Emil dumea

g. "Liber diurnus". Colectie de scrisori, privilegii si bule papale care puteau servi de model pentru documente similare, în uzul Cancelariei Pontificale. Prima colectie exista deja în timpul papei Grigore cel Mare; contine documente pâna în secolul al XI-lea.

Exista si alte izvoare istorice pentru secolul al VIII-lea; pe cele prezentate le consideram a fi cele mai importante.



XXVII. CONFLICTELE DINTRE LEON al III-lea SI PAPII GRIGORE al II-lea SI GRIGORE al III-lea

ORIGINEA ICONOCLASMULUI

Ulterior, raporturile dintre Roma si Constantinopol se vor agrava si mai mult din cauza unui decret imperial prin care împaratul Leon al III-lea interzicea cultul icoanelor.

Acest cult s-a dezvoltat deja din timpul lui Ciril din Alexandria (380-444), mai ales cultul Sfintei Fecioare. În secolele VI si VII, cultul icoanelor este favorizat mai mult de devotiunea populara bizantina, din capitala raspândindu-se în tot Orientul. Un fenomen similar are loc la Roma, însa putin mai târziu. În timpul lui Grigore cel Mare, cultul icoanelor este deja un fapt normal în tot Occidentul, iar unul din scopurile sale era acela de a instrui pe cei nestiutori de carte, un catehism al lumii simple.

În Orient, cultul icoanelor era foarte simtit si iubit de popor, din care motiv nu lipseau unele excese, ajungându-se pâna la extreme: a nu mai distinge între icoana si ceea ce reprezinta aceasta. Împotriva acestor grave exagerari s-au ridicat mai multi episcopi, chiar înainte de a fi promulgat decretul sau mandatul imperial. Afara de motivul prezentat anterior, între cauzele acestei lupte trebuie sa mai vedem: a. atitudinea ostila a VT fata de orice reprezentare figurativa a divinitatii; b. dorinta de purificare a religiei crestine de orice reminiscenta pagâna; c. influenta musulmanilor si a evreilor, si altele.

Oricare ar fi fost situatia momentului, în anul 726, Leon al III-lea declanseaza o apriga campanie împotriva icoanelor. Decizia sa este ca acestea sa fi înlaturate sau acoperite cu un val. De pe poarta palatului imperial, el face sa fie înlaturata o icoana a Mântuitorului, numita «Antiphonetes» si venerata foarte mult de catre popor. Acesta se revolta si ucide câtiva functionari imperiali. Împaratul îsi da seama ca, pentru a avea succes, trebuie sa-i câstige de partea sa pe patriarhul de Constantinopol si pe papa Grigore al II-lea. Nici unul nu accepta; patriarhul este depus iar biograful papei ne spune ca acesta s-a înarmat împotriva împaratului ca si cum acesta i-ar fi fost un dusman de moarte. Leon îi scrie papei ca-i iarta toate datoriile daca i se alatura în lupta împotriva icoanelor. În caz contrar, îsi va trimite trupele asupra Romei ca sa distruga icoanele sfântului Petru si ca sa-l încarcereze, asa cum facuse un predecesor al sau (Constantin al II-lea) cu papa Martin. Papa Grigore scrie întregii crestinatati, avertizând-o sa nu se lase înselata de ceea ce facea împaratul. Mai mult, îi scrie si lui doua scrisori, în prima îndemnându-l sa renunte la planurile sale. A doua scrisoare reia doctrina papei Gelaziu despre cele doua puteri si afirma ca dogmele provin de la Biserica prin reprezentantii acesteia si nu de la puterea civila. Apoi, combatând afirmatia împaratului «Ego imperator sum et sacerdos», îi raspunde ca exista o mare deosebire între datoriile papei si cele ale împaratului, între cele ale Bisericii si cele ale statului. Fiecare trebuie sa fie liber si independent în propria-i sfera de activitate. Papa considera ca împaratul este deja «anatema», dar nu vrea sa se pronunte împotriva lui printr-o condamnare explicita.

Ceea ce ne surprinde în aceste scrisori, este limbajul pasional folosit. În spatele acestui limbaj putem citi cu usurinta constiinta papei ca reprezinta suprema autoritate a Bisericii, autoritate ce-i deriva de la sfântul Petru si în baza careia este gata sa-l excomunice chiar si pe împarat. Între altele citim: «mergi în scoala copiilor, spunând ca intentionezi sa distrugi icoanele si vei vedea cum acestia îti vor sparge capul cu tablitele lor, si ceea ce nu ai învatat de la întelepti sa poti învata de la dânsii».

La amenintarea papei, împaratul raspunde cu violenta. Îl ameninta cu arestarea si cu distrugerea statuilor sfântului Petru din oras. Papa îi raspunde ca îi este suficient sa se îndeparteze putin de Roma pentru a-l lasa sa se lupte cu vântul. Mai mult, îi face cunoscut ca întregul Occident, din devotiune fata de sfântul Petru, va împiedica, chiar prin folosirea fortei, orice ofensare a icoanelor si a papei⁽²¹⁶⁾, deoarece Occidentul îl venereaza nu numai pe Petru, ci si pe succesorul acestuia.

Scrisorile papei ne prezinta si un alt motiv pe care se bazeaza siguranta sa: devotiunea fata de sfântul Petru, devotiune prezenta la popoarele anglo-saxone, france si longobarde, un promotor al acesteia fiind apostolul germanilor, sfântul Bonifaciu. Acum încep sa se dezvolte si pelerinajele acestor popoare la mormântul lui Petru, la Roma. Mai mult, în prima sa scrisoare, papa se arata dispus sa faca o calatorie în Germania, pentru a-l ajuta pe Bonifaciu la botezarea pagânilor. Toate acestea ne arata cum papa si-a dat seama de cresterea importantei crestine si politice a Occidentului.

Evolutii ulterioare. În acelasi an, 726, ca o consecinta a atitudinii împaratului, papa îi neaga ascultarea, iar acesta continua cu noi amenintari. Venetia si Pentapolis se ridica împotriva bizantinilor, îi depun pe ducii numiti de exarh si aleg altii noi. Liutprand se reconciliaza cu italienii, pentru a-si putea însusi unele castele bizantine din ducatul romanilor, castele pe care ulterior papa încearca sa le recupereze în schimbul unor mari sume de bani. Ducii longobarzi de Spoleto semneaza o alianta cu papa si cu fortele italiene, în dorinta de a numi un alt împarat, de a-l duce la Constantinopol si de a-l încorona în locul lui Leon al III-lea. În speranta de a-l câstiga pe împarat si de a-l determina sa renunte la ideile sale iconoclaste, ca si pentru a nu mari si mai mult distantele dintre Occident si Orient, papa reuseste sa le schimbe planurile longobarzilor.

Împaratul continua însa linia sa dura. Trimite la Ravenna un nou exarh cu misiunea de a-l judeca pe papa si pe nobilii romani rebeli, restabilind astfel ordinea pe teritoriile bizantine. La fel, dânsul nu este deloc dispus sa renunte la lupta iconoclasta. Exarhul este destul de inteligent ca sa-si dea seama ca planurile împaratului nu se pot realiza decât printr-o alianta cu Liutprand care, pe de alta parte, nu vedea cu ochi buni starea de semi-independenta a ducilor de Spoleto si Benevento, si dorea sa le limiteze tendintele lor de autonomie. Între cei doi se ajunge la un acord conform caruia regele longobard trebuia sa atace cele doua ducate, iar apoi, împreuna cu exarhul sa se întâlneasca sub zidurile Romei, pentru a-i distruge atât pe romani, cât si pe papa. S-a întâmplat însa ca Liutprand i-a învins foarte repede pe cei doi duci, iar acum, fara sa fi sosit exarhul, ajunsese deja pe Monte Mario, la portile Romei. La câteva zile, în bazilica "Sfântul Petru" are o discutie cu papa Grigore. Papa reuseste sa-l câstige de partea sa, iar regele nu numai ca-si ofera darurile pe mormântul principelui apostolilor, ci promite chiar ca nu-i va face nici un rau si se va angaja ca intermediar între papa si exarh. Un atare succes al papei nu se poate explica decât prin profunda devotiune pe care longobarzii o nutreau fata de sfântul Petru, devotiune care trebuie considerata atât sub aspectul ei pur religios, cât si sub cel politic. În tot acest context se observa si avantajul suveranitatii temporale a papalitatii; din natura lucrurilor, îsi croi drum ideea formarii unui stat pontifical. Acesta începe sa se contureze atunci când papii vor fi independenti fata de imperiu, fapt ce se va realiza, într-un fel, fara contributia nemijlocita a papilor.

La Constantinopol, Leon al III-lea îsi continua lupta iconoclasta. În ianuarie 730 convoaca un sinod în care promulga un decret prin care interzice cultul icoanelor si-i declara tradatori pe toti aceia care nu vor respecta acest decret. Decât sa se conformeze ordinelor imperiale, patriarhul German renunta la scaunul sau, în loc fiind ales Anastaziu. Papa nu-l recunoaste si-l ameninta cu excomunicarea. La acest punct ajunsesera lucrurile când, în anul 731, papa Grigore al II-lea moare.

În locul sau, romanii aleg un preot de origine siriana, ce-si ia numele de Grigore al III-lea (731-741). El este ultimul papa care-i cere exarhului de Ravenna confirmarea alegerii sale. Desi intentioneaza sa ajunga la un acord cu împaratul, planurile sale de reconciliere nu ajung la nici un rezultat⁽²¹⁷⁾.

Noua organizare patriarhala

Leon al III-lea îsi da seama ca vechiul sistem patriarhal al lui Iustinian, cel putin pentru Italia, nu mai functioneaza bine. Elaboreaza asadar o organizare a imperiului mai descentralizata decât cea dinainte. Pâna acum, Italia depindea doar de exarhul din Ravenna. Acum sunt introduse trei centre administrative independente: exarhatul de Ravenna (cu Pentapolis), ducatul de Sicilia (cuprinzând Italia meridionala) si ducatul de Roma (cu Tuscia si Campania). Hotarând apoi sa centralizeze toate fortele disperse, împaratul separa de ascultarea fata de patriarhatul roman întreaga Italie meridionala, Sicilia, Illyricum si Grecia, supunându-le direct patriarhului de Constantinopol, care devine astfel capul întregului crestinism oriental, aceasta si pentru motivul ca patriarhatele de Antiohia, Alexandria si Ierusalim se gaseau în mâinile arabilor.

În acest fel, patriarhul Bizantului poate sa-si aroge pretentiile de suprematie orientala, asa cum fusese stabilit deja la conciliile din Constantinopol (anul 381, canonul 3), Calcedon (anul 451, canonul 28) si Trullan (692). În aceste concilii, asa cum se stie, în cadrul ierarhiei bisericesti, patriarhul de Constantinopol este plasat imediat dupa cel de Roma. De fapt, deja din secolul al VI-lea, ei au început sa-si atribuie titlul de «patriarh ecumenic»⁽²¹⁸⁾.

În urma acestei organizari patriarhale a imperiului, episcopul de Bizant se va transforma în capul indiscutabil al întregii Biserici orientale, iar consecintele acesteia se vad si astazi. Provinciile Greciei, Macedoniei si o parte a peninsulei balcanice, unde, înca de la origini, crestinii erau înglobati în jurisdictia universala romana, desi aveau un vicar papal la Tesalonic⁽²¹⁹⁾, trec acum sub ascultarea bizantina orientala. Pe plan politico-religios, restructurarea facuta de împarat însemna o incapacitate a acestuia de a mentine controlul asupra Occidentului si manifestarea dezinteresului (a refuzului, chiar) fata de Biserica romana⁽²²⁰⁾. Prima informatie despre aceasta restructurare o avem din timpul papei Adrian I (772-795), care cere Bizantului restituirea zonelor din Italia meridionala si din Illyricum⁽²²¹⁾.



XXVIII. AVANSAREA POLITICO-RELIGIOASA A CONSTANTINOPOLULUI SI CRESTINISMUL DIN ROMÂNIA

Tinând cont de faptul ca Noua Roma (Constantinopolul) devenise o data cu împaratul Constantin cel Mare resedinta împaratilor imperiului roman, canonul al treilea al conciliului ecumenic din Constantinopol (381) acorda episcopului acestui oras o pozitie primatiala în raport cu patriarhatele Bisericii orientale, primat care respecta însa întâietatea pontifului roman. Acesti primi pasi ai ascensiunii religioase a episcopului de Constantinopol, datorati doar unor motive politice, devin mult mai clari, determinanti chiar la conciliul ecumenic din Calcedon (451), unde canonul 28 declara urmatoarele: «...orasul (Constantinopol n.n.) care este onorat cu resedinta împaratului si a senatului si se bucura de aceleasi privilegii ca si vechea cetate imperiala (Roma n.n.), trebuie sa aiba aceleasi prerogative ca si aceea si în domeniul ecleziastic si sa fie a doua dupa aceea (Roma n.n.). Si astfel (decretam ca) numai mitropolitii diecezelor Pontului, ai Asiei si Traciei, ca si episcopii teritoriilor numitelor dieceze care sunt între barbari, vor fi consacrati de sfântul scaun al sfintei Biserici din Constantinopol...»⁽²²²⁾. Papa Leon cel Mare protesteaza energic împotriva acestei flagrante uzurpari a drepturilor pontifului roman si a Bisericii Romei, dar totul este în zadar: împaratul Marcian si episcopul de Constantinopol Anatol erau decisi sa treaca peste orice norma a Bisericii pentru a acorda o pozitie de întâietate scaunului episcopal al Constantinopolului. Am mentionat aceste doua canoane ale conciliilor din Constantinopol si Calcedon tocmai pentru a vedea de unde si cum începe ascensiunea religioasa a capitalei de pe malurile Bosforului, ascensiune datorata în esenta doar unor motive politice, din care cauza, în secolele urmatoare, si regiunile tarii noastre, în primul rând Schytia Minor, vor fi scoase din jurisdictia universala a Romei si înglobate în jurisdictia patriarhului de Constantinopol. Mentionam apoi faptul ca motivele pentru care Constantinopolul (= «onorat cu resedinta împaratului si a senatului») este declarat al doilea ca importanta religioasa dupa Roma, din cauza ca sunt simple motive politice si nu sunt aprobate de Scaunul apostolic al Romei, nu sunt nicidecum valide pentru a pretinde o astfel de pozitie în cadrul Bisericii si în raport cu Roma. Importanta religioasa a acesteia deriva nu din motive politice, ci din faptul ca aici a fost martirizat si înmormântat capul vazut al Bisericii, apostolul Petru, pentru care motiv aici si-au stabilit resedinta pontifii romani, urmasii lui Petru în conducerea Bisericii. Însa, se pare ca în acele timpuri, bazileii si episcopii lor de curte nu întelegeau sau nu voiau sa înteleaga ca, prin astfel de gesturi, atentau în mod tragic la unitatea Bisericii, unitate al carei garant era si ramâne doar Sfântul Parinte papa.

Pentru regiunile tarii noastre, în special în Dobrogea (Scythia Minor), consecintele nefaste ale acestui canon 28 de la Calcedon nu se simt înca. Asa cum ne atesta o inscriptie din secolul al VI-lea, crestinii dobrogeni, necunoscând manevrele politico-religioase de la Constantinopol, afirmau ca fac parte din «Sfânta Biserica Catolica»⁽²²³⁾.

Vicariatul papal din Tesalonic

Cu trecerea timpului, ca o urmare a sus-mentionatului canon 28, provinciile rasaritene ale imperiului roman vor trece sub jurisdictia patriarhatului din Constantinopol. Totusi, zona prefecturii Illyricului, pâna la râul Vit (în Bulgaria), ramâne unita în continuare cu Roma. Pentru aceasta zona, papa îsi avea un vicar la Tesalonic (în Grecia) care reprezenta aici Scaunul apostolic al Romei. Zonele nord-dunarene învecinate cu aceasta prefectura, se mentineau în comuniune cu Biserica universala si prin legaturile etnice, economice si religioase ce le aveau cu regiunile din sudul Dunarii. Un exemplu (printre multe altele) al jurisdictiei papei în prefectura Illyricului îl avem din anul 531, când episcopul mitropolit de Larissa (Grecia), în urma depunerii sale de catre patriarhul din Constantinopol, se adreseaza papei Agapit pentru a i se face dreptate.

Arhiepiscopia Iustiniana Prima

În timpul împaratului Iustinian (527-565), un exponent de vârf al cezaro-papismului, prefectura Illyricului a suferit o schimbare importanta datorata «ambitiei împaratului, care voia sa ridice la o faima deosebita satul sau natal Tauresium»⁽²²⁴⁾, la circa 40 km de localitatea Nis, în fosta Iugoslavie. În anul 535, prin Novela XI din 14 aprilie, el ridica localitatea natala, careia îi schimba numele în Iustiniana Prima, la rangul de mitropolie si-i acorda jurisdictia asupra unor provincii care pâna acum apartineau de Vicariatul papal de Tesalonic. Ca si la conciliul din 451, nici acum împaratul nu cere consimtamântul papei si nici macar nu mentioneaza Vicariatul din Tesalonic si drepturile acestuia. În viziunea lui Iustinian, arhiepiscopul de aici dobândeste anumite puteri peste ceilalti episcopi din Illyricum nu de la papa, asa cum ar fi fost normal, ci «la umbra conducerii politice» (Novela XI).

Zece ani mai târziu, Iustinian promulga legea nr. 131, prin care definitiveaza novela din 535. Probabil si din ironie, împaratul îl mentioneaza pe papa Vigiliu, însa este aproape sigur ca acum rolul pontifului roman este acela de a se vedea constrâns sa constate cu durere ceea ce facuse împaratul. Prin deciziile sale, Vicariatul de Tesalonic pierde foarte mult din importanta pe care o avusese înainte.

Trebuie însa sa mentionam faptul ca, desi împaratul a luat initiativa înfiintarii arhiepiscopiei Iustiniana Prima, în viitor papii vor interveni deseori în aceasta arhiepiscopie, iar documentele istorice nu ne relateaza nici un protest al patriarhului de Constantinopol fata de interventiile papilor. De exemplu, papa Grigore cel Mare (590-604) confera pallium-ul (semnul demnitatii arhiepiscopale) arhiepiscopului de Iustiniana, numit Ioan. În diferite alte ocazii, acelasi papa se adreseaza unora sau tuturor episcopilor sau mitropolitilor din Illyricum, ceea ce ne atesta înca o data faptul ca aceasta arhiepiscopie, cu toate diecezele sufragane, depindea înca de jurisdictia Scaunului apostolic roman.

Jurisdictia arhiepiscopiei Iustiniana Prima

Afara de zonele de la sudul Dunarii, Novela XI ne spune ca si «...Viminacium, cât si Recidiva si Litterata, care sunt dincolo de Dunare, se afla iarasi sub stapânirea noastra...». Deoarece puterea politica a Constantinopolului se extinsese si peste Dunare, în Oltenia si Banat, este usor de înteles cum si jurisdictia arhiepiscopiei Iustiniana Prima cuprindea acum si aceste provincii ale tarii noastre. Datorita patrunderii slavilor si avarilor în peninsula balcanica, dupa anul 602 nu mai avem nici o stire despre aceasta arhiepiscopie si nici despre mitropoliile si episcopiile din jurisdictia sa.

Caderea lumii vizigote

Pe plan politic, deja din timpul lui Iustinian al II-lea (685-695), Africa de Nord facea parte din imperiul oriental, iar apoi va cadea în puterea musulmana. Acelasi destin îl va avea curând si Spania. În secolul al VII-lea, poporul vizigot realizase un mare progres cultural, rod al fericitei compenetrari între cultura romana si cea germanica, al carei exponent de vârf este Isidor din Sevilla, ultimul parinte latin al Bisericii (570-636). Neîntelegerile interne au facut din regatul vizigot o prada usoara pentru arabi. Pretendentii la tron ai regelui Witiza (familie regala colaterala) se aliaza cu arabii berberi care, sub comanda lui Gib el Taric, trec Gibraltarul si din invitati prieteni devin cuceritori si stapâni. Locuitorii Spaniei sunt ucisi, facuti sclavi sau convertiti cu forta la mahomedanism. Însa o parte din populatia supusa îsi poate pastra teritoriile si religia. Acestia formeaza acel grup crestin numit mozarabic. În deceniile urmatoare îsi refac propria Biserica, organizata si administrata de arhiepiscopul de Toledo, si desi vor pastra vechile traditii, vor avea foarte putine legaturi cu celelalte Biserici ale Occidentului si cu Roma. În anul 718, pornind dinspre sud, arabii traverseaza Pirineii si ocupa unele cetati din regatul francilor, ajungând pâna pe malurile Loarei. Însa în 732, majordomul Carol Martel reuseste sa-i învinga în apropiere de Tours si Poitiers, obligându-i apoi sa faca cale întoarsa spre Spania. Aceasta victorie a însemnat practic frânarea avansarii arabe în Europa.

În timpul invaziei arabe, o anumita rezistenta reuseste sa se organizeze în muntii Asturiei, largindu-se apoi pe toata zona muntoasa de la Pirinei pâna în Galitia. Cu trecerea anilor, zona libera crestina se largeste tot mai mult, iar în timpul regelui Alfons I Catolicul (739-757) zona cuprinde întreaga parte septentrionala dintre munti si mare (aproape 70 km latime), numita regatul Asturiei. Aceasta reprezinta prima etapa a Reconquistei, timpul istoric eroic al Spaniei, care va dura mai mult de 7 secole. Guvernatorii califilor se stabilesc la Cordoba, iar în anul 756 organizeaza aici un emirat independent.

Din cele prezentate se poate observa cât de subred a fost începutul EM occidental. Biserica de aici a pierdut multe teritorii, iar cele ramase s-au organizat în mici regate independente, dependente mai mult de proprii regi decât de papa. Iar acesta era amenintat continuu de expansiunea longobarda, fiind parasit de bazilei sau, mai grav, atacat de acestia. Pierduta fiind si Spania, Bisericii occidentale îi mai ramânea o parte a Italiei, Franta si o parte a Angliei.



XXIX. SLAVII SI UNGURII ÎNTRE OCCIDENT SI ORIENT.

ÎNCRESTINAREA

Începuturile⁽²²⁵⁾. Între secolele III-VII, emigrarile germanilor lasasera în Europa diferite spatii libere în care s-au stabilit numeroasele ramuri ale slavilor. Pornind din regiunile Marii Baltice, ei ocupa un vast teritoriu ce se întinde pe deasupra Carpatilor de la Nistru pâna la Elba, iar din secolul al VI-lea ocupa Alpii orientali pâna la Marea Adriatica si cea mai mare parte a Balcanilor septentrionali.

Aflându-se în aceasta perioada între Occidentul latin si Orientul bizantin, de încrestinarea lor s-a ocupat atât Roma, cât si Constantinopolul. Desi toti slavii au afinitati etnice si lingvistice, pentru istoria încrestinarii lor se impune o tratare separata, pentru fiecare tara si popor în parte.

Prima încercare misionara printre slavii din Croatia a întreprins-o împaratul Heracliu (610-647). Aici, misionarii bizantini i-au întâlnit pe cei trimisi de Roma. Este posibil însa ca primii misionari sa fi fost crestinii din Sirmium, retrasi apoi spre Pécs din calea avarilor navalitori (582). Misionarii trimisi de Roma încrestineaza o parte a croatilor din Dalmatia, în timpul principelui Porga (670-680 cca.), ajungând pâna în Moravia si Boemia. Spre anul 630, avem un alt apostol al slavilor: episcopul belgian Amandus († 679).

De încrestinarea slavilor s-au mai ocupat episcopatele de Salzburg, Passau si Regensburg. În 696, episcopul Rupert înfiinteaza la Salzburg o episcopie care, alaturi de integrarea religioasa a populatiei romanizate, se ocupa si cu încrestinarea slavilor. În a doua parte a secolului al VIII-lea, un adversar al sfântului Bonifaciu, episcopul iro-scotian Virgil (745-784), proiecteaza încrestinarea slavilor din regiunile Alpilor, care cerusera ajutorul bavarezilor împotriva avarilor. Principalul misionar printre slavii de aici (Carintia-Kärnten) este episcopul Modestus, care construieste doua biserici pe Drava superioara, la Maria-Saal si S. Peter im Holz Kirchen. În politica sa anti-franca, ducele Bavariei, Tassilo al III-lea († 794), înfiinteaza pentru slavi centrul misionar Kremsmünster, la est de Passau. În secolul al VIII-lea, si Aquileia a încercat o activitate misionara printre vecinii ei slavi. Însa pâna la Carol cel Mare, toate aceste centre misionare au realizat doar o patrundere partiala si firava a noii credinte printre slavii din regiunile sud-orientale.

1. Slavii occidentali (Venetii⁽²²⁶⁾)