Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Orişice spirit îngust, sectar, aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barie­ră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea sa superioară, suveranitatea credinţei în conducerea preaînţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii, cât şi în amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pasul cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea cu încăpăţânare pe câteva idei omeneşti, totdeauna putem fi striviţi, fără a avea vreun merit decât acela de a fi victimă a îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi la minte decât de alte boli fizice.

Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după o oarecare vreme se sectarizează (dau în nebunia sec­tarilor), se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimele acestor îngustimi. Şi întâi trebuie să se spargă capul prost ca să vină cel cuminte (şi cu minte).

Să luăm un exemplu şi un model de îngustime a oamenilor providenţiali, din anii 1556-1598.”

În această perioadă, pe tronul Spaniei s-a urcat regele Filip al 11-lea, care din fire era un rege ipocrit, bigot şi veşnic posomorât; se spune că n-a râs in viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată când a auzit de măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci: Spania cu America Centrală, Ame­rica de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, Milanul şi Ţările de Jos; iar după ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se făcu stăpân şi peste imperiul colonial: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor, regina Angliei, dispunea acum şi de posesiunile acesteia.

Această întindere imensă îl făcea pe Filip să se creadă aşa de tare, încât afirma umflat de mândrie că în împărăţia sa soarele nicioda­tă nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania se cutremură pământul.

Filip ar fi putut fi rege mare dacă ar fi înţeles vremea în care trăia.

Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa lui să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare, încât spunea adesea: „Mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici!” Într-adevăr, el se purta cu atâta cruzime împotriva reformaţilor, încât aceştia îl numiră „Demonul de la miazăzi”.

În luptele sale ce le-a avut cu flamanzii, a căutat să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism, fiindcă din îngăduinţa lui Carol Quintul primiseră calvinismul.

Măsurile regelui (Filip) îi siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, aşa încât cu armele să-şi apere libertatea religioasă şi politică. Filip, afumat de fumul fanatic catolic, îl însărcină pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de atunci şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18.000 de oa­meni au fost arşi de vii, la 30.000 de oameni li s-au luat averile, rămânând pieritori de foame, şi 100.000 de oameni au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara.

Filip, povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cu­reţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca: „Toţi cei care nu sunt catolici să se boteze sau să părăsească ţara”. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi au trecut în alte ţări, iar sărăcimea a rămas pe mâna iezuiţilor şi a inchizitorilor şi au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri, Spania de miazăzi ajunse o paragină.

Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui Irod, ucigătorul de prunci: „păduchi sub piele”, iar după dânsul, Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.

Iată un argument destul de bun al sufici­enţei de sine, al bigotismului fanatic, plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloace de teroare, ca să se impună un creştinism forţat.

Întrebăm Apusul: „Oare aşa ne-a învăţat Hristos?” Unde este iubirea de oameni a lui Iisus? Şi, unde este răbdarea pe care trebuie să o avem până la jertfa de sine, pentru fraţii noştri mai slabi?…

Iată, unde 1-a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine. De aici reiese că acel care este căzut în aceste extreme ale sectarismului, nu-şi dă seama de această orbire şi ascultând de o vrajă vrăjmaşă, îm­pinge în îngustimea sa lucrurile până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din Creştinism prin călcarea iubirii de oameni.

Oricine care este afumat de o vrajă vrăj­maşă sectară, luptă pentru ca să-şi facă câţi mai mulţi prozeliţi, face un prozelitism înflă­cărat, ca prin aderenţii ce şi-i câştigă, să poată, azi sau mâine, să producă „anarhie”, prin răzbunare şi ferocitate.

Sectarismul este o vrajă vrăjmaşă, care luptă împotriva păcii lui Hristos, împotriva dragostei Lui, împotriva unităţii Lui, care i-a legat pe toţi Creştinii de veacuri până la sfârşitul veacului acestuia.

Spiritul anarhic sectar este izvor al răutăţii care ia pacea de pe pământ şi pustieşte inima de iubirea lui Hristos. Prin îngustimile lui, Credinţa se pustieşte, ateismul se gene­ralizează, drepţii se desăvârşesc şi „Judeca­ta cea de pe urmă” se grăbeşte.