Eugen cizek istoria literaturii latine

r

OPŢIUNILE POLITICE Şl FILOSOFIA

la aceleaşi evenimente¹⁸. Unele analogii par a se justifica: cu toate acestea, o prăpastie despărţea pe senatorul mândru şi extrem de lucid, capabil de o considerare multidimensională a fenomenelor, de intelectualul client veşnic indignat, deliberat sumbru şi părtinitor, deşi priceput să pătrundă în substanţa profundă a atâtor moravuri. Să menţionăm doar atitudinea diametral opusă pe care cei doi au adoptat-o faţă de începuturile lui Hadrian şi faţă de lichidarea lui Avidius Nigrinus. Dar strategia satirică foarte complexă a lui luvenal este cumva îndatorată unei anumite doctrine filosofice? Interpreţii discursului satiric iuvenalian au răspuns în felurite moduri la această întrebare. Se pot decela chiar opţiuni diametral opuse, care pendulează între negarea oricărei relaţii cu vreo filosofie şi teza obedienţei aproape doctrinare faţă de epicureism - îndeosebi în ultimele satire - sau, mai ales, faţă de stoicism. în sfârşit, s-a preconizat şi o interpretare intermediară: luvenal ar fi fost adeptul unui stoicism politic şi popular. Poetul ar fi furnizat o interpretare populară a stoicismului şi ar fi fost interesat mai ales de învăţătura Porticului despre suflet, consemnată ca o concluzie a penultimei satire (Sat, 15, w. 142-l58)¹⁹.

Cercetătorii care îi refuză lui luvenal orice opţiune filosofică se reclamă de la un pasaj unde satiristul pare a afirma ignorarea tuturor doctrinelor filosofice: cinismul, stoicismul şi epicureismul (Sat, 13, vv. 12l-l23). Totuşi de fapt aici luvenal se mulţumeşte să glumească uşor frivol. Ceea ce i se întâmplă destul de rar. în schimb, ulterior el va celebra pe Zenon din Kition, întemeietorul stoicismului: „mai bune sunt, fireşte, învăţăturile date nouă de Zenon; unii filosofi cred că nu trebuie să facem orice ca să trăim" (Sat, 15, w. 106-l08, trad. de G. Guţu). Iar anterior, pe urmele lui Persius, satiristul înfierează pe cei care reclamă de la zei bunuri iluzorii, cum sunt banii, demnităţile, gloria etc. şi elogiază virtutea care înfrânge capriciile sorţii (Sat, 10, vv. l-366). Este probabil că, efectiv, luvenal se închipuia pe sine ca un profesor de virtute. Deosebit de grăitoare ni se par versurile programatice, în care luvenal declară că indignarea făureşte stihuri, cum sunt cele ale sale sau ale lui Cluvienus. Cine putea fi acest Cluvienus? Desigur, nu un poet necunoscut, cum s-a presupus câteodată, ci Helvidius Priscus cel Tânăr, erou al opoziţiei stoice împotriva lui Domiţian. Căci Helvidius aparţinea unei familii care provenea din localitatea Cluuiae. El este deci „cluvianul", autorul unui poem satiric care persiflase divorţul lui Domiţian. Din această pricină, împăratul îl condamnase la moarte²⁰. Prin urmare, ca să-şi legitimeze demersul satiric, luvenal nu se reclamă atât de la Lucilius, Horaţiu sau Persius, cât de la protagonistul mişcării stoice antiflaviene (deşi Lucilius şi Horaţiu sunt proclamaţi anterior ca modele: Sat, 1, vv. 19-20 şi 1, v. 51). Satiristul pare, aşadar, să recunoască aproape explicit o bază stoică pentru strategia sa literară, esenţialmente aluzivă. Totuşi, luvenal nu s-a manifestat niciodată ca un poet filosof, precum Lucan sau Persius. Satiristul utilizează idei stoice pe care le admiră, dar consideră fundamentală o indignare prilejuită de frustrările suportate de el, ca şi de viciile şi injustiţiile din jurul său. Structura de

631

IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D.C.

adâncime a discursului său poetic rămâne dominată de o satirizare acută, vehementă a moravurilor, luvenal însuşi atrage atenţia cititorului asupra împletirii între preceptele filosofice şi reacţia spontană faţă de tribulaţiile existenţiale. Şi aceasta tocmai în satira unde va afirma glumind că nu-i citise pe filosofi! lată ce ne spune poetul: „E mare, într-adevăr, Filosofia ce dă precepte în cărţile divine şi soarta o învinge, dar eu socot că-s fericiţi şi-aceia ce-au învăţat, din ce-i învaţă viaţa, să sufere necazurile vieţii, să nu-i arunce jugul" (Sat, 13, w. 19-22, trad. de G. Guţu).

Satira tragică a lui luvenal, fundată pe sarcasmul corosiv, dirijat împotriva atâtor defecte, atestă, în orice caz, desăvârşirea strălucită a procesului de transformare a saturei în satiră, întreprins de Persius. Arta magistrală a lui luvenal o demonstrează.

Strategia artistică

Bogata încărcătură ideatică a satirelor iuvenaliene se încorporează organic unui fascinant univers imaginar. Datele morale evocate de satirist şi impregnate de mesajul său sumbru, mânios, se integrează unui abil sistem de structuri literare. Căci, oricât s-ar situa aproape de referent, de viaţa istoriei şi a actualităţii stringente, întocmai ca într-un reportaj modern, discursul lui luvenal se constituie într-un univers literar. Totodată, cum am arătat, poetul răspunde mentalităţii, universului de aşteptare al unui anumit public, nemulţumit din pricina eroziunii suferite de vechile valori şi moravuri. Aceste satire tragice, cum Ie-a definit încă Scaliger, din pricina seriozităţii, grauitas, alcătuiesc poeme nu numai datorită respectării normelor de versificaţie, ci şi din cauza artei grave, îmbibate de indignare, care alternează cu sarcasmul feroce. Ironia acerbă, mai frecvent decât cea subţire şi spumoasă, prevalează aproape pretutindeni, pătrunde în ilustrarea unui defect ori unui tip uman. Această ironie feroce constituie, probabil, marca fundamentală a strategiei literare iuvenaliene. Ea hrăneşte o frescă goyescă a hibelor morale, descompusă în mici descripţii, în adevărate crochiuri, deşi reconstituită ulterior în ample dezvoltări ale imagisticii. Stupefianta bogăţie a limbajului iuvenalian, cruditatea imagisticii au determinat cercetătorii moderni să caute analogii în discursul lui Giono sau al filmelor lui Fellini²¹. Noi am întrevedea afinităţi mai ales cu discursul atât de variat şi de încrâncenat al lui Caline, menţionat de noi în alt capitol şi în legătură cu Petroniu. Căci luvenal, considerat adesea ca „realist" de exegeza modernă şi de fapt străin de marile opţiuni sau curente estetice ale vremii sale, ne apare îndeosebi ca un expresionist, ca unul dintre cei mai talentaţi şi mai semnificativi scriitori pe care i-a produs literatura latină. El valorizează cu succes deosebit vechiul filon expresionist al discursului mental italic, resursele abundente ale tradiţionalei „ironii înţepătoare", dicacitas. Universul iuvenalian este eminamente hiperbolic, impregnat de ironia intensivă, deliberat exagerată.

632

STRATEGIA ARTISTICA

Am arătat că emfaza, retorica, abundenţa declamatorie nu constituie pentru luvenal un scop în sine. însă ele alcătuiesc în strategia poetului instrumente de importanţă primordială. Chiar marile teme iuvenaliene asumă tiparele locurilor comune ale declamatorilor. însăşi cenzura moravurilor îmbracă formele Jocului despre secol", locus de saeculo, frecvent uzitat de către retori. Tehnicile suasoriilor emerg, destoinic folosite, din numeroase pasaje, în vreme ce tiradele declamatorii şi procedee stilistice, asupra cărora vom stărui mai jos, se întâlnesc frecvent în discursul satiric iuvenalian. Iar în satira a zecea au fost reperate compartimentele tradiţionale ale discursului practicat în cadrul genului retoric deliberativ. Dar, desigur, arsenalul retoricii este original utilizat de către satirist. Totodată, luvenal îşi îngăduie să parodieze, în modalităţile hiperbolizării sarcastice, versuri şi motive de sorginte vergiliană. Aria parodierii din satirele iuvenaliene pare însă a fi fost mult mai întinsă. Astfel, tema „furiei" (sau „delirului"), furor, necontrolată, este preluată din tragedia şi din eposul greco-roman. luvenal parodiază pe Enncius, Pacuvius, Accius, Seneca, dar şi tragedia greacă sau poezia lui Ovidiu²².

Macrosintaxa textului iuvenalian evidenţiază utilizarea abilă a tehnicii saturice tradiţionale, în funcţie de modelele oferite de Horaţiu şi de Persius, dar şi ale performanţelor retorilor, puţin preocupaţi de rigoarea compoziţiei discursului. De aceea, compoziţia satirelor lui luvenal se prezintă ca relativ dezordonată, obsedată de ideile convingerii cititorului, argumentării şi exemplificării. Totuşi, cum am semnalat mai sus, numai o singură satiră, adică a noua, îmbracă forma unui lung dialog purtat de poet cu Naevolus. Desigur însă că şi în alte poeme se pot desluşi mici dialoguri sclipitoare. Foarte revelator se prezintă dialogul pe care satiristul îl poartă aproape permanent cu cititorul. Prin cele mai diverse mijloace, poetul îşi asigură complicitatea lectorilor săi, parcă amintind de tehnicile metateatrului plautin. Dar comedia romană îşi trăgea seva din satura dramatică populară, esenţialmente metateatrală. în orice caz, abundă în discursul iuvenalian reiteratele interogaţii retorice, exclamaţiile vehemente, apostrofele, discuţiile cu un interlocutor fictiv, lungile invective, digresiunile, notaţiile incandescente, anecdotele şi descripţiile picturale, tablourile de neuitat, precum cele ce incriminează diferitele categorii de femei, din satira a şasea, inclusiv împărăteasa Messalina (Sat, 6, w. 114-l32) sau tabloul ce figurează reacţia mulţimii după condamnarea la moarte a lui Seian (Sat, 10, w. 56-89). Rapiditatea uluitoare, totdeauna pregnantă, susceptibilă să valorifice racursiuri strălucitoare, caracterizează îndeobşte desfăşurarea acestor adevărate scenarii, formate în cursul alcătuirii satirelor. Legăturile dintre diversele fragmente ale scenariilor sunt îndeobşte operate, parcă în virtutea asociaţiilor spontane de idei; tranziţiile se realizează adesea brusc. Cu toate acestea, construirea scenariilor iuvenaliene nu comportă aproape niciodată încifrarea textului, ermetismul practicat anterior de către Persius.

luvenal nu este un liric şi nu cunoaşte vibraţia sentimentelor calde, umane. Deşi, de pildă, în satira a unsprezecea, apar unele unde de tandreţe melancolică, însă articulaţiile esenţiale ale scenariilor sunt impregnate de un umor negru, care exclude orice autentică destindere. Ca nimeni altul, luvenal se pricepe să pastişeze tiradele declamatorilor. Vigoarea, precizia contururilor se afirmă pretutindeni în discursul iuvenalian. luvenal spune lucrurilor pe nume, cum se zice, cu o forţă

633

1UVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D.C.

practic neîntâlnită la alţi autori latini. Toţi cercetătorii operei sale au reliefat în primul rând imagistica sa vizualizantă, picturalitatea, plasticitatea discursului său. El se bucură când intră în contact cu realul şi transformă ideile cele mai abstracte în imagini foarte concrete, îmbibate de variaţie, pregnanţă, picturalitate. Stridenţele nu-l stingheresc", dimpotrivă, poetul le privilegiază pentru a construi un univers policrom şi pitoresc. S-a arătat că, în satira a patra, când portretizează pe Catullus Messalinus, cunoscut delator al lui Domiţian, el şi-l imaginează sub aspectul unuia dintre cerşetorii postaţi în împrejurimile Romei, pentru a mulţumi umil celor ce, din vehiculele lor, îi aruncau câţiva bănuţi (Sat, 4, w. 114-l18). Totul devine material şi cinematografic în satirele sale. Materialitatea caldă, grea, adesea metalică, a imagisticii lui luvenal vibrează totdeauna intens, câteodată chiar greoi²³.

Scriitura lui luvenal

Indignarea, vigoarea, plasticitatea şi varietatea imagisticii iuvenaliene sunt realizate mai ales datorită unei scriituri şi unui lexic adecvate. Această scriitură excelează printr-o vervă lingvistică excepţională, printr-un limbaj concomitent precis şi percutant, eteroclit şi caustic. Stilul înalt, termenii solemni se amalgamează cu vocabularul deriziunii; vocabulele emfatice şi cele familiare, chiar triviale, de multe ori obscene, alternează într-un alambic de o stupefiantă bogăţie lingvistică. Căutarea cuvântului precis coexistă cu exprimarea conotativă, bogată în reverberaţii de maximă varietate. Proliferează sentenţele, formulele percutante şi adesea întemeiate pe un paradox. Unele dintre acestea îmbracă veşmântul preceptelor morale cu valoare generală încât devin autentice proverbe: „socoteşte că nelegiurea cea mai mare e să pui viaţa mai presus decât onoarea şi să pierzi, ca să trăieşti, orişice raţiune de a trăi" [Sat, 8, vv. 83-84, trad. de G. Guţu). Se ajunge astfel la maxime, ca vestitul enunţ mai sus consemnat, privitor la mintea sănătoasă în trup sănătos, care de altfel a primit o altă accepţiune decât cea conferită lui de luvenal. Anumite sentenţe sunt foarte concis şi foarte insolit formulate, traducând desigur efortul spre noema, spre concluzia paradoxală, ca în „cinstea e lăudată, dar tremură de frig" {Sat, 1, v. 74, trad. de G. Guţu) sau în „cenzura voastră iartă corbii şi prigoneşte porumbeii" (Sat, 2, v. 63, trad. de G. Guţu). Dar întotdeauna generalizarea este precedată sau urmată, eventual însoţită, de o referinţă precisă la concret, la o imagine puternic vizualizantă.

Pentru plasticizarea discursului, luvenal apelează intens la comparaţii variate, la metafore şi hiperbole comice, la prosopopei, apostrofe şi interogaţii retorice, la acumularea de adjective, epitete, diminutive, la împrumuturi lexicale din limba greacă. De asemenea, luvenal recurge la repetiţii de cuvinte, anafore, personificări. Adesea, el se învederează a fi intenţional redundant. Desigur, această supraabundentă paletă lingvistică ilustrează un expresionism ostentativ al scriiturii.

634

SCRIITURA LUI IUVENAL

Sintaxa gramaticală este variată, iar frazele ample alternează cu cele intenţional concentrate, de maximă densitate, unde se utilizează cu dezinvoltură parataxa. S-a reliefat chiar uzitarea unor mijloace fonetice pertinente. Ca să sugereze râsul, luvenal utilizează lexeme în care abundă consoanele c şj t, pe când spaima implică reiterarea lui p. Versurile sunt construite într-un hexametru foarte suplu şi foarte îndrăzneţ utilizat. Prin urmare, scriitura variată, densă, de strălucită plasticitate, contribuie substanţial la realizarea vigorii atât de expresive a universului imaginar al satirelor lui luvenar²⁴.

Concluzii şi receptarea lui luvenal

luvenal este, aşadar, cel mai valoros poet al Imperiului roman. Arta sa se înstrăinează intenţional de lirismul suav, pentru a practica un reportaj iscusit versificat. Satira iuvenaliană, îndeobşte violenţa incisivă, chiar stridentă, adesea şarjantă, se subordonează unei indignări funciare, care transcende tiparele retorice, totuşi amplu utilizate. Limbajul iuvenalian multicolor, deliberat expresionist, comportă o documentare preţioasă asupra secolului I d.C. şi asupra primelor decenii ale veacului subsecvent. Mărturia satiristului este parţială, voit sumbră, însă surprinde hibe morale şi politice, care caracterizează faţa mai puţin onorabilă a unui veac renascentist, deci contradictoriu, şi chiar a magnificului apogeu al Imperiului.

Mărturiile secolului al ll-lea d.C. au ignorat opera lui luvenal. Totuşi autorii creştini din veacurile următoare au citit-o şi utilizat-o. Claudian a intrat într-o manifestă intertextualitate cu verva satirică iuvenaliană, pe când Amian a consemnat succesul de public repurtat în secolul al IV-lea d.C. de marele poet. Atunci a apărut şi prima ediţie comentată a satirelor lui luvenal, datorată lui Nicaeus, elev al lui Servius. Evul mediu şi Renaşterea au apreciat în mod deosebit aceste satire. Reminiscenţe iuvenaliene apar în operele poeţilor satirici şi ale altor autori cum au fost Rabelais, Shakespeare, Quevedo, Corneille, Moliere, Dryden, Boileau. Ulterior, l-au admirat şi utilizat Salvator Roşa, Menzini, Schiller, Foscolo, Alfieri, Byron, Flaubert. Victor Hugo şi-a descoperit numeroase afinităţi cu bogata vână satirică a lui luvenal, care i-a inspirat, în parte, ciclul de poeme intitulat Les Châtiments. Ulterior, luvenal a continuat să fie preţuit, deşi n-ati lipsit anumiţi detractori cu totul neinspiraţi. După ultimul război mondial, mai mulţi cercetători au hărăzit lui luvenal dense monografii şi articole ştiinţifice serioase.

în spaţiul cultural românesc, luvenal a fost totdeauna apreciat. Odobescu, Hasdeu şi Sadoveanu l-au citit cu interes. O primă traducere parţială (a satirei întâi) se datorează unui autor anonim, care a publicat-o la laşi, în Ateneul român şi în 1861. Au urmat numeroase alte tălmăciri parţiale. Anghel Marinescu a oferit, în 1916, o primă traducere integrală în versuri, urmată de tălmăcirile în versuri moderne şi cu rimă, datorate lui I.M. Marinescu (1928) şi altor doi autori: Tudor Măinescu şi Al. Hodoş (1966). în 1986, G. Guţu a publicat la Bucureşti şi în proză cea mai valoroasă tălmăcire românească a satirelor iuvenaliene. Mai

635

IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D.C.

mulţi cercetători au consacrat operei lui luvenal diferite articole ştiinţifice, dar lipseşte încă o amplă sinteză românească asupra ei. O asemenea lucrare este necesară, căci datorită lui luvenal satira îşi atinge în literatura universală culmea sa cea mai înaltă. Marele satirist îşi va impresiona mereu cititorii prin directeţea şi pregnanţa discursului. El a fost un poet de mare talent şi un observator iscusit al defectelor umane, nu totdeauna cantonate în veacurile de care sa ocupat²⁶.

Poeţii celui de-al doilea neoterism

în cursul secolului al ll-lea d.C, probabil după moartea lui Hadrian, se formează un curent literar specific, care îşi propunea restaurarea neoterismului. Poeţii lirici respectivi, exponenţi ai aceluiaşi grup literar ori chiar cerc cultural-politic, au fost numiţi de metrologul Terentianus Maurus .poeţii noi" sau „tineri", poetae nouelli. Am semnalat acest fapt în capitolul introductiv al acestui volum. Dar au fost calificaţi şi drept poetae neoterici (îndeosebi de gramaticul Diomedes). Reprezentanţii acestui curent liric îşi propuneau revivificarea neoterismului, corelat, ca şi în secolul I î.C, unui anumit tip de aticism. Ne referim, în cazul acestor poeţi nouelli, la aticismul arhaizant de obedienţă frontoniană, despre care vom discuta în capitolul următor. într-adevăr, lirica neoterică a vremii este de factură arhaizantă, deoarece corifeii săi nu numai că se lasă influenţaţi de arhaismul mişcării frontoniene, ci se străduiesc şi să recupereze izvoarele îndepărtate ale culturii italice. Totodată, aceşti neoterici denotă o erudiţie remarcabilă, deşi cam preţioasă, tradusă într-o veritabilă virtuozitate metrică, care era destinată să ţină seama de experienţa poeţilor clasici şi nu numai a celor arhaici. Neotericii Imperiului creează metri neobişnuiţi şi revalorizează filoanele unei prospeţimi lirice populare. Poeţii acestui callimahism reînnoit - şi adaptat epocii lor -privilegiază în mod special diminutivele. Ei se conectau astfel tendinţelor limbii latine populare spre dezvoltarea derivării cu ajutorul sufixelor şi spre diminutive. Un asemenea limbaj se opunea stilului sublim şi utilizării cuvintelor grave, aderând însă perfect Ia utilizarea versurilor scurte şi săltăreţe. Pe neoterici îi preocupă suavitatea discursului lor liric, muzicalitatea lui. Lirismul acestor neoterici este recitat şi citit, fiind străin de orice acompaniament muzical. Căci poetul neoteric însuşi îşi creează muzica, prin ritmurile şi sonorităţile versului său. Această nevoie de muzică intrinsecă explică căutările febrile, de multe ori pedante, din domeniul metricii, pe care le întreprind adepţii celui de al doilea neoterism şi urmaşii lor din secolele subsecvente. Oricum, poeţii nouelli operează cu versuri precum cel echoic, în cadrul distihului elegiac. însă versul echoic reclama ca primul hemistih al hexametrului să fie repetat întocmai ca al doilea hemistih al pentametrului. De asemenea, apar acum versuri numite reciproce, care se citeau de la început până la sfârşit şi invers, fără schimbare de sens ori de metrică. Precum în următoarele stihuri: „vreau prin vers, (zeu) Liber, să fie prezise faptele

636

POEŢII CELUI DE-AL DOILEA NEOTERISM

tale//Faptele tale, să fie prezise (zeu) Liber, vreau prin vers". Curentul poeţilor nouelli şi-a avut precursorii săi, în timpul domniei lui Hadrian²⁶. însuşi împăratul Hadrian a fost un antecesor al celui de-al doilea neoterism.

Publius Aelius Hadrianus, cum se numea împăratul Hadrian, favoriza dezvoltarea unei retorici arhaizante şi revalorizarea tradiţiilor callimahismului roman, fertilizate de experienţele poeziei clasicizante. I se atribuie o culegere de scurte poeme pe teme variate, Catachannae, impregnate de o ironie fluidă şi de căutări ale unei arte docte şi totodată condensate. S-a păstrat o epigramă în cinci versuri iambice, dictată de el pe patul de moarte (HIST. AUG., Hadr., 25,9). împăratul-poet îşi întâmpină moartea cu o angoasă camuflată de un umor puţin frivol şi de o ironie uşor melancolică. El îşi întreabă sufletul - de fapt sufleţelul rătăcitor şi calin, animula uagula, blandula • unde va pleca, părăsind trupul, palid şi gol, fără a debita glume, ca de obicei*. Tinde, astfel, să se impună un lirism doct, însă graţios, proaspăt şi întrucâtva frivol. Acest tip de discurs liric era practicat de unii gramatici ai vremii, care scriau epigrame, şi de feluriţi poeţi, grupaţi în jurul lui Hadrian. Chiar Florus, ca poet - deşi adept al stilului nou - se reliefează a fi un precursor al neoterism ului.

Aceeaşi strategie poetică emerge din versurile celor ce au aparţinut clar grupului poeţilor nouelli, condus de Annianus Faliscus, reputat pentru talentul lui elegant, pentru cultivarea vechilor poeţi şi pentru erudiţia sa în materie de poezie.

Annianus Faliscus s-a născut cândva între 85 şi 100 d.C. şi a fost proprietarul unei vii în ţinutul fălise, unde îşi invita prietenii. S-au păstrat din operele sale lirice, intitulate „Poeme falisce", Carmina Falissa, două fragmente, care laudă virtuţile strugurelui fălise. Inflexiunile populare, tendinja spre valorificarea accentuată a filoanelor de sorginte italică, par a se asocia, în versurile conservate, inovaţiilor metrice savante, care s-au tradus în făurirea unui metru numit fălise sau uersus paroemiacus. Se pare că acest poet a scris şi versuri fescennine, de un conţinut licenţios şi destinate a fi recitate la serbări populare. Dintre adepţii săi mai tineri s-a distins Septimius Serenus, autor al unor poeme, cel puţin în două cărţi, care se numeau „Opuscule rurale", Opuscula ruralia sau Ruris opuscula. S-au conservat cam 30 de stihuri, alcătuite în diverşi metri şi consacrate unor episoade ale calendarului rustic. Serenus descria scene din viaţa rustică (ţăranul îndreptându-se spre târg, fetiţa care se plimbă pe câmp, bătrânii adunaţi în jurul unei căni de vin etc.) şi adresa o rugăciune zeului lanus. Graţia spumoasă, privilegierea diminutivelor, dar şi a unor elenisme şi arhaisme, imagistica pitorescă şi virtuozităţile unei metrici erudite iar a caracteriza stihurile lui Serenus. Printre adepţii celui de al doilea neoterism s-au num- at şi Marianus, autorul unor Lupercalia, menite a cânta riturile unor sărbători populare italice şi ow iile Romei, cum ilustrează unicul fragment conservat, lulius Paulus, probabil mai ales grama :, şi Alfius Avitus. Acest ultim poet alcătuise, în mai multe cărţi, medalioane consacrate bâri iţilor iluştri ai începuturilor Romei, intitulate „Minunaţii", Excellentes, sau „Cărţi ale faptelor înăiţăte we", Libri rerum excellentium. Cele trei fragmente păstrate atestă utilizarea unei metrici de sorginte populară²⁷.

Prin urmare, dacă luvenal se distinsese printr-o poezie viguroasă, ostentativ satirică, am spune antilirică, alţi poeţi, îndeobşte mai tineri decât el, încercau să resuscite un lirism puţin arhaizant, doct, dar suav şi orientat către utilizarea filoanelor poeziei populare italice. Poeţii celui de al doilea neoterism par a glorifica

S-a remarcat în aceste versuri frecventa vocalelor a, o, / şi a consoanelor /, m, n, g, b şi d.

637

lUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D.C.
binefacerile apogeului Imperiului, pe care luvenal le contestase sau le ignorase. Ei semnifică cealaltă faţă a poeziei secolului al ll-lea d.C.

BIBLIOGRAFIE: W.S. ANDERSON, „Juvenal and Quintilian", Yale Classical Studies, 17, 1961, pp. 3 şi urm.; E. CASTORINA, Questioni neoteriche (VI.1, Poetae novelli), Firenze, 1968; Eugen CIZEK, Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 159-l83; 226-228; „Juvenal et certains problemes de son temps", Hermes, 105,1977, pp. 80 şi urm.; E. COURTNEY, A Commentary an the Satires ofJuvenal, London, 1980; J. DE DECKER, luvenalis declamans. âtude sur la rhetorique declamatoire dans Ies satires de Juvenal, Gând, 1913; Jean GERARD, Juvenal et la râalite contemporaine, Paris, 1976; Gilbert HIGHET, Juvenal the Satirist, Oxford, 1955; Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec.VI e.n.), Bucureşti, 1986, pp. 113-l59; L.A. MACKAY, „Notes ou Juvenal", Classical Journal of Philology, 53, 1958, pp. 236 şi urm.; Rene MARACHE, Juvenal, peintre de la societe de son temps", Aufstieg und Niedergang der rdmischen Welt, Berlin-New York, 1989, II, 33, 1, pp. 592 şi urm.; Rene MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, II, pp. 142-l52; Alain MICHEL, „La date des Satires: Juvenal, Heliodore et le tribun d'Armenie", Revue des Sztudes Latines, 41, 1963, pp. 315 şi urm.; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 725-738; 794-796; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 623-642; Rome et nous. Manuel d'initiation â la litterature et â la civilisation latines, Paris, 1977, pp. 197-l99; Augusto SERAFINI, Studio sulla satira di Giovenale, Firenze, 1957; Peter STEINMETZ, „Lyrische Dichtung im 2 Iahrhundert n.Chr", Aufstieg und Niedergang der rdmischen Welt, II, 33, 1, Berlin-New York, 1989, pp. 259 şi urm.; Erich TENGSTROM, A Study of Juvenal's Tenth Satire, Goteborg, 1980.

■,. .