Ervin Rohde

CREDINŢA POPULARĂ

Oestinele şi concepţiile filosofice nu au rămas în această epocă bunul exclusiv al unor şcoli strict delimitate. Nicicând filosofia, sub toate formele ei, nu a servit într-o măsură atât de mare ca bază şi ca element unificator al unei culturi; iar de cultură oamenii deveniţi mai liberi nu se mai puteau lipsi. Toate ideile ooe-rent şi clar formulate, care circulau în rându-'„ile oamenilor cultivaţi cu privire la problemele vieţii şi realităţii ce depăşesc percepţia directă, erau împrumutate din teoriile filosostrâns, Ca prieten, CU un cui m^iv*”, ~- —i -*~ «„p u'„u «ik um icuuiit; inusumunit'ăţile statale, aşa cum le-au imaginat Şi ice. Faptul acesta este valabil într-o anumită organizat oamerii, nu sunt obligatorii pentru '„asură şi pentru ideile larg răspândite despr 6 _., _. _j. _ j:„lume &Spnto „; j_i. _1 _ r,. „organizat oamerii, nu t g înţelept. Centrul şi tot ce-l priveşte din lume se' află în el însuşi. Statul şi societatea exista

Şi destinul sufletului omenesc. Dar, în dCest domeniu al lucrurilor ce se sustrag cer- ' „artifex vitae”, Seneca, Epistulae, 90, 27 a „toate sunt mereu la fel”, Lucreţiu, 945 aru. Filosofia nu poate reuşi niciodată

Metrodor, fr. 41

Sa înlocuiască cu totul sau să alunge credinţa, 6 credinţă iraţională, dar care-şi găseşte aici terenul cel mai propice. Nu o poate face nici în cazul celor ce au cultură filosofică şi cu atât mai puţin în cazul celor mulţi, cărora efortul pentru cunoaşterea dezinteresată li se pare de neînţeles. Şi în această epocă de înflorire a culturii, a cercetării filosofice, credinţa populară în suflete s-a păstrat intactă.

Ea nu-şi avea rădăcina în vreo speculaţie I de tip filosofic, ci în ceremoniile reale ale cultului sufletelor. Acest cult, aşa cum l-am descris atunci când ne-am referit la epocile timpurii ale istoriei greceşti, a continuat să fie practicat fără nici o schimbare. Suntem îndreptăţiţi să facem o asemenea afirmaţie, chiar dacă nu ne putem sprijini pe mărturii concludente din literatura rămasă din această perioadă târzie; dat fiind caracterul şi conţinutul acesteia, nici nu era de aşteptat să în-tâlnim astfel de mărturii. De altfel cele care ne-au permis să înţelegem cum se desfăşura cultul sufletelor în timpurile vechi sunt perfect valabile şi pentru această perioadă. Chiar la sfârşitul ei – ne-o demonstrează scrierea lui Lucian Despre doliu – se practicau în continuare riturile consacrate din vechime, de la spălarea, ungerea cu mirodenii, încununarea mortului şi expunerea lui solemnă pe patul mortuar, de la bocetele violente, nestăpânite şi de la toate celelalte datini tradiţionale, până la ceremonia funebră propriu-zisă, în cadrul căreia erau arse o dată cu mortul sau îi erau puse în mormânt obiectele de podoabă ce-i aparţinuseră, pentru a se bucura de ele şi după moarte; urmau libaţiunile cu vin Ş1 jertfele, apoi postul ritual al membrilor fa' miliei, care se încheia abia după trei zile cu ospăţul dat în cinstea celui mort.

Î^Jici una din datinile stabilite (nâmima) nil trebuia uitată; numai astfel se asigura mân-tuirea celui mort. Cel mai important lucru era înmormântarea solemnă a cadavrului; de ea avea grijă nu numai familia, ci în multe privinţe şi asociaţia căreia cel mort îi aparţinuse, în epoca aceasta, oraşele compensau adesea absenţa unor preocupări de mare anvergură prin grija plină de o mişcătoare atenţie pentru problemele curente şi de interes mai restrâns. Aşa se face că nu rareori, pentru cetăţenii cu merite mai mari, comunitatea organiza cortegii şi funeralii solemne. Mai marii oraşului angajau în asemenea cazuri buni vorbitori, pe care-i trimiteau la casa celui mort pentru a transmite compasiunea lor şi a-i consola pe cei rămaşi pentru pierderea suferită.

Funeraliile rituale, organizate cu atâta grijă, erau departe de a fi un lucru fără importanţă, cum îl prezentau în genere filosofii. Caracterul sacru al locului în care odihneşte cel mort îşi păstrează de asemenea întreaga lui semnificaţie pentru el şi pentru familia lui, care vrea să-l aibă lângă ea chiar în existenţa lui de după moarte. Mormântul se află într-o zonă destinată în mod special acestui scop, de cele mai multe ori în afara oraşului, foarte rar înăuntrul lui şi, uneori, chiar în această epocă, înăuntrul casei. Cel ce a construit mormântul vrea ca în el să fie reuniţi membrii familiei cel puţin până la a treia generaţie, împotriva profanării acestui sanctuar al familiei prin înmormântarea în el a unor morţi străini sau prin jefuirea cavoului, tot mai frec-Ventă în aceste timpuri, proprietarii de drept încearcă să se asigure pe căi atât religioase cât Şi juridice. Numeroase sunt inscripţiile de pe morminte, prin care, potrivit unei vechi legi a, oraşului, cei ce tulbură liniştea mormântului sunt ameninţaţi cu o amendă ce trebuie plătită unei instituţii publice. Frecvente sunt şi; inscripţiile care pun mormântul sub protec- «^ ţia zeilor subpământeni şi, prin blesteme teribile, cheamă asupra profanatorului lui toate, ^ relele de aici şi din lumea cealaltă. Mai ales < Ic cuitorii câtorva regiuni din Asia Mică, mai f slab elenizate, se întrec în a profera tot felul, de blesteme înfricoşătoare. Este posibil can acolo o credinţă întunecată în zei şi în spirite.,} să-i fi contaminat şi pe eleni; printre aceste. J populaţii barbare şi înohistate, mai curândr grecii au devenit barbari decât barbarii greci.4 Dar chiar şi în locuri în care populaţia era, ^ mai curat elenă se întâlnesc uneori inscripţii, f care conţin asemenea blesteme. R>, Pe tot felul de căi se căuta să se apere ca-> racterul sacru şi liniştea mormântului, ame-ţ ninţate acum mai mult decât înainte. Mor-; j mântul nu este doar o cavernă goală şi mucegăită; în el locuiesc sufletele celor morţi; el este de aceea un sanctuar, care-şi capătă consacrarea definitivă atunci când îl primeşte pe ultimul membru al familiei şi e pecetluit pentru totdeauna. Atât timp cât există, familia îndeplineşte cu regularitate la mormântul strămoşilor ei cultul sufletelor; uneori fundaţii speciale asigură pentru totdeauna sufletelor cultul de care au nevoie. Chiar cei înhumaţi departe de mormintele alor lor nu erau cu totul lipsiţi de îngrijire şi de cult.

Credinţa ce stă la baza oricărui cult al sufletelor şi anume că în ultima sa locuinţă, în mormânt, sufletul continuă să ducă cel puţin o viaţă obscură, este încă foarte răspândită. Ea îşi găseşte expresia, de o străveche naivi-; tate, în inscripţiile de pe nenumărate pietre funerare, în care i se adresează celui mort obişnuitele cuvinte de salut, ca şi cum le-ar mai auzi şi înţelege. Uneori chiar el este pus să adreseze un salut trecătorilor. Un dialog se înfiripă astfel între cel aflat în mormânt şi trecătorul încă în viaţă. Nu sunt deci cu totul rupte relaţiile celui mort cu lumea de sus. Pentru el este o mângâiere dacă i se strigă numele pe care l-a purtat când era în viaţă şi pe care-l aminteşte acum doar piatra funerară Concetăţenii săi îl cheamă, la înmormântare, de trei ori pe nume. Şi în mormânt el aude această chemare, care-i este scumpă. Pe o piatră funerară, cel mort le cere tovarăşilor săi din breasla actorilor, din care a făcut parte şi care i-au organizat ceremonia funebră, ca, atunci când trec pe lângă mormântul său, să-i strige în cor numele şi să-l aplaude (cum era obişnuit în viaţă) pentru a-i face plăcere. De obicei trecătorul face celui mort semn că-i sărută mâna, un gest care exprimă respectul pentru cineva considerat superior. Sufletul nu este numai viu; el face acum parte, cum socotea credinţa străveche, dintre fiinţele superioare şi mai puternice. Această demnitate şi putere sporită îşi găsesc probabil expresia în faptul că morţii sunt numiţi cei buni, cei aleşi (hristoi), denumiri ce le vor fi fost date şi în timpurile vechi, dar care abia în această epocă târzie au devenit obişnuite, adăogându-se în inscripţiile de pe pietrele funerare salutului simplu adresat celui mort, nu peste tot însă cu aceeaşi frecvenţă: mai rar în Attica (cel puţin pe pietrele funerare ale celor născuţi acolo), mai adesea şi uneori aproape de regulă, în Beoţia, în Tesalia şi în ţările din Asia Mică. Este de crezut că această invocare a sufletului, iniţial eufemistică, pentru că el se putea manifesta şi în sens opus bunătăţii ce-i era atribuită, exprima în orice caz, cu un respect plin de sfială, puterea celui căruia i se adresa, socotit a se fi înălţat acum la o demnitate superioară.

Ideea că spiritul defunctului a dobândit o demnitate şi o putere superioare se exprimă mai clar şi mai conştient atunci când cel mort este denumit erou.

Lumea eroilor, acest tărâm situat la graniţa dintre omenire şi divinitate, nu a dispărut nici din credinţa acestei perioade. Concepţia potrivit căreia sufletele unor morţi pot fi înălţate din viaţa vizibilă la o existenţă privilegiată a spiritelor s-a menţinut intactă, dobândind chiar o vigoare sporită.

La origine, în sensul său adevărat, cuvân-tul „erou” nu desemna niciodată un spirit izolat, existând pentru sine. Semnificaţia sa propriu-zisă era aceea de „arheget”, de conducător şi deschizător de drumuri. Eroul stă în fruntea unei serii de muritori care începe cu el şi pe care-i conduce, ca „strămoş” al lor. Strămoşii unei familii, ai unui neam, reali sau imaginari, sunt adevăraţii eroi; arhegeţi ai unor comunităţi, triburi sau popoare întregi, aceştia sunt eroii veneraţi de membrii unor astfel de comunităţi, care vor să le poarte chiar numele. Întotdeauna cei despre care se crede că au trecut după moarte la o viaţă eroică sunt personalităţi remarcabile, care s-au distins prin calităţile lor excepţionale. Şi eroii de dată mai recentă, chiar dacă nu mai sunt capii unor serii întregi de urmaşi, s-au desprins din masa poporului care-i venerează prin virtuţi şi calităţi de excepţie. A deveni 40° erou după moarte era un privilegiu al oamenilor mari şi rari, care nu se confundau cu mulţimea celorlalţi.

Aceşti eroi din vechime, aleşi între aleşi, nu erau daţi uitării, care ar fi însemnat a doua şi adevărata lor moarte. Dragostea neţărmurită a grecilor pentru patrie şi pentru oraşul lor natal îşi găsea o expresie concentrată în cinstirea amintirii eroilor transfiguraţi, care le întăriseră şi le apăraseră cu piepturile lor. Când Mesena a fost întemeiată pen-r'tru a doua oară în secolul al IV-lea, eroii patriei şi în primul rând Aristomenes, neuitatul luptător pentru libertatea meseniană, au fost – chemaţi în mod solemn să redevină locuitori ai oraşului. Aristomenes apăruse încă la *; Leuktra, în tumultul bătăliei, punându-se în 'fruntea luptătorilor tebani. Epaminonda îşi 1 câştigase înainte de luptă, prin rugăciuni şi -'jertfe, sprijinul eroinelor locale, fiicele lui 1 Skedasos. Ne aflam atunci la sfârşitul epocii „eroice a lumii elene. Dar amintirea şi cultul eroilor patriei s-au păstrat şi în vremurile,. Care au urmat. Locuitorii Spartei l-au vene-r: rat până în timpurile mai noi pe Leonida. Eroii războaielor medice, salvatorii Eladei, erau încă cinstiţi de urmaşii lor îndepărtaţi. 1 Chiar în epoca imperială, locuitorii insulei Cos îi venerau pe cei ce căzuseră, cu secole în urmă, apărându-le libertatea. Aceste exemple sunt suficiente pentru a demonstra faptul general valabil că amintirea şi cultul eroilor s-au menţinut cât a dăinuit comunitatea care trebuia să se îngrijească de ele. Nu a fost uitat nici cultul eroilor ce constituiau o categorie aparte, al celor pe care îi ridicaseră la o viaţă nepieritoare vechile poeme. Figura eroică a lui Hector s-a păstrat reală şi vie pentru adoratori.! Şăj. Din Troşda şi

Chiar şi figuri mai puţin proeminente nu dispar din amintirea comunităţilor lor mai restrânse. Autolykos, întemeietorul oraşului Sinope, era încă venerat în epoca lui Lucul-lus. De relicvele eroilor deosebit de populari ai jocurilor panelene s-au legat până târziu fel de fel de superstiţii, care atestă persistenţa puterii pe care o aveau asupra oamenilor. Au continuat să fie veneraţi eroii tămăduitori de boli; ba chiar numărul lor a crescut. Spirite locale mai mărunte care-şi pierduseră uneori şi numele au continuat să fie venerate pentru puterile lor benefice miraculoase, ca acel Filopregmon din Potideea, pe care-l celebrează un poet din epoca mai nouă, sau ca eroul Euodos care, la Apollinopolis în Egipt, arăta celor care-l venerau trecând pe lângă monumentul său, drumul cel bun”.

Dar cinstirea eroilor nu se reducea doar la salutul pe care li-l adresa cel ce trecea din întâmplare pe lângă mormintele lor. In multe locuri li se aduceau încă sacrificii; spiritelor considerate a avea puteri deosebite le erau uneori jertfiţi chiar oameni. Sărbătoarea eroilor este în unele locuri cea mai importantă dintre sărbătorile oraşului. Atât timp cât dispun în libertate de soarta lor, oraşele greceşti îşi încheie tratatele jurând, ca şi pe numele zeilor, pe numele eroilor. Ca şi zeilor, eroilor H se consacră fundaţii. Preoţi anume sunt angajaţi cu regularitate pentru unii eroi. Încă în secolul al II-lea, Pau-sanias ne vorbeşte, în cartea sa de călătorie – Descrierea Greciei – de un număr destul de mare de eroi, al căror vechi cult contisă fie celebrat în zilele lui în o serie de oraşe. Sărbătoarea anuală în cinstea eroilor căzuţi la Plateea s-a menţinut, în toată strălucirea ei, până în zilele lui Plutarh, care descrie în toate amănuntele această ceremonie păstrată din vechime. Se celebra încă, la Sikyon, sărbătoarea eroică a lui Arătos, întemeietorul confederaţiei aheene, chiar dacă, eu trecerea secolelor, unele din momentele ei festive dispăruseră.

Fiecare dintre aceste ceremonii era consacrată unui spirit anume; fiecare spirit era obiectul cultului ce-i fusese instituit din vechime. Suntem departe de ideea uniformizatoare formulată de unii literaţi, care afirmau că trebuie socotiţi de-a valma „eroi” toţi oamenii bravi din vechime şi toţi oamenii de seamă din orice epocă. Se păstra totuşi vie ideea că înălţarea la demnitatea de erou nu era un lucru de la sine înţeles pentru o întreagă categorie de oameni, ci că ea era, de fiecare dată când se producea, confirmarea unei forţe şi a unor virtuţi deosebite, manifestate încă în cursul vieţii. Pornind de la această idee, numărul eroilor din vechime a fost sporit în epoca elenistică cu eroi ai acestei vremi. Ca Pelopida şi Timoleon cu puţină vreme înainte, au dobândit acum gloria de eroi Leostene. Cleomene, Filopoemen. Pe Arătos însuşi, încarnare a unei epoci lucide, intelectualizate, poporul l-a trecut în chip misterios la sfârşitul vieţii sale închinate sincer, chiar dacă fără un succes durabil, patriei, în rândurile eroilor semizei.

Nu num; * populaţii întregi, ci şi cercuri mai restrânse, uneori socotite chiar inferioare, i-au ridicat în această epocă raţionalistă pe cei ce i-au sprijinit şi apărat la rangul de eroi şi i-au wr~ venerat ca atare. Astfel, sclavii din Chios au conferit această demnitate vechiului lor tovarăş şi conducător Drimakos; în alt loc exista un erou care îi ocrotea pe toţi cei ce se refugiau la el; în Efes un erou fusese cândva păstor. Pe un binefăcător al oraşului, pe filosoful Ate-nodor, oraşul său natal Tars l-a înălţat, încă în timpul împăratului August, la rangul de erou. Se întâmplă în această epocă şi ca unui erou din timpuri îndepărtate să-i fie substituit unul din descendeaţii lui cu acelaşi nume, care devine astfel obiectul veneraţiei în locul celui dintâi.

Oamenii erau atât de departe de a fi depăşit concepţia privitoare la cultul eroilor încât, obişnuiţi să-i venereze cu înflăcărare crescândă pe cei puternici şi făcători de bine, se arătau dornici să sporească numărul eroilor cu asemenea contemporani ai lor. Uneori nici nu aşteptau moartea celui ales pentru a-l saluta ca „erou”. Încă din cursul vieţii el se bucura de o parte din onorurile care-i erau rezervate după moarte. Astfel Lisandru a fost sărbătorit odinioară de greci, pe care-i scăpase de forţa superioară a Atenei, ca erou, după victoria obţinută; aşa s-a întâmplat în epoca elenistică, cu unele căpetenii de oşti şi cu unii regi puternici; iar dintre romani pentru întâia oară cu prietenul grecilor Flamininus. Acest cult al eroilor aplicat persoanelor în viaţă ia proporţii. La început el a fost desigur determinat di un imbold real al poporului de a cinsti meriţi cu totul deosebite. Până la urmă însă aces' titlu a început să fie atribuit, încă din viaţă şi unor persoane particulare, în cinstea căror£ au fost instituite chiar jocuri anuale. Iar când era vorba de un muritor pe care, în dragostea şi durerea sa, un rege îl proclama erou îndată după moarte, totul se desfăşura cu o nemaipomenită pompă şi risipă de onoruri. Un exemplu gigantic ni-l oferă în această privinţă funeraliile lui Hefaistion.

Dacă, în asemenea împrejurări, limitele dintre venerarea unui erou şi adorarea unui zeu aproape se şterg, ne sunt cunoscute şi unele cazuri în care amintirii morţilor lor dragi – care nu fuseseră totuşi ridicaţi la rangul de eroi – le era consacrat un cult pe care nu-l putea depăşi nici veneraţia arătată eroilor pro-priu-zişi. Şi acestea nu sunt singurele exemple care ilustrează tendinţa de a accentua cultul sufletelor şi de a-l apropia de venerarea strămoşilor, care sta la baza vechiului cult al eroilor. Tendinţa aceasta îşi găseşte expresia, chiar dacă numai aluziv, în marele număr de inscripţii funerare, în care membrii unor sim-' ple familii burgheze sunt salutaţi cu numele1 de „erou”. Iar când pe piatra funerară se spunel în mo'd expres că oraşul a „eroizat” pe cetă-l Ţeanul respectiv după moartea sa, aceasta în-' seamnă în orice caz că el a fost ridicat la o demnitate şi la un rang mai înalt, lucru care” s-a întâmplat mai întâi la Tera şi apoi, adesea şi în alte locuri. Alteori o corporaţie îl declară „erou” pe unul din membrii ei care a murit sau o comunitate îl recunoaşte ca „erou”, la cererea formală a cuiva, pe unul dintre morţii ei. Familia dă şi ea adesea unuia dintre membrii ei, oare a fost mai răsărit, numele de-; erou. Fiul îl declară erou pe tatăl său, părinţii pe fiu, soţia pe soţ ş.a.m.d. Trebuie desigur să fi acţionat credinţa într-o viaţă superioară, niai puternică, după moarte, în cazuri ca acesta, în care se făcea o distincţie atât de netă între defunct şi morţii obişnuiţii; lucrul este absolut sigur atunci când cel mort este asociat, >ntr-un fel de comuniune mistică, cu făpturi superioare, pierzându-şi numele şi luându-l pe aeela al unui erou venerat de multă vreme sau chiar al unui zeu.

În toate cazurile pe care le cunoaştem, ridicarea la rangul de erou a unui defunct pare a se face prin simpla autoritate a oraşului, a comunităţii sau a familiei căreia-i aparţinuse. Oracolului de la Delfi, fără confirmarea căruia un nou erou nu ar fi intrat odinioară cu uşurinţă în rândurile celor aleşi, nu i se mai cerea asentimentul în această epocă, în care autoritatea lui scăzuse în toate privinţele. Era de aceea inevitabil ca bunul plac al corporaţiilor şi al familiilor să se extindă până la a şterge cu totul limitele ideii de erou. În unele oraşe şi regiuni a devenit un obicei să se adauge numelor celor morţi epitetul onorific de, erou'Eroizarea celor morţi a căpătat astfel de proporţii mai întâi în Beoţia, dar şi aici nu peste tot la fel; Tespiai face excepţie. Tesalia ne o-feră pe pietrele sale funerare cele mai numeroase exemple de eroizare a morţilor de toate categoriile şi de toate vârstele. Dar obideiul acesta se răspândeşte pretutindeni în regiunile locuite de greci; doar Atena este mai zgârcită în acordarea numelui de erou unor morţi care, în afară de faptul că au murit, nu aveau nimic din ceea ce corespundea ideii de erou în vechiul şi adevăratul sens al cuvântului, idee care s-a păstrat probabil la Atena mai nealterată decât în alte părţi.

Chiar atribuit cu atâta largheţe, numele de „erou” este încă ceva care onorează. Dar o onoare care este conferită tuturor, fără deosebire, riscă să devină contrariul onoarei. Cu toate acestea, din unele manifestări ale sensibilităţii populare naive reiese că o deosebire continua să se facă între „erou” şi mortul care nu fusese cinstit cu acest epitet. Ca să poată fi folosită nu numai în cazuri excepţionale, ci. de regulă, pentru orice mort, vechea noţiune de „epou” trebuia să-şi fi pierdut o parte din strălucirea ei în favoarea morţilor de rând, care se puteau astfel întâlni la jumătatea drumului cu „eroii” de odinioară. În chiar risipa cu care denumirea de erou era atribuită morţilor de tot felul, trebuie însă să vedem un semn că, în epoca de declin a antichităţii, concepţia despre puterea şi demnitatea sufletelor celor morţi nu numai că nu slăbise, ci era şi mai puternică.

Sufletele celor morţi îşi dovedesc vitalitatea şi forţa mai ales prin înrâurirea pe care o au asupra vieţii şi asupra celor vii. Cultul sufletelor şi-i închipuie legaţi de acest pământ, locuind o vreme sau timp mai îndelungat în mormânt sau în apropierea lui şi fiind deci accesibili ofrandelor şi rugăminţilor alor lor. Este neîndoielnic că şi în această epocă târzie, se menţinea, ca în timpurile străvechi, o relaţie consolatoare între familie şi părinţii şi rudele care muriseră, că ofrandele ce le erau aduse morţilor din partea celor vii implicau speranţa în acţiunea benefică a morţilor invizibili. Sunt totuşi puţine mărturiile care se referă direct la această credinţă tacită şi reconfortantă a familiilor în supravieţuirea morţilor lor şi în acţiunea pe care ei ar avea-o asupra desfăşurării obişnuite a vieţii zilnice.

Există însă şi un mod mai tulburător de comunicare cu spiritele. Ele pot să le apară oamenilor fără a fi fost chemate. Prin puterea vrăjilor, ele pot fi constrânse să-şi pună forţa f07 în slujba celor vii. Amândouă aceste lucruri se întâmplă cu sufletele neliniştite, care au fost smulse de soartă prematur din viaţă, cu sufletele celor care şi-au luat singuri viaţa sau care nu au avut parte de o ceremonie funebră solemnă care să le asigure pacea mormân-tului. Oamenii luminaţi ai acestei epoci nu cred, evident, în strigoi, în suflete ce rătăcesc în preajma locului nenorocirii lor şi care se arată oamenilor sub înfăţişări neprietenoase. Dar şi în această epocă a luminilor, poporul a dat deplină crezare unor astfel de poveşti, în care este vorba de a lugubră lume a spiritelor care pătrund uneori în lumea celor vii. Ni s-au păstrat texte care reiau istorisiri cu caracter popular despre stafii, despre suflete nefericite rătăcitoare, despre strigoi ce ies din mormânt sub înfăţişarea de vampiri; mai ales în asemenea relatări o filosofie în derută, insa-niens sapientia l, a unei epoci obosite credea a găsi o confirmare a divagaţiilor despre o lume invizibilă ce s-ar afla între pământ şi cer. În Prietenul minciunii al lui Lucian, maeştri ai înţelepciunii cu bărbi cărunte îşi povestesc plini de gravitate unii altora astfel de întâm-plări din lumea spiritelor. Plutarh este serios convins că uneori apar într-adevăr fantome. Iar filosofia, care se întorcea la Platon, găsea în doctrina despre demoni a acestuia motive pentru a accepta ca verosimile şi credibile toate aceste basme de adormit copiii.

Vine chiar vremea în care însăşi intruzi-urea voită în lumea spiritelor, exorcismul, devine parte a filosofiei fideiste. Credinţa populară a grecilor nu avea nevoie de teoriile barbarilor, care sistematizau absurdul, pentru a considera posibilă conjurarea forţată a spiritelor din adâncuri. O astfel de magie era înţelepciune delirantŞ”

Străveche în Grecia. Dar, prin întrepătrunderea şi amestecul vieţii greceşti cu cea a barbarilor, s-au strâns laolaltă şi s-au potenţat reciproc concepţii delirante înrudite, venite d; n toate colţurile lumii. Izvoare străine, mai mult decât cele autohtone, au alimentat nebunia invocării şi conjurării spiritelor care, transfor-rnând această practică într-o teorie fantastică despre existenţa şi viaţa sufletului desprins de trup, s-a lăţit ca un fluviu mâlos şi tulbure. Lumea sublimă a zeilor vechii Grecii a început să dispară în faţa privirilor înceţoşate, o droaie de idoli străini şi de puteri demonice inferioare îmbulzindu-se să le ia locul. În vălmăşagul acestui pandemoniu greco-barbar şi-au găsit locul şi sufletele neliniştite. Fantoma era între ai ei când zeii înşişi au devenit fantome. A-tunci când erau invocaţi zeii şi spiritele, nu lipseau de regulă nici fantomele sufletelor, întâlnim vestigii ale teoriei exorcismului în cărţile magice greco-egiptene. Mostre ale acestei practici absurde ni le oferă formulele magice sau blestemele incizate pe tăbliţe de aur sau de plumb, găsite în număr mare în morminte, în care erau puse, considerându-se că acolo locuiesc spiritele sinistre invocate. De regulă, printre spiritele conjurate pentru răzbunări, pentru a-i face rău duşmanului şi a-l pedepsi, se află şi sufletele neliniştite ale morţilor. Li se atribuie puterea şi voinţa de a interveni malefic în viaţă, în aceeaşi măsură ca altor spirite ale cerului şi ale infernului, împreună cu sunt invocate.