Dic?ionar de Geografie

Oceanologie. 1. Totalitatea ştiinţelor care studiază Oceanul Planetar: oceanografia, geologia mărilor, fizica şi chimia mărilor, biologia mărilor etc. Deci oceanologia este ansamblul ştiinţelor care studiază Oceanul Planetar. 2. Studiul fenomenelor biologice care au loc în oceane sau, ansamblul ştiinţelor naturale ale mediului oceanic şi aspectele fizico-chimice necesare studiului fenomenelor biologice şi geologice din acest mediu.

Ochi de ciclon sau de furtună. Regiunea centrală a unui ciclon tropical, cu formă circulară şi diametru de ordinul câtorva zeci de km, în care cerul este senin, iar vânturile sunt foarte slabe sau lipsesc.

Ochi de tigru. Varietate de cuarţ fibros, de culoare brună sau albastră, întrebuinţat ca piatră semipreţioasă.

Ochiuri de apă. 1. Vârtejuri fixe localizate în partea adâncă a albiei unui râu, provenite din scurgerea turbionară. 2. Vârtej pe locul unde iese un izvor de sub apa râului sau a unui lac. Sin. Bulboane.

Ochiuri de noroi. Excavaţiuni mici (0,5-3 m) noroioase cu aspect de crater, prin care ies din adânc gaze ce antrenează şi apă noroioasă şi care la suprafaţă creează o semisferă de noroi ce se sparge periodic, apărând apoi alta. Sunt tipice în zonele cu vulcani noroioşi. Sin. Vulcani noroioşi (v.).

Ocluzie (Ocluziune). Stadiul final al evoluţiei ciclonului, când frontul rece se contopeşte cu cel cald, aerul rece umplând întregul ciclon până la înălţimi mari. V. şi sub Front atmosferic.

Ocluzie orografică. Proces în urma căruia, masa de aer rece înconjoară un obstacol muntos.

Ocnă. Mină din care se extrage sare gemă. Sin. Salină (v.), Mină de sare.

Ocric. Subdiviziune care, în legenda FAO, grupează andosolurile cu orizont A ocric.

Ocrotirea mediului înconjurător. 1. Activitate în domeniul protecţiei mediului înconjurător care presupune scoaterea de sub orice formă de utilizare a resurselor unor obiective geologice, paleontologice, speologice, botanice, zoologice, peisagistice, numite monumente ale naturii. 2. Acţiuni (inclusiv educative) menite să prevină o dereglare a echilibrelor din mediu.

Octaedrit. Sin. Anatas (v.).

Octopoda. (lat. octo, gr. okta-opt, gr. pous, podos-picior). Ordin de cefalopode dibranhiate, cu opt braţe (tentacule) care a lăsat rar fosile. Se cunoaşte mai mult ca impresiuni, din care cauză nu i se acordă decât o importanţă redusă din punctul de vedere paleontologic. Cel mai vechi octopod cunoscut este Palaeoctopus din Senonian (din Liban), ordinul fiind reprezentat astăzi prin Argonauta şi mai ales prin Octopus (caracatiţa).

Ocuparea terenului. Utilizarea spaţiului în scopuri productive (agricolă, pastorală, industrială). Termen asimilat organizării spaţiului în cadrul repartiţiei activităţilor, serviciilor sau locuinţelor unei aglomeraţii urbane.

Odontolite. Concreţiuni calcaroase de forma unor cupe foarte mici, care zimţuiesc marginea unor văluri sau draperii carstice.

Öesar. v. Ös. Sin. Esker (v.).

Ofiolite. (gr. ophis-şarpe, lithos-piatră). Roci magmatice efuzive, bazice sau ultrabazice, formate din magme diabazice sau doleritice, care pătrund pe liniile de dislocaţie şi pe fisurile zonelor milonitizate din zonele de geosinclinal în curs de scufundare sau oscilaţie. Deci sunt specifice vulcanismului de geosinclinal. Au culoare violacee, ciocolatie, uneori verzuie şi sunt constituite, în principal, din plagioclaz (în special labrador) cu dimensiuni mici (când sunt în formă bacilară au 0,02-0,03 mm), cu cristale neregulate, adesea corodate, la care se adaugă augit (circa 10%) şi, ca mineral accesoriu, magnetit. Ofiolitele sunt asociate uneori cu jaspuri, tufuri şi diverse depozite sedimentare, prezentându-se sub variate forme de zăcământ (masive cu brecii de contact, dyke-uri, intercalaţii concordante etc.). De ofiolite sunt legate genetic unele zăcăminte de crom, platină, titan, cupru, pirită şi mangan. În România se întâlnesc ofiolite în Munţii Drocea (Zarandului), Metaliferi, Trascău, Lotru etc., asociate cu zăcăminte de titanomagnetit, de pirită cupriferă şi de oxizi de mangan.

Ogaş. Formă negativă sculptată pe pante de apa de şiroire, având adâncimi care variază de la câteva zeci de cm, până la 2 m şi lungimi de sute de metri. Se dezvoltă în sol, în pătura de alterări, sau în roci moi. Este o formă torenţială incipientă prin care se dezvoltă eroziunea în adâncime, putând intersecta, în forma sa cea mai evoluată, toate orizonturile solului, până la roca mamă, când se transformă în ravenă (v.). Când talvegul său a atins roca în loc (mai dură), se lărgeşte, pereţii se atenuează, transformându-se într-o văiugă ce poate dispare cu timpul; alteori se adânceşte prin eroziune dând naştere unui torent (v.). Ogaşul ia naştere pe versanţi cu pantă accentuată având o dezvoltare paralelă cu suprafaţa topografică a versantului. Intervenţia omului prin defrişarea pădurii, prin arături pe direcţia pantelor, prin păşunat intensiv, prin săparea de şanţuri sau de drumuri etc., creează condiţii favorabile pentru formarea şi dezvoltarea ogaşelor. Sin. Făgaş.

Oglinda apei. Suprafaţa superioară a apei dintr-un lac, mare, baltă sau chiar râu. Sin. Luciul apei.

Oglinda apei freatice. Suprafaţa care separă apa freatică gravitaţională de cea capilară care se ridică.

Oglindă de alunecare. Suprafaţa lustruită care se formează pe pereţii laterali ai unei văi, în timpul deplasării masei de alunecare, cu deosebire la alunecările canalizate pe văi, sub formă de limbă (v. şi sub Alunecare). Sin. Oglindă de fricţiune.

Oglindă de falie. v. Falie.

Oicumenă. Denumire generică pentru suprafeţele locuite ale uscatului. Reprezintă, în prezent, peste 90% din suprafaţa acestuia. După Strabo (apud P. George, 1970), a defini oicumena, dimensiunile sale, conturul, caracterele naturale, poziţia sa în raport cu globul terestru este domeniul propriu al geografului.

Olenellus. Trilobit fosil caracteristic Cambrianului inferior (Olenellus gilberti) sau Georgianului (v.).

Olenus. Trilobit fosil caracteristic Cambrianului superior (Olenus truncatus) sau Postdamianului (v.).

Oligist. (gr. oligistos-puţin numeros). Varietate de hematit (Fe₂O₃) caracterizat prin habitusul său lamelar şi, uneori, granular, şi prin culoarea sa cenuşie de oţel sau neagră, cu urma roşie sau cafenie roşcată (în pulbere are culoarea roşie) şi cu luciu metalic puternic. Se formează pe cale hidrotermală, în roci vulcanice sau metamorfice, din roci sedimentare care conţin oxizi de fier. Conţinând 72% fier, este un important minereu feros când se găseşte în cantităţi mari. În ţara noastră se găseşte în cantităţi mici la Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin), în masivul Poiana Ruscă şi, în acumulări mai importante, la Iulia (jud. Tulcea).

Oligocen. (gr. oligos-puţin, mic, kainos-recent, nou). Epoca superioară a Paleogenului (v.), cu o durată de circa 16 milioane de ani, a cărei limită inferioară este marcată prin dispariţia ortofragminelor şi a genului Palaeotherium şi prin apariţia lepidociclinelor, iar limita superioară, prin sărăcirea faunei de mamifere. Oligocenul este caracterizat, din punctul de vedere paleontologic, prin: ultimii numuliţi (Numulites vascus, N. intermedius), unele specii de lamelibranhiate (persistente din Eocen, ca: Pectunculus obovatum, Cyttherea incrossata etc.), de gasteropode (Natica, Pleurotomaria etc.), echinoderme (Amphiope), mamifere (apar primele balene, primii elefanţi, ecvidee prin Mesophipus şi Miohippus, primele primate etc.). Flora este reprezentată prin palmieri, Magnolia, Cinnamomum, arbori cu frunze căzătoare şi păduri de Pinus succinifera, din răşina căruia s-a format chilimbarul (v.). În Oligocen ia o mare dezvoltare faciesul de molasă, în timp ce faciesul de fliş este mult mai restrâns. Mai cunoscute sunt: şisturile disodile cu peşti (Meletta crenata) şi insecte, nisipurile cuarţitice albe sau albe-gălbui (gresia de Kliwa, gresia de Buştenari etc.), depozitele nisipoase cu chihlimbar, marnele şi argilele cu faună salmastră etc. În ţara noastră formaţiunile Oligocenului se găsesc: în zona flişului Carpaţilor Orientali (unde, în jud. Bacău şi Prahova, conţin zăcăminte de ţiţei; pe valea Buzăului, chihlimbar; la Pătârlagele-jud. Buzău, diatomit). În Depresiunea Dornelor, în Depresiunea Maramureşului, în Depresiune Petroşanilor (unde conţin numeroase strate de cărbuni bruni), în Depresiunea Brezoi-Titeşti (Loviştei), în Depresiunea Getică, în partea de nord-vest a Bazinului Transilvaniei etc. V. Terţiar.

Oligoclaz. (gr. oligos-mic, puţin, klasis-ruptură). Feldspat plagioclaz, din seria izomorfă albit-anortit, care conţine 10-30% anortit şi se întâlneşte în roci magmatice (acide şi intermediare) şi în roci metamorfice (gnaisuri şi unele şisturi). Este alb, alb-cenuşiu, uneori verzui, mai rar roşietic, cu luciu sticlos. Se transformă uşor în caolin, în prezenţa agenţilor atmosferici. Varietăţile care prezintă irizaţii frumoase (Sonnenstein) sunt folosite în bijuterie, ca pietre semipreţioase. Mase mai importante de oligoclaz se întâlnesc în Rusia, Norvegia, S.U.A.

Oligotrof. Sol (sau mediu de cultură) sărac în elemente nutritive.

Oligotrofe. Organisme care trăiesc în medii cu conţinut redus de substanţe nutritive.

Olistrostrom. Depozit marin care conţine olistolite (blocuri străine, exotice, sau roci asociate), într-o dispoziţie care indică originea turbiditică sau legată de o alunecare submarină a depozitului respectiv. Când în succesiunea stratificată apar elemente gigantice (klippe sedimentare), olistostromul devine o megabrecie (denumire mai veche), în care blocurile sunt considerate a proveni din prăbuşiri în faţa ţărmului, însoţite de alunecări submarine.

Olivină. ( lat. oliva-măslină). Silicat natural de magneziu şi fier, foarte răspândit în natură ca mineral constituent al rocilor bazice şi ultrabazice (dunite, peridotite, serpentine, gabrouri, bazalte etc.). Are culori diverse: galbenă, uşor verzuie-măslinie (de unde-i vine numele), uneori este incoloră, cu luciu sticlos (pe feţe) sau gras (în spărtură, în general concoidală). Din cauza fierului (conţine 8-12% FeO), capătă uneori, prin alterare, o culoare brună-roşcată închisă. Rocile bogate în olivină sunt întrebuinţate la fabricarea cărămizilor refractare, forsteritice, iar varietatea frumos colorată, transparentă, numită crisotil (gr. crisos-aur), este întrebuinţată ca piatră semipreţioasă la confecţionarea bijuteriilor. Mase mai importante de roci cu olivină se găsesc în Rusia (Ural, Siberia, Transcaucazia), Caucazul de Nord, Cehia, în Rhenania etc. În România se întâlneşte în peridotitele şisturilor cristaline din Carpaţii Meridionali, în gabroul de la Iuţi (jud. Caraş-Severin), în Munţii Şureanu şi în Munţii Apuseni la Căzăneşti (jud. Hunedoara), în bazaltele de la Sărmaş (jud. Mureş), în skarnele de la Ocna de Fier şi Moldova Nouă (jud. Caraş-Severin) etc. Var. Olivin. Sin. Peridotit.

Ombilic glaciar. Bazin de subsăpare glaciară limitat în aval de un prag. Pot exista: ombilic glaciar de confluenţă (chiuvetă sau un bazinet de confluenţă, acolo unde subsăparea a fost impusă de creşterea forţei prin unirea a doi gheţari), ombilic glaciar petrografic (în spatele unei bare mai dure), ombilic glaciar terminal (situat în spatele morenei terminale, fără ca aici să fie vorba de subsăpare). Poate fi ocupat de un lac (v. Bazin terminal). Sin. Bazinet glaciar.

Omeomorf. (gr. homoios-asemenea, morphe-formă). Calitatea a două organisme, asemănătoare prin aspectul lor general şi condiţiile de viaţă în care trăiesc, de a aparţine aceluiaşi grup taxonomic, fără legătură filogenetică între ele. Ex.: Cardium fittoni (din Miocenul superior) şi Caladacna escheri (din Pliocenul mediu).

Omotaxie. (gr. homo-asemănător, taxis-loc). Sincronismul aproximativ a două strate care conţin aceeaşi faună caracteristică. Ex.: stratele Priabonianului mediu şi superior, care conţin foraminiferul Nummulites fabianii.

Ondulaţie. Deformare, negativă sau pozitivă, a unor strate sedimentare, cu o rază mare de curbură.

Onegit. Sin. Goethit (v.).

Onix. (gr. onyx-unghie). Varietate de agat (v.) cu structură concentric-zonară, cu coloraţii alternante alb-negru (onixul arab), alb-roşu (carneolul etc.). Este folosit ca piatră semipreţioasă în bijuterie, în special la confecţionarea cameelor.

Ontogeneză. Istoria dezvoltătii unui organism. Ontogeneza recapitulează filogeneza. Sin. Ontogenia.

Oolit. (gr. oon-ou, lithos-piatră). Granulă sferică sau elipsoidală, cu dimensiuni mici, de mărimea icrelor (de la zecimi de mm până la 5-10 mm), cu structură concentrică regulată, constituită din aragonit, din calcit (v. Calcar oolitic, sub Calcar), din hematit (sferosiderit) etc., depuse în jurul unor corpuri străine (grăunte de nisip, resturi organice, bule de gaze). Oolitele se formează prin precipitarea sărurilor din mediile apoase (mări, lacuri) şi depunerea lor concentrică în jurul acestor corpuri străine. Oolitele de mărimea mazărei se numesc pisolite. Oolitele la care structura caracteristică nu este clar vizibilă se numesc pseudooolite. Oolitele formează roci specifice: calcare oolitice, minereuri de fier oolitic (ca la Căpuş-Cluj) etc.

Ooze. Mâlurile pelagice fluide foarte bogate în particule organice (peste 30%) cum sunt: diatomeele, foraminiferele, radiolaritele ş.a.

Opacitatea atmosferei. Însuşirea atmosferei de a micşora vizibilitatea prin difuzarea radiaţiei solare vizibile.

Opal. (lat. opalus, gr. opallios, probabil din sanscrită, upala-piatră preţioasă). Varietate de cuarţ (SiO₂) amorf, cu un conţinut de 1-5% apă (rareori atinge 34%), care se formează din izvoare hidrotermale şi din gheizere (v. Gheizerit) sau prin descompunerea exogenă a silicaţilor în timpul procesului de alterare a rocilor. Opalul este, în general, incolor sau variat colorat datorită impurităţilor (galben, roşu, verde, negru etc.), transparent sau opalescent, cu luciu sticlos, mat sau de ceară (în unele mase poroase). Este un mineral foarte răspândit în natură, întâlnindu-se sub formă de mase compacte stalactitice sau reniforme în rocile magmatice, sau intrând în constituţia unor roci ca: tripoli (v.), diatomit (v.), kieselgur (v.) etc. Constituie de asemenea frustulele de diatomee, spiculi de spongieri, scheletele radiolarilor, parţial ale unor foraminifere şi briozoare, tulpina unor graminee, nodurile de equisetacee (în special bambusul) etc. Opalul se cunoaşte în mai multe varietăţi: opal comun (cremenea), translucid; opal nobil, opalescent, colorat în roşu, verde sau albastru (uneori cu irizaţii), folosit din cele mai vechi timpuri ca piatră preţioasă; hidrofanul, poros, turbure (uscat) sau transparent (când conţine apă); gialitul, incolor şi transparent, cu structură sferolitică.

Opcină. v. Obcină.

Operculina. (lat. operculum-capac). Foraminifer perforat, cu ţestul calcaros. Numeroase specii sunt cunoscute din Cretacicul superior până astăzi. În ţara noastră sunt cunoscute din Eocenul de la Albeşti (jud. Argeş), din stratele de Cornu (Burdigalian) din Valea lui Sărăcilă-Breaza (Operculina complanata) etc.

Oppelia. Amonit cu cochilia discoidală involută. Caracterizează formaţiunile Jurasicului mediu (Dogger). În România a fost identificată în Banat (Oppelia tenuilobata), la Strunga-Bucegi (Oppelia fusca) etc.

Optica atmosferei. Subdiviziune a meteorologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor optice rezultate în urma difuziei, absorbţiei, refracţiei şi difracţiei luminii în atmosferă.

Optimism tehnologic. Concepţie tehnocrată care consideră că problemele sociale şi umane ale mediului înconjurător se rezolvă exclusiv prin progresul tehnologic.

Optimum climatic. Fază climatică postglaciară, care a fost relativ caldă şi uscată, în Europa meridională, fixată între anii 9 000 şi 5 000, respectiv între Boreal şi Atlantic. În acest timp plantele termofile şi xerofile s-au extins mult.

Oraj. (fr. orage-furtună). Perturbaţie atmosferică complexă care constă din descărcări electrice repetate (fulgere şi trăsnete) însoţite de tunete, care se formează în aerul instabil din norii Cumulonimbus cu dezvoltare mare verticală. Orajele pot fi sau nu însoţite de precipitaţii. Se deosebesc: oraje frontale, care se formează frecvent la trecerea fronturilor reci, prin înlocuirea bruscă a aerului cald cu aer rece; oraje de advecţie, care iau naştere prin deplasarea unei mase de aer rece deasupra unei suprafeţe calde sau prin deplasarea unei mase calde dedesubtul unei mase reci; oraje din interiorul aceleiaşi mase de aer, care iau naştere prin încălzirea locală a suprafeţei terestre, care determină formarea curenţilor convectivi ascendenţi şi a norilor Cumulonimbus. Electrometeor constând din descărcări electrice repetate între doi nori sau între nori şi suprafaţa terestră, însoţite de tunete. Este caracteristic norilor Cumulonimbus.

Oraş. Grupare de populaţie aglomerată definită printr-un anumit efectiv numeric (variabil de la ţară la ţară) şi printr-o formă de organizare economică şi socială. Aceste grupări au ca bază concentrarea de activităţi diferite, ce are drept consecinţă formarea unei societăţi complexe (societatea urbană).

Oraş ciupercă. Oraş cu creşteree, demografică mai ales, foarte rapidă (dublare a numărului de locuitori între două recensăminte, în S.U.A.). Iniţial, apariţii spontane în zone de recentă populare (ex.: oraşe-ciupercă din vestul S.U.A.) astăzi oraşele ciupercă se confundă cu oraşele noi.

Oraş grădină. Oraş care păstrează unele caractere ale spaţiului rural, adică o slabă densitate a clădirilor (circa 20/ha), spaţii deschise, facilităţi pentru recreere şi servicii şi în care se dezvoltarea industrială este orientată de obicei spre industrii nepoluante.

Oraş milionar. Oraş a cărui populaţie este egală sau a depăşit un milion de locuitori.

Oraş nou. Formă a urbanizării voluntare, diferită de dezvoltarea spontană a periferiilor, suburbanelor, prin punerea în loc, mai mult sau mai puţin simultană a locuinţelor, unităţilor de producţie, a serviciilor. Unul din obiectivele creării oraşului nou este cel de a asigura autonomia vieţii zilnice a orăşenilor şi de a reduce migraţiile pendulare. Aceste oraşe sunt create spre a descongestiona marile metropole (în ţările înalt urbanizate) şi/sau de a valorifica superior anumite resurse sau anumite regiuni (mai puţin populate).

Oraşe gemene. Două oraşe alăturate, asociate prin funcţiunile lor economice având conduceri administrative diferite, distincte. Notorii sunt oraşele gemene separate de un fluviu (St. Paul şi Minneapolis pe Mississippi în S.U.A.) şi Manheim şi Ludwigshafen pe Rhin (Germania).

Orbitoides. (lat. orbis, orbita-cerc, linie circulară). Foraminifer perforat. Este o fosilă caracteristică, importantă pentru Senonianul superior, fiind cunoscută în ţara noastră din formaţiunile respective de la Tohani (jud. Braşov) (Orbitoides media).

Orbitolina. Foraminifer bentonic de apă mică, este cunoscută din Urgonian. Are o mare dezvoltare în Apţian (Orbitolina lenticularis), continuându-se în Cenomanian. În ţara noastră se cunosc mai multe specii în sudul Dobrogei, în Rarău, în Hăghimaş, pe valea Bicazului (în flişul Carpaţilor Orientali), în zona Reşiţa-Moldova Nouă, în Munţii Apuseni etc.

Ordovician. (de la Ordovices, numele latin al unui popor din Ţara Galilor-Marea Britanie). A doua perioadă a Paleozoicului, care începe cu apariţia graptolitului Dictyonema flabelliforme şi a trilobitului Niobe şi se termină prin dispariţia graptolitului Dicellograptus şi începutul dezvoltării Monograptidelor. Ordovicianul a durat circa 75 000 000 de ani şi în timpul său s-au produs primele mişcări caledoniene, care au avut dezvoltare maximă în perioada următoare, în Silurian (v.). Din punctul de vedere paleontologic este caracterizat prin: graptoliţi (Dictyonema, Dihograptus, Tetragraptus, Nemagraptus etc.), care au fost grupaţi în 15 zone bine distincte, trilobiţi (Illaenus, Dalmanites, Harpes etc.), brahiopode (Obolus apollinis, Orthis, Strophonema etc.), la care se adaugă celenterate (ca Stromatopora, Halysites), briozoare, lamelibranhiate (Ctenodonta) şi gasteropode, încă puţin numeroase, unele echinoderme (Echinosphaerites şi unele crinoidee) şi mai ales nautiloideele, care prin Endoceras, Lituites etc. iau o mare dezvoltare. Formaţiunile ordoviciene, reprezentate în special prin şisturi cu graptoliţi, radiolarite, calcare şi gresii (uneori glauconitice), se cunosc, în Europa, pe marginea Scutului Baltic, în zonele Ardeno-polonă şi Bretano-boemă (în Boemia, Thuringia, Sudeţi) şi în câteva zone din regiunea Mediteranei. În ţara noastră, depozite ale Ordovicianului au fost identificate numai prin foraje, la Nicolina (lângă Iaşi) şi la Todireni (în nordul Moldovei), în fundamentul Podişului Moldovenesc.

Organizarea spaţiului. Structura pe care au dat-o oamenii în mod spontan sau dirijat (organizat), individual sau colectiv proiecţiilor spaţiale, teritoriale ale elementelor diverselor lor activităţi, altfel spus, rezultatul acţiunilor cumulate ale omului, imprimate în teren, în spaţiul terestru. Când societatea îşi restructurează în mod voluntar spaţiul, avem de-a face cu amenajarea spaţiului (a teritoriului). Se distinge organizarea spaţiului rural (cu forme, legi şi probleme specifice) şi organizarea spaţiului urban (repartiţia căilor de comunicaţie, a cartierelor, zonarea periurbană, rolul centrului etc.).

Organizarea teritoriului. Ansamblu de măsuri organizatorice, tehnice, economice, sociale şi juridice în scopul asigurării folosirii raţionale a pământului (ex.: parcelarea judicioasă a terenului, stabilirea folosinţei optime pentru fiecare parcelă, amplasarea raţională a construcţiilor şi reţelei de drumuri, repartiţia investiţiilor etc.).

Orgă bazaltică. Ansamblu de coloane de bazalt, de formă prismatică, dispuse vertical ca nişte tuburi de orgă, care s-au format prin răcirea, contractarea şi fisurarea lavei bazaltice (ex.: coloanele de bazalt de la Detunata, din Munţii Metaliferi).

Orgă de vânt. Deschidere, de formă ogivală, cilindrică, etc., în pereţii calcaroşi ai unui abrupt, rezultată de pe urma lărgirii fisurilor din calcar, prin procese de dizolvare, eroziune şi coroziune, în care vântul scoate sunete asemănătoare cu cele din tuburile de orgă (ex.: orga de vânt din peretele vestic al Pietrei Craiului).

Orgă geologică. 1. Coloane dese calcaroase formate prin unirea stalactitelor şi stalagmitelor din peşteri şi care seamănă cu tuburile de orgă. 2. Grup de goluri carstice, cu aspect conic sau cilindric, orientate vertical şi umplute cu material detritic. Se formează prin dizolvarea calcarelor în lungul fisurilor sau al suprafeţelor de stratificaţie, de către apa care se infiltrează prin cuvertura de material detritic sau de sol de la suprafaţă. După formare, golurile respective, care au diametrul de câţiva metri şi lungimea de 20-40 m, sunt umplute cu material nisipos antrenat de apă.

Organic. 1. Subtip al litosolului (în sistemul român de clasificare) definit prin prezenţa orizontului O, urmat de orizontul R a cărui limită superioară este în primii 50 cm. 2. v. Sol organic.