Eugen cizek istoria literaturii latine

Florus. Viaţa şi opera

în vreme ce Suetoniu hărăzea biografiei o carieră strălucită, într-o literatură latină până atunci numai moderat preocupată de dezvoltarea ei, Florus exprima creşterea interesului pentru istoria scurtă, pentru epitomă şi totodată accelera

608

FLORUS. VIAŢA Şl OPERA

expansiunea compendiilor istoriografice. Florus a fost, poate, cel mai semnificativ exponent al epitomei din evoluţia literaturii latine, deşi n-a atins nivelul la care a parvenit Velleius Paterculus, din punctul de vedere al valorii.

Numeroase enigme înconjoară existenţa şi personalitatea acestui scriitor. Sigur este doar supranumele de Florus, ilustrat de mai multe mărturii, care aparţin domniilor primilor Antonini sau se referă la ele. Nu este exclus ca în această vreme să fi trăit trei sau chiar cinci Florus, deşi probabil în spatele acestor personaje se ascundea un singur scriitor, surprins în diferite etape ale unei singure existenţe. Se numea mai degrabă Publius Annius Florus, decât Lucius Annaeus Florus, şi s-a născut în Africa sau în Hispania pe la 78 d.C, ca vlăstar al unei familii opulente, care i-a asigurat o educaţie aleasă¹⁹. Ca urmare a unui eşec suferit la un concurs de poezie, organizat în Capitală, Florus a colindat ţărmurile Mediteranei, pentru a se stabili la Tarraco, în Hispania, unde a profesat o vreme ca retor. în timpul domniei lui Hadrian, poate fi regăsit la Roma, ca membru al cercului cultural-politic al curţii. Schimburi de ironii au caracterizat relaţiile dintre împărat şi scriitor. Către sfârşitul domniei lui Hadrian, când avea şaizeci de ani, Florus şi-a publicat opera istorică.

Cea mai veche operă a lui Florus, păstrată foarte fragmentar, ar putea fi dialogul „Vergiliu orator sau poet", Vergilius orator an poeta. Acţiunea dialogului se petrece în anii 102-l05 d.C. Ni s-au păstrat doar primele 3 capitole, în care Vergiliu nici nu este menţionat. Interlocutorii sunt însuşi autorul şi un hispano-roman, care provenea dintr-un grup de naufragiaţi în zona oraşului Tarraco. Florus furnizează unele detalii autobiografice şi consideraţii asupra retoricii. Este probabil ca, în secvenţele ce nu ni s-au conservat, Florus să fi analizat relaţiile dintre retorică şi poezie, în legătură cu opera lui Vergiliu.

Interesul fragmentului păstrat rezidă în pledoaria ferventă în favoarea retoricii de şcoală. Optica lui Florus coincide cu cea asumată de Aper în Dialogul despre oratori al lui Tacit. Nu este o întâmplare faptul că acţiunea dialogului scris de Florus este plasată tocmai în vremea publicării opusculului taciteic. Oricum, Florus ripostează vehement criticilor aduse retoricii de personaje ale lui Petroniu şi Tacit, ca şi, până la un punct, de Quintilian. El îşi apără cu pasiune meseria, pe care o practica în Hispania. în şcoala sa, retorul ar fi un adevărat rege: el îşi deprinde elevii cu morala şi cu studiul sacru al literaturii. Citeşte cu discipolii poeme „prin care se formează rostirile şi minţile" (VOAP, 3, 8). Desigur, Florus are în vedere reproşurile aduse retorilor că ar fi neglijat cultura generală şi valenţele educative în formarea elevilor lor. Pierre Grimal evidenţiază faptul că însuşi titlul acestui dialog este semnificativ, întrucât ilustrează apropierea între poezie şi elocinţă. Astfel se legitima tendinţa prozatorilor epocii spre tensiune narativă şi concizie fermă. Pe de altă parte, Florus pregăteşte astfel factura retorizantă a operei sale istorice. Se exprimă alegru, colorat, într-un limbaj neclasic, încărcat de epitete şi metafore, deci, în chip manifest, tributar stilului nou.

Din vremea lui Hadrian datează zece „Poeme", Poemata, foarte scurte - de câteva versuri fiecare - şi pe temele cele mai diverse. Florus ironizează pasiunea pentru călătorii a împăratului Hadrian {Poem., 1), dar în alte versuri cântă înflorirea trandafirilor {Poem., 2), darurile aduse de Bacchus muritorilor {Poem.,3 şi 5), propria iubire {Poem., 6) etc. Pretutindeni el practică o artă facilă, spumoasă, însă inteligentă, care pendulează între ironie, chiar sarcasm, şi melancolie dezabuzată. Utilizează o metrică variată, în care predomină tetrametrul trohaic, vers mai degrabă

609

SUETONIU, FLORUS Şl ALŢI PROZATORI

popular şi lăsat în uitare de poeţii clasici. Prin tematica, metrica şi chiar privilegierea poeziei scurte, Florus se înrudeşte cu cel de al doilea neoterism roman, care va fi analizat în alt capitol. Nu trebuie să ne surprindă o asemenea opţiune la un adept al stilului nou. Considerăm că trebuie să avem în vedere faptul că adepţii manierismului frantonian şi ai neoterismului înţelegeau să facă anumite concesii stilului nou şi să utilizeze experienţa lui.

Două poeme ni se par deosebit de semnificative. în ultimul poem conservat, Florus afirmă că, în vreme ce magistraţii romani sunt creaţi anual, „numai regele şi poetul nu se nasc în fiecare an" (Poem., 10). Astfel, Florus aduce artei stihurilor un scurt elogiu vibrant. încă mai relevant apare poemul în care Florus persiflează mania celor ce blamează moravurile greco-orientale şi se mândresc cu o falsă austeritate romană. Căci, de fapt, nu trăiesc după standardele lui Cato şi vechilor romani (Poem., 8). Poetul vizează, probabil, pe luvenal, dacă nu şi pe Tacit însuşi, îndeobşte pe adversarii, consideraţi ipocriţi, ai politicii de elenizare pe care o iniţiase Hadrian. Acest fapt atestă că, în pofida ironizării uşoare a împăratului, Florus susţinea aspectele esenţiale ale strategiei cultural-politice adoptate de Hadrian²⁰. I s-au atribuit lui Florus şi două epistule adresate lui Hadrian, din care s-au conservat numai câteva cuvinte.

Chiar şi titlul principalei opere a lui Florus este nesigur. Se pare însă că această lucrare de bătrâneţe, care era o epitomă, se intitula „Tabloul faptelor romane", Tabella rerum romanarum, dacă nu chiar Tabella. După toate probabilităţile, Tabella comporta două cărţi încă din antichitate²¹.

Tabella prezintă pe scurt istoria Romei, până la campaniile victorioase ale lui August şi la dezastrul suferit de Varus. Se insistă asupra războaielor externe şi civile. într-adevăr, cartea întâi se concentrează asupra războaielor exterioare, adică purtate împotriva altor popoare decât cel al Romei, în vreme ce cartea a doua narează în principal războaiele interne. Totuşi, în cartea întâi sunt figurate şi unele tulburări survenite la Roma, iar în cartea a doua sunt prezentate şi războaiele purtate de August. De altfel, Florus nu respectă cu stricteţe ordinea cronologică, dat fiind că istoricul utilizează şi criterii geografice - când relatează evenimente petrecute în aceeaşi zonă, la date diferite - sau morale - pentru a denunţa corupţia moravurilor - ori logice. Atunci când recurge la intervertiri cronologice, Florus urmează exemplul biografiei în general şi al lui Suetoniu în special. Principalul izvor şi chiar model este Titus Livius. Căci altfel nu se explică de ce Florus îşi opreşte epitoma la domnia lui August, pe când cei mai mulţi istoriografi stăruiau asupra evenimentelor mai apropiate de epoca în care scriau. Totuşi, el nu adoptă metoda analistică şi operează o recentrare ideologică şi axiologică, în raport cu modelul său. De multe ori, oferă o versiune a evenimentelor diferită de cea liviană²². întrucât Florus apelează şi la informaţii date de alte izvoare, precum: Cato cel Bătrân, Salustiu, Caesar, Hyginus, Vergiliu, cei doi Seneca, Lucan şi, în măsură foarte limitată, Suetoniu. Romanocentrismul a fost pus în legătură cu lecţia lui Tacit, la care Florus nu rămăsese insensibil. Pe când Velleius Paterculus i-a furnizat pilda epitomării istoriei şi anumite idei. De aceea, Florus şi-a organizat materia cum a crezut de cuviinţă, adaptând-o obiectivelor sale, dorinţei de a obţine efecte retorice. El n-a rezumat opera lui Titus Livius, ci istoria Romei.

■

Mesajul operei istorice a lui Florus

De fapt, Florus dorea, concomitent, să elogieze faptele glorioase ale lui Traian şi să avertizeze opinia publică asupra imposibilităţii reluării politicii expansioniste a acestui împărat. El voia să dezarmeze pe cei care erau alarmaţi din pricina

610

MESAJUL OPEREI ISTORICE A LUI FLORUS

pacifismului lui Hadrian. Se pare că el considera că fiecărei etape a secolului Antoninilor îi era adecvată o politică specifică: încât, în definitiv, ar exista o continuitate în*! e domnia lui Traian şi cea a lui Hadrian. în acest mod, el înţelegea să arunce o punte de legătură între strategiile politice urmate de cei doi împăraţi, să elogieze pe toţi Antoninii, privilegiind, fireşte, pe Hadrian. Am arătat mai sus că şi poemele sprijină, în fond, bazele politicii lui Hadrian.

Cum închipuia Florus dinamica istoriei? Oprită nu în vremea lui Tiberiu, cum afirmase Velleius, ci la nivelul performanţelor lui Traian. Florus se referă la îmbătrânirea Romei „în care, din pricina inerţiei cezarilor, Imperiul a îmbătrânit şi s-a zbârcit întrucâtva, până când, sub domnia lui Traian, şi-a umflat muşchii şi, împotriva aşteptării tuturor, bătrâneţea lui a redevenit verde, ca şi cum şi-ar fi redobândit tinereţea" (Tabel., praef., 8). în vreme ce Hadrian, în felul său, ar desăvârşi opera unchiului său, împăratul Traian.

îndeosebi în prefaţa programatică a epitomei, Florus meditează asupra istoriei şi proclamă intenţia sa de a prezenta condensat gesta romanilor, „poporul fruntaş", princeps populus (Tabel., praef., 3). Nu vrea astfel scriitorul să susţină că el a ales structurile comprimate ale epitomei tocmai pentru a reliefa mai clar „panegiricul" consacrat poporului roman? Oricum, în discursul epitomatic al lui Florus se configurează o adevărată personalizare a poporului roman, conceput de el ca fiinţă vie, de cincizeci de ori în cuprinsul Tabloului. Generalii şi consulii n-ar fi fost decât agenţi de execuţie ai poporului Romei*. Romanocentrismul lui Florus este impregnat de optimism: romanii şi-au biruit vrăjmaşii datorită fericitei conjuncţii între Virtute şi Soartă, fortuna (Tabel., praef., 2). Pe urmele lui Velleius Paterculus, dar şi a altor autori ca Polibiu, Posidonius, Cicero, chiar Seneca filosoful, Florus asumă teoria celor patru vârste ale poporului roman: copilăria (754-510 î.C.), adolescenţa (510-264 î.C), tinereţea robustă (264-43 î.C), bătrâneţea (43 Î.C.-98 d.C). Căci, aşa cum am arătat, Antoninii ar fi anihilat această autentică „schemă biologică". Oricum, „schema biologică" constituie fundamentul, etimonul, mesajului profund al Tabloului. Semnificaţia sa rezultă chiar din alegaţiile lui Florus (Tabel., praef., 4-8 şi întreg textul)²³.

Cauzalitatea istorică nu-l preocupă sensibil pe Florus, deşi dă seama de unele fenomene istorice semnificative. El relatează conflictele dintre cetăţeni şi pledează pentru concordia socială, adecvată mentalităţii preconizate de Antonini, în funcţie de o politică a contractului între forţele principale ale statului. Romanii au luptat_totdeauna pentru demnitatea lor, întrucât au fost un popor „demn", dignus (Tabel., 1, 22,43). încât Florus aderă la codul socio-cultural al epocii sale, la o mentalitate întemeiată pe exaltarea demnităţii şi bunei împliniri a rolului obştesc şi profesional. De altfel istoricul concede vitejie anumitor inamici ai Romei, ca macedonenii şi iberii (Tabel., 1, 28 şi 33). Totodată, dacă Florus îl elogiază pe August, în schimb îl critică sever pe Marcus Antonius şi se învederează mult mai reticent faţă de Caesar decât Suetoniu (Tabel., 2, 13-l5).

* Este revelator faptul că Florus nu-şi începe discursul de la războiul troian ori de la sosirea lui Enea în Italia, ci din momentul intrării în scena istoriei a poporului roman. Iar nararea sa se încheie când poporul roman îşi încredinţează puterile lui August, pentru a redresa o situaţie degradată în urma războaielor civile.

611

SUETONIU, FLORUS Şl ALŢI PROZATORI

Refutarea cezarismului este relevantă, pentru că traduce o tentativă de a reconcilia între ele idealurile tradiţionaliste şi strategiile politice ale Antoninilor. Parcă după exemplul lui Tacit, cel din

Dialogul despre oratori şi din Istorii.

Strategia literară retorico-dramatică

Cum am arătat, obiectivele prioritare ale lui Florus rezidă în „panegiricul" Romei şi în pledoaria pentru eforturile Antoninilor, pentru concilierea expansionismului lui Traian cu pacifismul lui Hadrian. Dar epitomatorui consideră că unor asemenea ţeluri şi tehnicii abrevierii le erau congruente structuri declamatorii şi dramatizante. El exacerbează pretutindeni efectul retoric. în pofida diferenţelor care îl separau de Suetoniu, îşi ordonează materia pe rubrici, după exemplul biografului. Am arătat, cu multă vreme în urmă, că Florus transformă aceste rubrici sau episoade în mici discursuri de aparat sau chiar suasorii rostite de el însuşi, ca şi în drame miniaturizate care comportă acumulări, puncte culminante şi deznodăminte. încât, ca uneori în opera lui Tacit însuşi, acelaşi episod, care este şi un scenariu, constituie concomitent o dramă şi un discurs de orator, înzestrat cu toate compartimentările acestuia. Astfel, de pildă, relatarea războiului dintre triumviri şi ucigaşii lui Caesar comportă atât diviziunile tragediei, cât şi cele ale unui discurs oratoric. Finalul se încheie, de regulă, printr-o poantă, învestită cu multiple reverberaţii²⁴.

Cum era normal într-un compendiu, naraţia domină cu autoritate peisajul tiparelor compoziţionale. Florus recurge însă şi la digresiuni moralizatoare sau la descripţii, mai ales etnografice şi geografice. El nu reproduce alocuţiunile personajelor, însă citează unele enunţuri ale lor. Astfel, Vercingetorix nu se predă simplu şi sobru lui Caesar, ca în textul comentariilor acestuia, ci exclamă declamatoriu: „ţine...un bărbat viteaz: ai învins tu, bărbatul cel mai viteaz" (Tabel., 1, 45, 26). Orice mijloc îi apare bun lui Florus pentru a-şi colora propriul discurs, pentru a-i conferi patos declamatoriu. Istoricul retor întrerupe frecvent secvenţele narative, pentru a interveni pe axul paradigmatic, pentru a comenta retoric şi a interpreta fenomenele. I se întâmplă să dialogheze direct cu cititorul, să i se adreseze acestuia la persoana a doua singular.

S-a arătat că pasiunea pentru retorizare îl împinge pe Florus către o adevărată euforie a limbajului, către un narcisism stilistic. JEI acumulează excesiv gradaţiile ascendente şi descendente, exclamaţiile şi interogaţiile retorice. în unele capitole, jumătate din fraze echivalează cu întrebări retorice. Abundă, până la refuz, sentenţele de toate tipurile, îndeosebi tipul de sentenţia paradoxală (noema), blamat de Quintilian, ca şi antitezele şi chiasmele. De asemenea, proliferează metasemenele, metaforele şi metonimiile. Zeugmele, anaforele şi, mai ales, hiperbolele impregnează întreg textul lui Florus. Războaiele şi răscoalele sunt comparate cu un incendiu sau cu o „făclie", fax. De asemenea, apar numeroase aliteraţii, ca în enunţul atribuit lui Vercingetorix, mai sus consemnat, dar şi în alte pasaje. Florus utilizează frecvent construcţii disimetrice ale frazei, termeni şi conotaţii poetice, vocabule recent răspândite în proza Imperiului şi structuri metrice, îndeosebi de obedienţă ciceroniană²⁵.

612

T

STRATEGIA LITERARĂ RETORICO-DRAMATICA

Câteodată, Florus este pregnant şi convingător. Totuşi, de cele mai multe ori „excelează" printr-un declamatorism extrinsec, care plictiseşte cititorul vremurilor noastre şi frizează ridicolul. Chiar la vremea sa, discursul lui Florus trebuie să fi apărut ca puţin straniu. El se adresa însă acelei părţi din public, încă favorabile stilului nou şi retoricii neoasianiste, pe care o emoţionase profund verbul magic al lui Tacit. Căci Florus este un exponent foarte caracteristic al stilului nou. N-a fost un mare scriitor, însă a oferit unele informaţii interesante şi a deschis calea expansiunii accelerate a „digest"-ului în faza târzie a dezvoltării culturii romane. Tabella constituie un punct nodal în evoluţia breviarului istoric. „Schema" biologică şi alte valenţe aie discursului epitomatorului au intrat în relaţii de intertextualitate cu autori târzii, precum cel al Istoriei Auguste, Amian şi alţii. în Evul Mediu, Tabella a devenit un adevărat manual de istorie romană şi s-a bucurat de un succes notabil, atestat şi de proliferarea manuscriselor ei. în ţara noastră, nu s-a realizat încă o traducere integrală a operelor lui Florus. în antologii s-au tălmăcit numai unele pasaje, căci Florus furnizează detalii relevante cu privire la istoria străbunilor noştri. Strădaniile iui Florus au fost continuate, oarecum în alte modalităţi, de către Iustin, contemporan mai tânăr al autorului Tabloului.

Iustin

Spre deosebire de Velleius şi de Florus, Iustin nu rezumă o largă secvenţă de istorie romană, ci un singur autor. Iustin a epitomat mai ales Istoriile Filipice ale lui Pompeius Trogus, căruia i-a împrumutat şi titlul operei sale, „Istorii Filipice", Historiae Philippicae.

Viaţa şi personalitatea lui Iustin sunt înconjurate de enigme mult mai numeroase şi mai dense decât cele legate de existenţa şi de opera lui Florus. Autorul însuşi nu afirmă decât că şi-a scris opera la Roma, în tihna Capitalei (praef., 4). încât cercetătorii moderni l-au plimbat prin toate secolele Imperiului. Noi opinăm - pe baza aluziilor lui Iustin însuşi la stabilitatea vieţii din Capitală şi a interesului pentru istoria universală, corelat politicii universalizante a Antoninilor - că Iustin şi-a scris opera pe la începutul domniei lui Antoninus Pius, în jurul anului 140 d.C.²⁶. Dacă trebuie să dăm crezare manuscriselor, care, de altfel, nu folosesc decât o formă de genitiv, numele autorului acestei epitome în patruzeci şi patru de cărţi a fost Marcus lunianus (sau lunianius) lustinus.

Ca şi Pompeius Trogus, panorama lui Iustin îmbrăţişează civilizaţiile Mediteranei, de la mirificul Orient (Babilon, Egipt etc), până în Occident (Grecia, Cartagina, Roma, Hispania) sau, altfel spus, de la despoţiile răsăritene până la structuri bazate pe oraşul-stat, polis, la greci, ciuitas, la romani. Iustin operează o restructurare parţială a semnificaţiilor ideologice ale discursului redactat de Pompeius Trogus, în favoarea Romei, în discursul său devenită factor focalizator mai important decât gesta lui Filip şi Alexandru, care creaseră şi ei un imperiu universal {IUST., 9, 8, 21). Din textul lui Trogus el reţine îndeosebi relatările războaielor.

613

SUETONIU, FLORUS Şl ALŢI PROZATORI

Totuşi, nu se exprimă Iustin niciodată independent? Desigur, procedează astfel în prefaţa sa absolut originală, unde, după ce elogiază pe Pompeius Trogus (praef., 1), critică istoricii greci, dar, probabil, şi pe Salustiu, pentru practicarea monografiei, scrierea istoriei pe felii, pe părţi izolate, segregatim, pe când marele său înaintaş privilegiase întregul, totul unitar, faptele semnificative. De aceea, referindu-se la condensarea operei lui Trogus, Iustin adaugă: ,Am extras cele mai de seamă lucruri şi, lăsând la o parte cele care nici nu erau plăcute, de dragul cunoaşterii înseşi, nici trebuincioase drept pildă, am întocmit un fel de mică antologie" (praef., 4, trad. de Liviu Franga). Noi credem că atunci când menţionează „mica antologie", literalmente „trupuleţ de flori", florum corpusculum, Iustin alude la numele lui Florus, astfel implicit asumat ca antecesor şi model. Pe de altă parte, Iustin îşi precizează obiectivele fundamentale: instruirea cititorului, prin etalarea unor exemple de virtute şi, totodată, delectarea lui. De aceea, nu se poate afirma că Iustin a epitomat mecanic amplul discurs istorico-universal al lui Pompeius Trogus ci, dimpotrivă, trebuie să credem că el a extras din opera antecesorului său mai ales acele elemente care prezentau interes moralizator, retoric şi dramatic. Epitomatorul s-a străduit chiar să transforme unele personaje ale discursului său concentrat în modele de conduită, în eroi-simboluri ai devenirii anumitor popoare: Cyrus pentru perşi, Alexandru pentru macedoneni, Romulus pentru romani, Mitridate pentru Pont şi sirieni etc. După exemplul lui Florus, el a manifestat interes pentru detaliile etnografice şi geografice. De aceea a alcătuit adevărate micromonografii hărăzite unor seminţii. Printre altele, i-a figurat pe sciţi (IUST., 1, 8, 2, 2-II) şi a furnizat informaţii importante pentru istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic. A privilegiat fraza scurtă.

Chiar dacă se exprimă mai puţin declamator şi înflorat decât Florus, Iustin imprimă discursului său o coloratură retorică manifestă. Epitomatorul aparţine şi el stilului nou. Important este faptul că Iustin s-a distanţat oarecum de epitoma tehnică a secolului I d.C, fondată pe o aridă rezumare a istoriei, şi a încercat să preconizeze o concepţie personală asupra devenirii popoarelor²⁷. Desigur, nu a recuperat talentul şi intuiţia istorică a lui Pompeius Trogus. Tendinţa sa spre autonomizarea speciei istoriografice a epitomei va afla urmaşi în literatura veacurilor subsecvente, iar opera sa va fi receptată favorabil în culturile medievale şi moderne. Din păcate, nici opera lui Iustin nu a fost integral tălmăcită în limba română, dar anumite fragmente au fost incluse în diverse traduceri antologice de texte antice.

Granius Licinianus şi alţi istoriografi
Pasiunea pentru „digest", îndeosebi pentru compendiul istoric, răspundea unui orizont de aşteptare favorabil lui, care se va accentua în secolele următoare. Concomitent, această propensiune era încurajată de gustul pentru curiozităţi,

614 -

GRANIUS LICINIANUS Şl ALŢI ISTORIOGRAFI

stimulat de Suetoniu, ca şi de discursurile epitomatice ale lui Florus şi Iustin. Căci secolul al ll-lea d.C. a înregistrat şi alţi epitomatori, printre care s-a distins Granius Licinianus.

în vremea lui Antoninus Pius, Granius Licinianus a alcătuit o epitomă a istoriei Republicii, din care s-au păstrat numai anumite fragmente, în stare deplorabilă. Nu este vorba de un rezumat al marii opere liviene, cum au crezut o vreme cercetătorii. Granius Licinianus, care era un erudit, a utilizat şi alte izvoare, mai ales greceşti. Subiectul însuşi al epitomei, precum şi atitudinea faţă de Salustiu, declarat mai degrabă orator decât istoric (datorită atacurilor împotriva propriei epoci, alocuţiunilor atribuite personajelor şi detaliilor geografice: 36, 30-32), atestă totuşi livianismul programatic al acestui epitomator. Pare a fi preferat fraza scurtă şi un vocabular marcat de patina aticismului arhaizant al vremii.

în aceeaşi epocă, Lucius Ampelius redactează o epitomă istorică şi cronologică asupra istoriei universale, care se întindea până la domnia lui Traian. Spre deosebire de Granius Licinianus, Ampelius pare să nu fi fost prea cultivat, deoarece vulgarismele, elementele de exprimare colocvială abundă în textul său. în acelaşi secol, se execută diverse rezumate aie monumentalei opere a lui Titus Livius. Printre acestea, se diferenţiază „periohele", periochae, sumare ale textului livian, întocmite pe cărţi de mai mulţi autori anonimi. Ei se exprimă foarte concentrat, dar fără a lăsa de o parte unele dintre anecdotele care emergeau din textul livian original²⁸.

Dreptul şi Gaius

Secolul al ll-lea d.C. comportă o foarte relevantă expansiune a dreptului, în funcţie de sistematizările juridice întreprinse de Hadrian, în direcţia alcătuirii codurilor imperiale, şi de Antoninii subsecvenţi, ca şi de politica lor universalizantă, de stabilitatea politică dobândită de Imperiu. Dintre jurişti, cel mai important a fost Gaius.

Anterior lui Gaius, străbunul împăratului Didius lulianus, numit Saivius lulianus, adunase edictele praetorilor şi edililor într-o culegere ratificată de Hadrian şi cunoscută sub numele de „edictul perpetuu", Edictum perpetuum. Acest „edict" era studiat în învăţământul juridic şi a devenit una dintre bazele dreptului roman. Saivius lulianus a redactat şi nouăzeci de cărţi de digeste, ulterior înglobate fragmentar în Digestele lui lustinian. S-au distins şi alţi jurişti ai secolului al ll-lea d.C.

Nu cunoaştem decât un singur element din numele juristului Gaius. Se pare că s-ar fi născut prin 105-l10 d.C, că ar fi profesat dreptul la Roma şi apoi în Orient. Sub ultimii patru împăraţi ai secolului al ll-lea d.C, a alcătuit aproximativ douăzeci de lucrări. Nouăsprezece din aceste opere purtau asupra unor probleme de drept privat. Nu s-au conservat decât fragmente din aceste opere. S-a păstrat însă opera fundamentală a lui Gaius, intitulată „Instituţiile", Institutiones, publicată după 161 d.C. S-a arătat că Instituţiile alcătuiesc prima şi singura lucrare conservată, care să cuprindă o sistematizare fundamentală a dreptului privat roman; „până astăzi nu a fost aflată o alta mai bună a acestui drept"²⁹. Gaius utilizează un sistem de clasificare a dreptului în virtutea statutului social. Se referă, de asemenea, la tutelă, „eliberări de sclavi, proprietate, testamente, vânzări, contracte, procese". Recurge la o scriitură clară, precisă, bazată pe formulări laconice şi pe o opţiune stilistică mai degrabă clasicizantă, dacă nu şi tributară aticismului arhaizant.

în secolele al V-lea şi al Vl-lea d.C, Instituţiile au devenit manual obligatoriu în şcolile juridice ale Imperiului. Legislaţia statelor barbare, instalate pe teritoriul Imperiului, a utilizat materialul

615

SUETONIU, FLORUS Şl ALŢI PROZATORI

oferit de Instituţiile. Juriştii noştri au studiat cu atenţie acest discurs fundamental asupra dreptului roman. Traducerea integrală a Instituţiilor, însoţită de un amplu comentariu şi datorată regretatului Aurel N. Popescu, a apărut la Bucureşti, în 1982.

.

BIBLIOGRAFIE: B. BALDWIN, Suetonius, Amsterdam, 1983; Giorgio BRUGNOLI, „Suetoniana I. De grammaticis et rhetoribus", Annali della Facoltâ di Leftere, Filosofia e Magistero dell' Universitâ di Cagliari, 38, 1960, pp.337 şi urm.; „Suetoniana II. II titola de uiris illustribus", ibid., pp.363 şi urm.; Studi suetoniani, Lecce, 1968; T.F. CARNEY, „How Suetonius' Lives Reflect on Hadrian", Proceedings of the African Classical Associations, 2, 1968, pp. 7 şi urm.; Eugen CIZEK, „Sur la composition des Vitae Caesarum de Suetone", Studii Clasice, 3, 1961, pp. 355 şi urm., „Suetone et le theâtre", Actes du IX-e Congres de l'Association Guillaume Bude, Rome, 13-l8 avril 1973, Paris, 1975, pp. 480 şi urm.; „Structure du De grammaticis et rhetoribus", Revue des Etudes Latines, 52, 1974, pp.303 şi urm.; Structures et ideologie dans Ies Vies des douze Cesars de Suetone, Bucureşti-Paris, 1977; Francesco DELLA CORTE, Suetonio eques Romanus, ed. a 2-a, Firenze, 1967; L. FERRERO, Struttura e metodo dell'Epitome di Giustino, Torino, 1957; Albino GARZETTI, „Floro e l'etâ adrianea", Athenaeum, 42, 1964, pp. 136-l56; Jacques GASCOU, Suetone historien, Roma, 1984; A.A. HOWARD-Ch.N. JACKSON, Index Verborum C.Suetonii Tranquilli stilique eius proprietatum nounullarum, Cambridge, 1922; Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec.VI e.n.), voi.IV, Bucureşti, 1986, pp. 52-l02; 257-275; Wilhelm KIERDORF, Sueton: Leben des Claudius und Nero. Textausgabe mit Einleitung, kritischen Apparat und Kommentar, Padeborn-Munchen-Wien-Zurich, 1992; Ulrich LAMBRECHT, Herrscherbild und Principatsidee in Suetons Kaiserbiographien, Bonn, 1984; Anton D. LEEMAN, Orationis Ratio. Teoria e pratica stilistica degli oratori, storici e filosofi latini, trad. italiană de Gian Carlo GIARDINA-Rita CUCCIOLI MELLONI, Bologna, 1974, pp. 492-499; 503-506; 515-516; Alcide MACE, Essai sur Suetone, Paris, 1900; R.C. LOUNSBORY, TheArts of Suetonius. An IntroducHon, New York-Frankfurt, 1987; Rene MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, pp.137-l39; Bohumila MOUCHOVA, Studie zu Kaiserbiographien Suetons, Praha, 1968; „Einige technische Termine bei Sueton", Acta Universitatis Carolinae. Philologica I. Graeco-Latina XI, 1987, pp.49 şi urm.; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, Firenze, 1967, pp. 739-766; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 698-706; Wilhelm SCHMIDT, De Romanorum imprimis Suetonii arte biographica, Marburg, 1891; Otto SEEL, Eine romische Weltgeschichte. Studien zum Text der Epitome des lustinus und Historik des Pompeius Trogus, Nurnberg, 1972; Wolf STEIDLE, Sueton und die antike Biographie, ed. a 2-a, Miinchen, 1963; P. VENINI, Sulla tecnica compositiva suetoniana, Pavia, 1975; A. WALLACE-HADRILL, Suetonius. The Scholar and his Caesares, London, 1983; Marie-Claude VACHER, Introducere şi note la Suetone, Grammairiens et rheteurs, Paris, Les Belles Lettres, 1993.

..-,*■'
616