sau compus chimic cu oxigenul.

Oxidaţie, zonă de. Zonă din scoarţa terestră, cuprinsă între suprafaţă şi nivelul hidrostatic, în care se manifestă o intensă circulaţie descendentă a apelor de infiltraţie încărcate cu oxigen şi cu dioxid de carbon, care dizolvă elementele chimice din minereurile şi din rocile înconjurătoare în care circulă. Sub acţiunea oxigenului, sulfurile devin instabile sau chiar solubile şi pot da naştere la minerale noi, fenomenul producându-se lent, într-un timp foarte îndelungat. Extensiunea zonei de oxidaţie în adâncime este în funcţie, în principal, de: adâncimea nivelului hidrostatic (mai ridicat în regiunile cu precipitaţii abundente, şi mai scăzut, ajungând până la maximum 1 000 m, în zăcământul de cupru de la Lonely din Zimbabwe, regiune cu precipitaţii reduse); gradul de fisurare, respectiv de permeabilitate, al rocilor (fisurarea mai intensă permite circulaţia apelor încărcate cu oxigen până la adâncimi mai mari); climat (variaţiile acestuia influenţează deplasarea pe verticală a nivelului hidrostatic). La acestea se adaugă: compoziţia mineralogică a rocilor sau minereurilor, relieful şi vârsta geologică a formaţiunilor respective. Compoziţia mineralogică a zonei de oxidaţie este reprezentată în ansamblu prin oxizi, carbonaţi, sulfaţi, hidroxizi, silicaţi, mari rar cloruri, arseniaţi, fosfaţi, molibdaţi, cromaţi, metale native etc., a căror textură este frecvent cavernoasă, uneori chiar scheletică (ca urmare a îndepărtării prin solubilizare şi dispersare a unei părţi din materialul iniţial) sau se păstrează în forma ei iniţială (dacă procesul de alterare nu este prea avansat). Apar uneori şi texturi şi structuri coloforme (reniforme, botriodole etc.), când trecerea în soluţie şi redepunerea se fac prin intermediul coloizilor. Mineralele secundare formează pelicule, cruste, pulberi şi, uneori, mici filoane de dimensiuni variate, pe planele de clivaj, pe fisuri etc. Partea superioară a zonei de oxidaţie, pălăria de fier (v.), are o deosebită importanţă pentru detectarea zăcămintelor metalifere şi pentru prognoza asupra zonei primare (v.). Zona de oxidaţie are de obicei forma zăcământului pe seama căruia se formează, cu anumite modificări ale dimensiunilor, datorită dispersiei (mărire) sau levigării (micşorare) unora dintre elemente, sau prezenţei faliilor. Ca minerale principale se găsesc cele de Cu, Zn, Pb, Ag, care uneori formează concentraţii importante spre partea inferioară a zonei.

Oxisol. Sol care, conform sistemului român de clasificare, se caracterizează prin prezenţa unui orizont oxic la suprafaţă sau aproape de suprafaţă. Este sol de culoare roşie, gălbuie sau cenuşie, întâlnit de regulă pe suprafeţe foarte vechi din regiunile tropicale şi subtropicale.

Ozocherit. (gr. ozein-a mirosi, keros-ceară). Rocă sedimentară organogenă, bituminoasă, provenită din oxidarea ţiţeiului şi, în special, din oxidarea hidrocarburilor solide (din parafine). Este onctuos, moale sau tare şi casant, cu spărtură concoidală, solzoasă şi prezintă un miros aromatic. Are culoare galbenă ca ceara, brună, brună-verde sau neagră, este translucid şi fluorescent şi se topeşte, după compoziţie, la 50-100^oC. Cea mai cunoscută exploatare de ozocherit este în Polonia (la Starunia Borislaw), unde s-a găsit, în masa de rocă, un rinocer păstrat intact. În ţara noastră, s-a exploatat sporadic pe Valea lui Tudorache (afluent al văii Slănicului), în apropiere de Slănicul Moldovei (jud. Bacău). Se întrebuinţează la fabricarea parafinei, a diferitelor ceruri industriale, a luminărilor etc., iar rafinat cu acid sulfuric dă cerezina (pentru fabricarea unor unsori minerale). Sin. Ceară de pământ, Ceară minerală, Moldavit (varietatea românească).

Ozon (stratul de ozon). (gr. ozon-mirositor). Gaz de culoare albăstruie, cu miros caracteristic, care se găseşte, în proporţie mică, în straturile superioare ale atmosferei şi care rezultă în urma acţiunii radiaţiei ultraviolete asupra oxigenului. Ozonul (O₃), formă alotropică a oxigenului, ia naştere şi artificial, în reacţii chimice în care se produce oxigen atomic, la temperatură joasă (ex.: acţiunea descărcărilor electrice obscure într-un curent de oxigen; acţiunea fluorului asupra apei la 0^oC; acţiunea radiaţiei ultraviolete de lungime de undă scurtă asupra aerului; etc.). Este un oxidant puternic şi, cu unele substanţe organice, formează ozonide (compuşi cu caracter exploziv). Ozonul este întrebuinţat ca antiseptic (la sterilizarea apei, a unor medicamente, a alimentelor) şi în sinteze organice. Este deci, un gaz alcătuit din molecule de oxigen cu trei atomi. Ozonul formează un strat continuu situat la partea superioară a stratosferei, la 20-55 km altitudine, care are rolul de filtru faţă de marea cantitate a razelor ultraviolete venite de la Soare. Absorbind radiaţiile ultraviolete cu lungimi de undă mai mici de 0,30 micron, ozonul protejează suprafaţa terestră de efectele lor nocive, jucând în acelaşi timp şi un rol termoregulator destul de important. În ultimele decenii s-a constatat începutul alterării stratului de ozon datorită reacţiilor chimice provocate de fluorocarbon, gaz folosit ca agent de pulverizare la spray-uri.

Ozonosfera. Straturi atmosferice cuprinse între 20 şi 55 km înălţime (partea superioară a stratosferei şi cea inferioară a mezosferei), care au un conţinut mare de ozon, concentraţia maximă înregistrându-se între 20 şi 30 km. V. sub Atmosfera.
P
Pachet de strate. Succesiune de strate, groasă de cel puţin câţiva metri, cu aproximativ aceleaşi caractere litologice, dar diferite din anumite puncte de vedere de rocile din acoperiş sau cele din culcuş. O categorie specială de asemenea strate sunt rocile colectoare (v.) saturate cu hidrocarburi fluide (stratele productive petrolifere), care pun problema exploatării lor fie succesiv, prin aceeaşi reţea de sonde, fie simultan, prin reţele separate.

Pachydiscus. Amonit, fosilă caracteristică pentru Cretacicul superior. În ţara noastră, în Dobrogea, este cunoscută specia Pachydiscus laevyi. Sin. Parapachydiscus.

Pachyodonta. Lamelibranhiate eterodonte, care trăiesc fixate prin una dintre valve (crescută puternic şi alungită), cea de-a doua fiind dezvoltată în formă de capac. Au trăit în Jurasicul superior până în Cretacicul superior, în regiunea litorală a mărilor calde şi puţin adânci, formând calcare recifale. V. şi Rudista.

Pack. (cuv. engl.). Sin. Bachiză. V. Gheaţă de mare.

Padang. Pădure tropicală (în sud-estul Asiei).

Padină. 1. Depresiune puţin adâncă formată prin tasarea loessului, în zonele de stepă, şi din îngemănarea mai multor crovuri. 2. Crov (v.). 3. Suprafaţă uşor concavă şi înierbată situată pe fundul unei văi seci, în relieful carstic. 4. Loc plan sau uşor scobit pe vârful unui deal sau munte, sau chiar pe pantele acestuia. 5. Microdepresiune în cadrul unei alunecări de teren.

Pagodit. (de la templul budist, pagod). V. sub Pirofilit.

Pahoehoe. Termen folosit în Hawaii. Curgere de lavă consolidată, cu suprafaţa ondulată şi cu riduri. Se datoreşte scurgerii lavei sub o peliculă subţire consolidată; ca urmare, lava se deplasează uşor helicoidal, creând fâşii ce par împletite ca o funie-lave cordate.

Pajişte. Teren acoperit cu vegetaţie ierboasă, situat în regiunea de deal sau de munte, folosit pentru păşunatul vitelor. Pajiştile îngrădite, acoperite cu plante leguminoase şi graminee perene, se numesc fâneţe. Deci pajiştea constituie o fitocenoză alcătuită în întregime din asociaţii ierboase.

Palaechinus. Echinid caracteristic Carboniferului inferior. Specia Palaechinus elegans este cunoscută din calcarele acestei perioade din Europa şi din America de Nord.

Palaechnoidea. (gr. palaios-vechi, echinos-arici, eidos-aspect, înfăţişare). Echinide ce au trăit în Paleozoic şi au dispărut la finele Permianului fără a lăsa urmaşi. Ex.: Melonites (din Carboniferul din S.U.A. şi din Rusia); Botriocidaris (considerat de unii paleontologic ca strămoşul tuturor echinizilor, iar alţii, ca un cistoideu evoluat); Archaecidaris (din Carboniferul şi din Permianul din Rusia), Palaechinus (v.) etc.

Palaeoanthropus. (gr. palaios-vechi, antropos-om). V. sub Homo.

Palaeodictyon. Urme întâlnite frecvent în Eocenul flişului Carpaţilor Orientali, care au aspectul unor reţele de celule hexagonale. Sunt considerate fie impresiuni de alge (alge cenoabiee), fie ouă de gasteropode sau urme de viermi.

Palaeoniscus. (gr. palaios-vechi, oniskos-umăr). Peşte ganoid, caracteristic Permianului. Fragmente de Palaeoniscus sp. s-au găsit şi în Permianul de la vest de Reşiţa (jud. Caraş-Severin).

Paleobotanică. V. sub Paleontologie.

Paleocen. (gr. palaios-vechi, kainos-recent). Prima epocă a Paleogenului (după unele clasificări Eocenul inferior), a cărui limită inferioară este marcată prin dispariţia rudiştilor, inoceramilor, belemniţilor, amoniţilor, dinosaurienilor etc., prin apariţia primilor numuliţi şi prin dezvoltarea rapidă a mamiferelor placentare. Formaţiunile paleocene sut clasic dezvoltate în nord-vestul Europei, în Belgia, şi mai ales în Bazinul Parisului, unde sunt reprezentate prin gresii glauconitice, travertinuri, calcare cu Lithothamnium, argile plastice şi conglomerate lacustre sau salmastre. Din punctul de vedere paleontologic, Paleocenul este caracterizat prin: diverse specii de numuliţi (Numulites fraasi, N. elegans) şi globigerine, de lamelibranhiate (Cyprina, Cytherea, Pholadomya, Venericardia, Ostrea etc.), de gasteropode (Cerithium, Turritella, Physa etc.) şi de mamifere (multituberculate, carnivore creodonte, ungulate peridodactile, lemurieni etc.). În România formaţiunile Paleocene sunt rare, fiind cunoscute sub facies de fliş, în zonele exterioare ale Carpaţilor Orientali, şi sub facies pelagic, în zonele mai interne ale acestora şi în nord-vestul Bazinului Transilvaniei. Sin. Eonumulitic.

Paleoclimat. Climat vechi dedus, obişnuit, prin studiul paleoformelor (de floră, faună, fosile, chiar forme de relief etc.). Oscilaţii climatice deosebite, în trecut, au avut loc în zona temperată; de aceea, s-a încercat stabilirea curbei acestor oscilaţii termice, pentru zona respectivă, în timpul Cuaternarului. Mai cunoscută este curba lui Milankovic; cea mai caldă perioadă înaintea celei actuale a fost numită Optimum climatic (v.).

Paleoclimatologie. (gr. palaios-vechi, lat. clima, gr. logos-ştiinţă, studiu). Ramură a climatologiei care studiază condiţiile climatice din trecutul geologic al Pământului, prin metode indirecte, pe baza studiilor asupra florei şi faunei fosile, asupra sporilor şi polenului din sol, asupra distribuţiei geografice a solurilor actuale şi fosile, sau prin studiile efectuate asupra condiţiilor de formare a unor roci şi strate geologice de interes economic (cărbuni, petrol, gips, sare etc.), a depozitelor glaciare şi a tilitelor etc. La baza ei stau şi cercetările astronomiei.

Paleoecologie. V. sub Paleontologie.

Paleofitologie. Sin. Paleobotanică. V. sub Paleontologie.

Paleoforme. Totalitatea formelor de relief realizate de sisteme morfogenetice mai vechi decât cel actual. Se mai numesc şi forme moştenite. Opus lor sunt formele actuale, sau vii.

Paleogen. (gr. palaios-vechi, genesis-formare, naştere). Prima perioadă a Neozoicului (v.), caracterizată prin elemente faunistice vechi, puţine la număr, cu care fauna actuală, marină şi de uscat, are legături genetice. Apreciat la circa 36 000 000 de ani durată, Paleogenul începe cu apariţia numuliţilor şi a mamiferelor placentare cu caractere colective şi se termină cu dispariţia numuliţilor, care în timpul întregii perioade au o dezvoltare considerabilă. Paleogenul se divide în următoarele epoci şi etaje: Paleocen sau Suessonian sau Eonumulitic (cuprinde: epocile monţian, Thaneţian şi Londinian; etajele sunt Sâzranian pentru Monţian şi Buceakian pentru Londinian); Eocen sau Parisian sau Mezonumulitic (cu epocile: Luteţian, Auversian, Bartonian şi Ludian; Bartonianul are etajul Kievian); Oligocen sau Tongrian sau Neonumultic (cu epocile: Lattorfian, Rupelian şi Chattian; etajale sunt Harcovian pentru Lattorfian şi Poltavian pentru Chattian). Faciesurile petrografice sub care apar depozitele paleogene sunt: continentale (depozite fluviale, lacustre, turbării, travertinuri etc.), lagunare (gips, sare, pietrişuri şi nisipuri slab cimentate, fosile de apă dulce etc.), neritice (conglomerate, nisipuri şi în special gresii calcaroase, silicioase-glauconitice sau micacee, cum sunt gresia de Kliwa şi gresia de Tarcău din flişul Carpaţilor Orientali) şi batiale (şisturi argiloase şi calcare cu globigerine, mai puţin răspândite). Fauna paleogenă este reprezentată prin: marea dezvoltare a foraminiferelor, în special a numuliţilor (Nummulites planatus, N. perforatus, N. distans, N. fabiani, N. elegans); lamelibranhiate (Pectunculuis obovatus, Corbis lamellosa, Cardita planicosta, Ostrea bellovacina, Cucullaea crassatina, Lucina gigantea, Cerithium giganteum, Fusus longeavus etc.); echinide (Conoclypeus conoideus, Echinolampas kleini etc.); peşti selacieni (Lamna şi Charcharodon) şi teleosteeni (Meletta crenata, Lepidopus etc.). Rol deosebit prezintă, în Paleogen, mamiferele, dintre care, în afară de aplacentarele din Mezozoic (Didelphys), sunt de amintit: primele mamifere placentare primitive cu caractere colective (Phaenacodus), apoi creodontele (carnivore primitive), cetaceele (Zeuglodon), cheiropterele, insectivorele şi rozătoarele, proboscidienii (Moeritherium şi Palaeomastodon), strămoşul calului (Eohippus sau Hyracotherium), primele primate (Propliopithecus) etc. În flora paleogenă, caracterul predominant îl dau fanerogamele dicotiledonate şi monocotiledonate (Laurus, Magnolia, Ficus, Sabal, Phaenix, Taxodium, Sequoia etc.) şi algele (Lithothamnium). În Paleogen a început orogeneza alpină, care s-a manifestat în mai multe faze de cutare (în Alpi, Carpaţi, Caucaz, Himalaya etc.), şi au avut loc importante mişcări epirogenetice, dintre care transgresiunea luteţiană şi cea oligocenă (tongriană) au avut amploarea mai mare. Formaţiunile paleogene conţin şi unele minerale utile, mai puţine ca alte perioade, printre care: siderita (în sudul Germaniei), mangan (la Ciaturi-Gruzia), fosfat de calciu (în Franţa, Maroc şi Algeria), sare (în India, Germania, Spania etc.), ţiţei (în Caucaz, Galiţia-Spania, Alsacia; în România, la Buştenari, Moineşti etc.) etc. În ţara noastră depozitele paleogene se cunosc în Dobrogea, în zona flişului Carpaţilor Orientali, în Depresiunea Getică, în Bazinul Transilvaniei, în Depresiunea Maramureşului etc.

Paleogeografie. (gr. paleos-vechi, geo-pământ, graphein-a scrie). Ştiinţă care se ocupă cu reconstituirea condiţiilor fizico-geologice şi a peisajului geografic care a existat în decursul istoriei geologice a Pământului şi cu evoluţia acestora în timp (ex.: răspândirea mărilor şi uscatului în diversele perioade geologice; evoluţia reliefului; condiţiile climatice; etc.). Paleogeografia stabileşte legile de dezvoltare şi de evoluţie a peisajului geografic, contribuind totodată la identificarea şi delimitarea regiunilor în care au existat condiţii favorabile pentru formarea unor zăcăminte de substanţe minerale utile.

Paleogeomorfologie. Parte a geomorfologiei ce se ocupă cu formele vechi (paleoforme sau forme moştenite) şi cu sistemele morfogenetice care le-au creat (existente înaintea celui actual). În general însă, este greu de delimitat o geomorfologie actuală de o paleogeomorfologie.

Paleolitic. (gr. palaios-vechi, lithos-piatră). Epoca veche a pietrei, în care s-a desfăşurat procesul antropogenezei (trecerea de la prehominizi la Homo sapiens) şi în care cultura umană se manifesta prin apariţia primelor unelte făcute de om (Homo faber), din silex (cremene), cuarţite sau alte roci tari (obsidian, jasp etc.), folosind, în acelaşi timp, şi crengi, oase, coarne de animale, fără nici o prelucrare. În această perioadă, care a durat, după ultimele cercetări, de la 1 850 000 (2 000 000)-10 000 (8 000) î.e.n., au avut loc glaciaţiile: Günz (600 000-550 000 î.e.n.), Mindel (480 000-440 000 î.e.n.), Riss (240 000-190 000 î.e.n.) şi Würm (120 000-25 000 î.e.n.) şi interglaciaţiile Günz-Mindel (550 000-480 000 î.e.n.), Mindel-Riss (440 000-240 000 î.e.n.) şi Riss-Würm (190 000-120 000 î.e.n.). În cadrul Paleoliticului, care din punctul de vedere stratigrafic corespunde Pleistocenului mijlociu şi superior, se deosebesc trei faze de dezvoltare a culturii umane: Paleoliticul inferior (timpuriu, Eopaleoliticul sau Protopaleoliticul) (1 850 000/2 000 000-circa 100 000 î.e.n.), Paleoliticul mijlociu (de tranziţie sau Mezopaleoliticul) (circa 100 000-circa 40 000 î.e.n.) şi Paleoliticul superior (Neopaleoliticul) (circa 40 000-10 000/8 000 î.e.n.). Paleoliticul inferior este caracterizat prin dezvoltarea primilor Homo faber (Australopithecus, Pithecanthropus, Sinanthropus, Atlanthropus, Mauernanthropus sau Homo heidelbergensis etc.), care se adăposteau în ascunzişuri sub stânci sau în peşteri, iar în perioadele mai calde, pe ţărmul mărilor sau al lacurilor. Omul Paleoliticului inferior era vânător, pescar şi culegător de fructe sălbatice, rădăcini, tubercule, ouă de păsări, scoici etc. Culturile acestei perioade sunt: cultura de prund (pebble culture), caracterizată, ca unelte, prin bolovani de râu cu marginile cioplite; cultura clanctoniană, în care apar uneltele lucrate din aşchii (cultura "de aşchii"); cultura abbevilliană, în care unealta caracteristică era "toporaşul de mână", cioplit prin detaşare dintr-un bolovan, folosit pentru lovire, tăiere, scormonire, despicare etc.; cultura acheuleană, caracterizată prin acelaşi toporaş lucrat finisat pe două feţe cu marginile tăioase şi cultura levallosiană, caracterizată prin aşchii late de formă triunghiulară sau cvasidreptunghiulară, răzuitoare şi vârfuri. Culturile Paleoliticului inferior sunt cunoscute din Europa de Vest şi Nord-Vest (Anglia, Franţa, Spania etc.) (primele urme ale lui Homo heidelbergensis au fost descoperite în 1907 la Mauer-Germania), din Maroc şi Algeria (în 1954 s-a găsit aici Atlanthropus mauritanicus), din Asia de Sud şi Sud-Vest (în 1927 şi 1929 s-a descoperit, în peştera de la Ciu-Ku-Tien, de lângă Pekin = Beijing, Sinanthropus pekinensis), din regiunea Malacca, Birmania, Jawa etc. (în 1892, medicul olandez Eugéne Dubois a găsit la Trinil, în insula Jawa, resturile primului pitecantrop, Pithecanthropus erectus) etc. În ţara noastră, Paleoliticul inferior a fost recunoscut numai în câteva urme pe valea Crişului Alb, în Transilvania. Paleoliticul mijlociu este caracterizat în principal prin cultura Musteriană, în care îşi fac apariţia omul de Neanderthal, Homo primigenius sau Neanderthalensis (descoperit în 1856-1857, în valea Neander, lângă Düsseldorf-Germania), care producea focul prin frecarea a două crengi de copac uscate sau prin lovirea unei cremene de o piatră tare. Urme ale omului de Neanderthal se mai cunosc de la Naulette, Chapelle-aux-Saints (Franţa), Spy (Belgia), Brno (Cehia), Gibraltar şi Bagnolas (Spania), Monte Circe (Italia), Krapina (Croaţia), Kük-kaba (Crimeea), Brocken Hill (Africa de Sud), Mont Carmel (Israel) etc. Unelte caracteristice erau "vârful de mână" (vârful moustierian), o lamă ovală sau triunghiulară cu două tăişuri terminate cu un vârf ascuţit, şi răzuitorul de silex, în forma literei "D". Spre sfârşitul perioadei apar obiecte lucrate din os (de rinocer, mamut, urs, cal, ren etc.) şi acul de cusut, din os de peşte, găurit la un capăt. Local, în Paleoliticul mijlociu s-au dezvoltat şi alte culturi: cultura Micoque (în Europa Centrală şi de Vest); cultura Fauresmith (în Africa); cultura Tayac (în Franţa şi Siria); cultura cuţitaşelor şi "foilor de laur" (în Germania şi Spania); cultura vânătorilor de urşi de peşteri (în estul Elveţiei, Alpii Orientali şi Sudeţi); cultura Preaurignac (în Siria). În ţara noastră, urmele culturii moustieriene au fost găsite în peştera de la Ohaba-Ponor (jud. Hunedoara) şi la Ripiceni (jud. Iaşi). Paleoliticul superior este marcat prin apariţia lui Homo sapiens fossilis, reprezentat prin tipurile (rasele): Combe-Chapelle, Cro-Magnon, Grimaldi, Chancelade, Predmost etc., care continuă să se adăpostească în peşteri, dar, cu materialele pe care natura le punea la dispoziţie, îşi construieşte şi adăposturi tip bordei sau semibordei. Oamenii acestei perioade se ocupau cu culesul fructelor, gramineelor sălbatice, cu pescuitul şi vânatul. Culturile acestei perioade au fost: cultura Auregniciană, cunoscută din Asia şi din Africa de Nord, caracterizată prin "toporaşe" şi "vârfuri de mână", alături de care apar lama lată, cu partea dorsală teşită, răzuitoare, sfredelul cu arcuş, diverse vârfuri etc., şi găleţi pentru apă (din lemn), coşuri de nuiele; cultura Solutreană, cu "vârful în formă de frunză de laur", este cunoscută din Franţa, Ungaria, Moravia (Cehia); cultura Magdaleniană, dezvoltată în sudul Franţei şi în Spania, caracterizată prin arta sculpturii obiectelor confecţionate din coarne şi oase, a gravurii pe piatră şi a picturii pe pereţii peşterilor. În sculptură sunt cunoscute figurinele modelate în argilă (ex.: bizonii, găsiţi în grota Tuc d'Andoubert; ursul de la Montespan - Haute-Garonne etc.), iar în gravură pe piatră s-au găsit reprezentări zoomorfe pe pereţii unor peşteri (ex.: la Cambarelle-Franţa, Niaux în Pirinei etc.). Pictura este reprezentată prin picturile murale găsite în peşterile Altamira (Spania), Font-de-Gaume (Dordogne-Franţa), Lascaux (Franţa) sau desenele rupestre de pe stâncile din nordul Africii. În ţara noastră, Paleoliticul superior a fost întâlnit: în Moldova (la Ripiceni, Izvoare şi Lopatnic, pe Prut); la Cioclovina (jud. Hunedoara); la Topal (jud. Constanţa); la Sita Buzăului şi pe valea Crişului Alb.