Eugen cizek istoria literaturii latine

TACJT

opxit, pp. 174-l79; E. AUBRION, op. cit., pp. 8-l1; 32; 56; 697; P. GRIMAL, Tacite, pp. 19; 266-269 subliniază că Tacit dorea concomitent să nu violenteze adevărul faptului istoric şi să-l adapteze intenţiilor lui esenţiale, de fapt unei istoriografii „interioare" şi nu „exterioare" a fenomenelor.

19. Pentru cauzalitatea istorică la Tacit, vezi, între mulţi alţii, E. CIACERI, op. cit, pp. 89-l30; Jean COUSIN, „Rhetorique et psychologie chez Tacite", Revue des Etudes Latines, 29, 1951, pp. 229-237; A. MICHEL, Tacite, pp. 13-l7; 46; 110-l12; 163; 177; 239; Eugen CIZEK, „Autour de la causalite historique chez Tacite", Studien zur Geschichte und Philosophie des Altertums, Budapest, 1968, pp. 18l-l90; Tacit, pp. 183-l91; P. GRIMAL, Tacite, pp. 10l-8; 113; 173-207; 232-271; 310-337 (care însă are tendinţa de a majora excesiv funcţia transcendentului în gândirea lui Tacit şi credinţa istoricului în ciclicitatea fenomenlor istorice). Pentru rolul civilizaţiei în gândirea istorică taciteică, vezi P. DELPUECH, „Urgentibus imperii fatis:Tacite et la fin de l'Empire", Actes du IX-e Congres de l'Association Guittaume Bade, Rome, 13-l8 avril 1973, 2 voi., Paris, 1975, II, pp. 995-l018 şi Jean-Marie ENGEL, Tacite et l'âtude du comportement collectif, Lilte, 1972, p. 755. Pentru intropatie la Tacit, vezi E. AUBRJON, op. cit., pp. 708-709.

20. Mulţi savanţi, îndeosebi italieni, i-au refuzat iui Tacit orice opţiune filosofică: vezi, de pildă, E. CJACERI, op. cit, pp. 76; 90; 95; 110. De asemenea a susţinut, pe nedrept, că Tacit ar fi fost stoic John Paul ARMLEDER, „Tacitus and Professional Philosophers", The Classical Bulletm (Saint-Louis), 37, 1961, pp. 90-93 şi „Tacitus' Attitude to Philosophy", ibid., 38, 1962, pp. 89-91. Adeziunea la Noua Academie a fost evidenţiată de A. MICHEL, Le Dialogue des orateurs de Tacite, pp. 32, 138-l52 etc; Tacite, pp. 108; 122; 189; 216-231 etc; E. AUBRION, op. cit, pp. 29-30; 695; 719-723. Pentru explicaţiile dubitative ale faptelor şi mobilelor istorice, vezi mai ales Dionis M. PIPPIDI, Autour de Tibâre, Bucureşti, 1944, pp. 30-33; dar şi A.D. LEEMAN. Orationis Ratio, p. 465.

21. Pentru accepţiile noţiunilor de persona şi de dignitas la Tacit, vezi A. GERBER - A. GREEF, Lexicon Tadteum, Leipzig, 1903, pp. 1111 şi 293; şi E. CIACERI, op.cit., p. 173. Pentru libertas la Tacit, vezi A. GERBER - A. GREEF, op. cit., pp. 767-769; E. CJACERI, op. cit, pp. 173-l79 (mai ales p. 176, unde exclamă: „La libertâ! Parola magica che infiamma l'anima dello storico..."); Walter JENS, „Libertas bei Tacitus", Hermes, 84,1956, pp. 331 -352; E. CIZEK, Sine ira et studio, pp 103-l13; Pour un Tacite nouveau, pp. 2l-36; E. AUBRION, op. cit, p. 707. în legătură cu disciplina şi cu ideile clin Agricoja, W. JENS, cp. cit, p. 338 observă: „der britannischen Freiheit fehtt disciplina". Pentru obsequium şi libertas, vezi mai recent şi Meinlof VIELBERG, Pflichten, Werte, Ideale. Eine Untersuchung zu den Wertvorstellungen des Tacitus, Heft 52, Hermes, Stuttgart, 1987, pp. 128-l68.

22. Pentru această aşa-numită concepţie etico-juridică, vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 36-45. Pasiunea pusă în servirea statului, de către Tacit, elimină ceea ce R. MARTIN, op. cit, p. 38 a considerat ca paradox: un istoric, care prosperase sub împăraţi, reliefează că relaţiile între principe şi senat şe deteriorau. Tacit aprecia că trebuie slujit statul şi nu un împărat oarecare. P. GRIMAL, Tacite, pp. 46-47; 87; 110-l13; 213; 262, subliniază că participarea la viaţa civică reprezenta pentru Tacit cea mai importantă dintre obligaţiile romanilor, că servirea statului era prioritară în concepţia lui.

23. interpretarea tradiţională a acestui ablativ absolut, pentru care am optat şi noi cândva, interpretare ce afirmă că Tacit ar fi prevăzut căderea Imperiului, cu patru secole înainte de producerea ei, apare la mai mulţi cercetători. Menţionăm numai E. PARATORE, Tacito, pp. 239-241 şi Viktor POSCHL, „Tacitus und der Untergang des romischen Reiches", Wiener Studien, 59, 1956, pp. 310-320. Preferăm acum traducerea şi explicaţiile date de Alain HOULOU, „Urgentibus imperii fatis: â propos d'un passage controverse de Tacite, Germanie, 33", Melanges du Centre Jean Paleme (Saint-Etienne), 1, 1972, pp. 59-66; vezi şi P. DELPUECH, op. cit, pp. 995-l001; H. BENARIO, op. cit, pp. 36-37; E. CIZEK, Pour un Tacite nouveau, p. 34; mai ales P. GRIMAL, Tacite, pp. 136-l40; 195 (care crede că Tacit nădăjduia că germanii ar putea fi integraţi culturii Imperiului). în ce priveşte persistenţa speranţei morale la Tacit, se poate menţiona şi enunţul următor: „totuşi nu a fost veacul atât de steril în virtuţi, ca să nu fi oferit şi pilde bune" {Hist, 1, 3,1).

24. Pentru „bulevardul crimei" sau „comedia inumană", care se degajează din textul taciteic, vezi R.MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 135-l37. Pentru atitudinea istoricului faţă de cezari, de

594

NOTE

soţiile lor şi de Germanicus, vezi E. CIACEFH, op. cit., pp. 61 -65; D.M. PIPPIDI, op. cit., pp. 37-38; 75-76; A. MICHEL, Tacite, pp. 135-l53; „De Vespasien â Hadrien", Rome etnous, p. 191; D.C.A. SHOTTER, „The Debate on Augustus (Tacitus, Annals, 1, 9-l0), Mnemosyne, 20, 1967, pp. 17l-l74; „Tacitus, Tiberius and Germanicus", Historia, 17,1962, pp. 194-214; Istvan BORZSAK, „Das Germanicus bild des Tacitus", Latomus, 28,1969, pp. 588-600; Petre CEAUŞESCU, X'image d'Auguste chez Tacite", Klio, 56,1974, pp. 183-l98; E. CIZEK, Tacit, pp. 219-228; Pourun Tacite nouveau, pp. 32-33; J. WANKENNE, „Germanicus, ideal du prince selon Tacite", Les Etudes Classiques, 43, 1975, pp. 270-277; P. WUILLEUMIER, op. cit, pp. XXIV-XXX; E. KORNEMANN, Tiberius, Frankfurt, 1960, passiirr, R. MARTIN - J. GAIILARD, op.cit, I, p. 136; E. AUBRION, op.cit, pp. 419-430.

25. Vezi în această privinţă E. KOESTERMANN, op. cit., I, pp. 55-58. Pentru atitudinea lui Tacit faţă de Principat şi formele de stat, vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 43-65 (care are însă tendinţa să-l considere republican!); E. PARATORE, Tatito,pp. 190-l94; 308-311; 327-371; 424-537; A. MICHEL, Le Dialogue des orateurs de Tacite, pp. 56-60; 73-98; Tacite, pp. 12l-207; La philosophie politique â Rome d'Auguste â Marc Aurâle, Paris, 1969, pp. 25-46; 72-78; 103-l08; Karl BUCHNER, „Imperium nullum nisi unum", L'ide'ologie de l'imperialisme romain (colocviu de la Dijon), Paris, 1974, pp. 134-l45; J.M. ENGEL, op. cit, pp. 326-427; E. CIZEK, Tacit, pp. 210-219; Pour un Tacite nouveau, pp. 32-33; H. BENARIO, op.cit, pp. 88-l47; Cornelia COGROSSI, „I problemi del discorso di Galba sulf adozione di Pisone nelle „Historiae" di Tacito e la propaganda monetale", Contributi dell' Istituto di Storia Antica, ed. de Marta SORDI, Milano, 1975, pp. 115-l22; P. WUILLEUMIER, op. cit., pp. XXI-XXIV; P. GRIMAL, Tacite, pp. 106-l93; 262-263. Pentru aşa-numitul pesimism al lui Tacit, vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 89-l29; P. GRIMAL, Tacite, pp. 16; 18; 100; 122-l23; 137; 192-l99; 231; 241; 252-256; 348 susţine dimpotrivă că Tacit era foarte optimist. Considerăm că o asemenea apreciere trebuie acceptată cu nuanţele de rigoare.

26. Pentru politica internă romană şi observaţia socio-politică taciteică, vezi E. CIACERI, op.cit, pp. 53-72; D.M. PIPPIDI, op. cit., p. 24; R. SYME, Tacito, pp. 212-235; 743-800; 834-881; Ten Studies, pp. 10; 140 etc; A. MICHEL, Tacite, pp. 15-202; „De Vespasien a Hadrien", Rome etnous, pp. 190-l91; Gheorghe CEAUŞESCU, „Concepţiile lui Tacit asupra politicii externe romane", Studii Clasice, 11, 1969, pp. 145-l55 (pentru dialectica extern-intern); J.M. ENGEL, op. cit, pp. l-l51; 17l-326; 429-430; E. CIZEK, Tacit, pp. 202-210; R.F. NEWBOLD, „The Vulgus in Tacitus", Rheinisches Museum, 119,1976, pp. 85-92. Comparaţia cu alte izvoare antice este practicată de Fi. MARTIN, op. cit, pp. 75; 87; 101; 181; 189-213; P. GRIMAL, Tacite, passim.

27. în privinţa atitudinii lui Tacit faţă de daci, vezi Eugen CIZEK, Epoca lui Traian. împrejurări istorice şi probleme ideologice. Bucureşti, 1980, p. 318; „Introducere. Sinteza daco-romană", în Eugen CIZEK - Dan SLUŞANSCHI - Mariana BĂLUŢĂ, Romano-Dacica, I, Izvoarele antice ale istoriei României, Bucureşti, 1986, p. 29. Pentru politica externă romană la Tacit, vezi E. CIACERI, op. dt pp. 72-88. Pentru discursul lui Galgacus, vezi şi E. AUBRION, op.cit., pp. 29; 691; 694.

28. Bibliografia referitoare la analiza psihologică taciteică este imensă. între alţii.vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 75-76; 179-l80; J. LUCAS, op. cit, pp. 14-l6; 193-207 (care arată că Tacit analizează pătrunzător nu numai bărbaţii, ci şi femeile); Jean-Marie ANDRE - Alain HUS, L'histoire â Rome. Historiens et biographes dans ia litterature latine, Paris, 1974, pp. 139-l41; E. AUBRION, op. cit, pp. 608-690; 705-706; 718. R. MARTIN, op. cit, pp. 101 şi 243 insistă aaupra credinţei lui Tacit în contradicţia dintre persona publică şi intenţiile ascunse ale antieroilor lui.

29. După ştiinţa noastră, consideraţiile referitoare la structurarea timpului şi a spaţiului enunţării şi enunţului în operele lui Tacit ne aparţin integral: vezi E. CIZEK, La structura du temps et de l'espace dans l'Agricola, pp. 242-249; Structure du temps et de l'espace dans la Germanie et le Dialogue des orateurs, pp. 15-21; mai ales Tacit, pp. 15l-l74. Dar disjuncţia celor două tipuri de spaţio-temporalitate (consideraţiile foarte generale) provin din DUCROT - TODOROV - SPERBER - SAFOUAN - WAHL, Qu'est-ce que le structuralisme?. Paris, 1968, pp. 198-l31.

30. Pentru teoria generală a viziunii romancierului narator în general, vezi încă Jean POUILLON,

595

TACIT

Temps et roman. Paris, 1940, pp. 69-l51. Aplicarea acestei teorii la discursul taciteic am realizat-o în Tacit, pp. 98-l01; 112-l16. Pentru raporturile cu eposul şi tragedia, pentru filiaţiile cu estetica sublimului, vezi A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome etnous, pp. 189-l93; E. AUBRION, op. cit, pp. 52-53; 700-712; P.GRIMAL, Tacite, pp. 12-l8; 57; 77; 204; 220; 225; 238-243; 276; 293-297; 30l-304. Funcţionalitatea desăvârşită a strategiei literare taciteice este stăruitor pusă în relief de către R. MARTIN, op. cit., pp. 11; 102; 231 -235; 243 (nu ar exista o dihotomie între Tacit istoricul si Tacit scriitorul).

31. Pentru rumores la Tacit, vezi D.M. PIPPIDI, op. cit, pp. 36-50; E. CIZEK, Tacit, pp. 105-l08; I. SHATZMANN, „Tacitean Rumores" Latomus, 33,1974, pp. 549-578. Pentru ironie ia Tacit, vezi A. MICHEL, Tacite, p. 225; „De Vespasien â Hadrien", Rome etnous, p. 194; R. SYME, Ten Studies, p. 139 (unde se afirmă că „the irony is typical of Cornelius Tacitus"); P. ROBIN, L'ironie chez Tacite, Lille, 1973. Pentru amplificare şi alte procedee retorice, vezi E. AUBRION, op. cit, pp. 34-37; 686-688; P. GRIMAL, Tacite, pp. 242; 322-324.

32. Pentru teoria acestor tipuri de discurs, vezi E. AUBRION, op. cit, pp. 6l-678; aceeaşi idee apare la R. MARTIN, op. cit, pp. 232-233.

33. Pentru discursul autorului, vezi E. AUBRION, op. cit., pp. 6l-l30; pentru glose şi sentenţe, vezi E. CIZEK, Tacit, p. 63; P. GRIMAL, Tacite, pp. 114-l15; 119; 205-222; 297; 308.

34. Pentru această controversă imaginară şi concluziile ei, vezi E. AUBRION, op. cit, pp. 637-644; anterior Philippe FABIA - Pierre WUILLEUMIER, Tacite, l'homme et l'oeuvre, Paris, 1949, p. 134. Pentru nararea bătăliilor, vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 72-75. Pentru arta „tabloului", vezi lucrarea clasică datorată lui Emile COURBAUD, Les procedăs d'art de Tacite dans Ies Histoires, Paris, 1918, pp. 28-30; 121 -l69; Armando SALVATORE, Stilo e ritmo di Tadto, Napoli, 1950, pp. 192-l98, pentru arta portretului, vezi E. COURBAUD, op. cit. pp. 167-l98; D.M. PIPPIDI, op.cit, pp. 27-l09; J. LUCAS, op. dt, pp. 28-30; U. RADEMACHER, Die Bildkunst des Tacitus, Hildesheim, 1974; R. MARTIN, op. cit., pp. 106-l07 (pentru portretul lui Seian); pentru alocuţiunile atribuite personajelor, vezi E. COURBAUD, op. dt, pp. 200-228; D.M. PIPPIDI, op. cit. pp. 27-28; A. SALVATORE, op.cit, pp. 120-l29; 143-l68; J. LUCAS, op. cit, pp. 50-73. Pentru procedeele compoziţionale taciteice în general, vezi E. CIZEK, Tadt, pp. 75-98; E. AUBRION, op. cit, pp. 13l-678; Manfred Joachim LOSAU, „Amartia, Anagnorisis, Peripeteia: Tacite sur Tibere", Revue des £tudes Latines, 70, 1992, pp. 37-42.

35. Pentru ambiguitate, surpriză şi suspens, vezi E. AUBRION, op. cit., pp. 46-49. Pentru unitatea desăvârşită a structurării discursului, pentru corespondenţele dintre nivelul semnificanţilor şi cel al semnificatelor, vezi N.P. MILLER, op. cit., pp. 99-l06; Kristine GILMARTIN, „Tacitean Evidence for Tacitean Style", The Ciassical Journal, 69,1974, pp. 216-222; E. CIZEK, Pourun Tacite nouveau, pp. 28-36; R. MARTIN, op. cit, pp. 23l-243. Oscilaţiile scriiturii, în funcţie de tiparele utilizate şi de mesaj, sunt reliefate de aceiaşi ultim cercetător, op. cit, pp. 39; 161; 232-233.

36. Pentru colores la Tacit, vezi E. AUBRION, op. cit, pp. 34-35. în acelaşi discurs ai lui Galgacus şi în alte pasaje, Tacit operează şi cu valorile prosopopeii.

37. Cum demonstrează E. KOESTERMANN, op. dt I, p. 56. Tacit utilizează de asemenea - şi pe scară largă - aliteraţia. Nivelul fonic al limbajului taciteic aderă şi el la vocaţiile cele mai pregnante ale discursului scriitorului. Totodată, sentenţele şi alte mijloace stilistice conferă acestui limbaj virtuţile poantei revelatoare. Exegeza asupra scriiturii taciteice conţine nenumărate lucrări. Nu menţionăm decât E. CIACERI, op. cit, pp. 19l-l93; R.H. MARTIN, „Variatio and Development of Tacitus Style", Eranos, 51,1953, pp. 89-96 şi Tadtus pp. 214-235 (pentru care stilul taciteic este „elisabetan" şi antfciceronian), Janet BEWS, „Virgil, Tacitus, Tiberius and Germanicus", Proceedings of the Virgil Sodety, 12,1972, pp. 107-l26; J. LUCAS, op. cit, pp. 22l-248; E. CIZEK, Tadt, pp. 36-68; Alain MICHEL, „Le style de Tacite", Colloque. Histoire et historiographie, lucrare colectivă ed. de R. CHEVALLIER, Paris, 1980, pp. 157-l83 (care demonstrează că stilul lui Tacit înglobează atât forma cât şi conţinutul); R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 130-l31; E. AUBRION, op.cit., pp. 37-51; 683-696; 701; P. GRIMAL, Tacite, pp. 65; 84-85; 260; 299.

596

NOTE

38. lată cum se prezenta curba stilistică, „die Eniwickiungskurwe":

Anale, l-6

Anale 1l-l6

Istorii

Germania

Agricola

Dialogul despre oratori

Pentru această curbă, pe urmele iui E. WOLFFLIN, vezi N. ERIKSSON, Studieri zu den Annalen des Tadtus, Lund, 1934, pp. 1 -l08; E. LOFSTEDT, „On the Style of Tacitus", Journal of Roman Studies, 38,1948, pp. 1 şi urm.; E. PARATORE, op. cit., pp. 3-5; 569. Pentru criticarea acestei teorii, vezi R.H. MARTIN, „Quibus and quis in Tacitus", Classicai Review, 18, 1968, pp. 144-l46; F.R.D. GOODYEAR, „Development of Language and Styie in the Annaies of Tacitus", Journal of Roman Studies, 58, 1968, pp. 22-31.

39. Pentru salustianism şi semnificaţia primului enunţ al Analelor, vezi E. KOESTERMANN, op. cit, I, p. 56; vezi şi Ph. FABIA - P. WUILLEUMIER, op. cit. p. 150; A. SALVATORE, op. cit., pp. 33-51; A.D. LEEMAN, op. cit. pp. 472-490; R. MARTIN, Tacitus, pp. 25; 74; 10l-l09 etc. (acelaşi cercetător identifică totuşi livianisme în stilul tacfteie: tki., pp. 23; 98; 109). Pentru sinteza efectuată de Tacit, vezi E. CIZEK, Tacit, pp. 135-l42, cfar şi A. MICHEL, Le style de Tacite, pp. 157-l58.

40. Pentru recursul la moştenirea vergiliană, vezi, în ultima instanţă, R. MARTIN, Tacitus, p. 257. Afinităţile cu expresionismul petrorsian sunt evidenţiate de R. MARTIN - J. GAILLARD, op.dt, I, pp. 136-l37.

41. Receptarea lui Tacit este prezentată, între ap, de E. CtACERI, op. cit., pp. 194-208; E. PARATORE, Storia delta letteratura latina, pp. 715-716; F. WUiLLEUMIER, op. cit., pp. II-IV; R. MARTIN, Tacitus, pp. 236-243; P. GRIfcJAL, Tacite, passim.

597

XXIX. SUETONIU, FLORUS Şl ALŢI PROZATORI

Suetoniu. Viaţa
Gaius Suetonius Tranquillus aduce numeroase valenţe noi peisajului literaturii şi istoriografiei latine (în sensul ei cel mai larg). El abordează o materie pe care o tratase şi Tacit, contemporanul său mai vârstnic, într-o altă manieră şi într-o altă metodă decât cele practicate de celebrul autor al Analelor.

Nu se ştie exact nici când şi nici unde s-a născut Suetoniu. Ştim sigur că aparţinea ordinului ecvestru, ca şi tatăl lui, care servise ca ofiţer-cavaler (tribunus militum angusticlauius) în forţele militare ale împăratului Otho (SUET., Otho, 10,1). îşi petrecuse adolescenţa şi tinereţea în Roma, cum evidenţiază el însuşi (Ner., 57, 4; Dom., 12,6). S-a născut probabil între 69 şi 75 d.C, poate chiar în 70 d.C, mai degrabă la Ostia, portul Romei - unde va îndeplini şi funcţia de pontif al zeului Vulcan - decât la Hippo Regius, oraş din Africa de Nord, care îl va celebra mai târziu. Trebuie să fi suferit de anumite complexe şi să-şi fi cenzurat pulsiunile, căci operele sale atestă comportamente de „voyeur", de om foarte curios, homo curiosissimus, cum a fost caracterizat. Căci interesul său pentru curiozităţi a explorat avid viciile şi deformările de toate tipurile, inclusiv sexuale. A dobândit însă o cultură erudită şi a beneficiat de sprijinul lui Pliniu cel Tânăr, care îl considera un intim al lui (Ep., 1, 18; 24, l-4; 3, 8; 5, 10). Este probabil că l-a însoţit pe Pliniu în Bithynia, întrucât îi plăcea să călătorească. După moartea lui Pliniu, a frecventat cercul cultural-politic ai lui Septicius Clarus, datorită căruia cariera sa ecvestră a progresat spre culmi foarte înalte, cum reliefează o inscripţie descoperită la Hippo Regius¹. Astfel a devenit procurator şi conducător al biroului documentelor imperiale -a studiis- şi al bibliotecilor principelui -a bibliothecis-, ca să dirijeze, sub Hadrian, începând din 118 d.C, corespondenţa în latină a cezarului, în calitate de procurator ab epistulis latinis. Astfel, el a devenit membru de frunte al consiliului principelui, a controlat cancelaria imperială, arhivele, şi a redactat sintezele necesare lui Hadrian. Astfel, Suetoniu devine unul dintre cei mai importanţi sfetnici ai lui Hadrian. Brusc, în 122 d.C, după cinci ani de carieră fulgurantă, a intrat în dizgraţie, ca şi Septicius Clarus, prefectul pretorienilor. S-a afirmat că cei doi se purtau prea familiar cu împărăteasa Sabina (HIST. AUG., Hadr., 11, 3); însă, pe lângă o intrigă politică, Hadrian trebuie să fi fost contrariat de sfaturile pe care, discret, i le oferea Suetoniu în biografiile lui. Nu se ştie ce s-a mai întâmplat cu Suetoniu. El a murit, poate, la Hippo Regius (unde se stabilise), prin 130 d.C.².

598

OPERA. DESPRE BĂRBAŢII ILUŞTRI

Opera. Despre bărbaţii iiuştri
t şi intelectual de cabinet - literar, dar şi administrativ -, om de studii temeinice, scholasticus, după cum îl caracteriza Pliniu cel Tânăr (Ep., 1, 24, 4), Suetoniu a alcătuit o operă vastă, atât în latină, cât şi în greacă, din care nu s-a conservat decât o mare parte dintre biografiile sale.

Diverse mărturii antice şi posterioare înregistrează liste de numeroase lucrări suetoniene. în greceşte, Suetoniu ar fi scris despre glumele de la eleni, ca şi despre injuriHe lor, despre politica lui Cicero, despre obiceiurile, legile şi spectacolele romane etc. S-au pierdut şi lucrări redactate în latină, ca vasta enciclopedie numită „Păşuni" sau „Ierburi (diverse)", Prata, în nouă sau zece cărţi, probabil reducţie a unei voluminoase opere cu titlu similar, alcătuită în greceşte, către 90 d.C, de către Pamphilos din Alexandria. Nu cumva alte titluri de lucrări suetoniene, scrise în latină, se referă nu la opuscule independente, ci doar la capitole din Prata? Unele dintre aceste titluri par foarte interesante, ca „Despre regi", De regibus, probabil un istoric al regilor, sau .Despre organizarea îndatoririlor", De institutione officiorum, relevantă pentru experienţa administrativă şi pentru concepţiile suetoniene cu privire la structura statului roman. De asemenea, Suetoniu a scris şi despre curtezanele celebre, De claris meretricibus.

\_S-a păstrat parţiar o amplă culegere de biografii intitulată „Despre bărbaţii iluştri", De uiris Hlustribus, publicată prin 113 d.C. şi hărăzită unor vestiţi oameni de cultură. De fapt, Suetoniu a operat aici o selecţie, un canon, şi a preconizat prevalenta factorului cultural asupra celui politic, concepţia elenistică despre paideia, humanitaş? tocmai pentru că nu a adăugat în titlu Jn litere", in litteris³.

Pe secţiuni, Suetoniu trata despre istorici, oratori, filosofi, poeţi, gramatici şi retori. Cu excepţia ultimelor două compartimente, nu ni s-au conservat decât puţine biografii, de altfel mutilate, precum cele ale lui Terenţiu, Horatfu, Vergiliu şi Lucan din Despre poeţi - Pliniu cel Bătrân - din Despre istorici- şi Passienus Crispus - din Despre oratori. Biografiile poeţilor au fost ulterior folosite şi remaniate de filologii posteriori. Oricum, Suetoniu pare a fi fost favorabil lui Terenţiu şi Horaţiu, însă ostil lui Lucan. S-au conservat, aşadar, mai bine compartimentele care poartă astăzi ca titlu de opuscul independent „Despre gramatici şi retori", De grammaticis et metoribus. Se pare că Suetoniu a alcătuit, ca ultim compartiment al culegerii de literaţi celebri, tocmai cel consacrat gramaticilor, căci în prezentarea vieţilor acestora ei avansează mai profund în istoria recentă a Romei, decât în alte secţiuni. Ca modele pentru acest compartiment, Suetoniu a utilizat texte din Varro, Nepos şi Hyginus, iar ca izvoare de informaţie a recurs la Cicero, Seneca Retorul şi Quintilian. în realitate, nu ni s-au păstrat decât douăzeci de notiţe biografice şi patru scurte capitole introductive din Despre gramatici, ca şi prologul şi cinci scurte biografii de retori, la care se adaugă, în Despre retori, doar numele ceior prezentaţi ori succinte fragmente din încă zece medalioane biografice. De asemenea, Suetoniu se limitează numai la biografii de profesori (De gram., 4, 11; 25, 19) şi lasă deoparte pe cei ce nu predaseră interpretarea complexă, literar-lingvistică, a textelor sau arta declamaţiei, chiar dacă se numeau Varro sau Caesar.

\h aceste minibiog rafii, Suetoniu oferă mai ales detalii preţioase asupra vieţii particulare a gramaticilor şi retorilor, ca şi despre învăţământul realizat de ei.) El îşi începe concisele medalioane biografice prin date cu privire la originea profesorului respectiv şi trece în continuare la anecdote relative la existenţa acestuiaS[Timbrul general este neutru doar în aparenţă. *\

599

SUETONIU, FLORUS Şl ALŢI PROZATORI

Căci materia biografiilor, oricât de concentrată, ca şi structurarea ei, comportă o anumită atitudine. Şaisprezece notiţe biografice se învederează favorabile personajelor figurate, cinci mai degrabă ostile, iar şapte apar ezitante. încât acest biianţ general, deşi bazat pe un text fragmentar, reliefează umanismul biografului, încrederea lui în potentele culturii, care l-au determinat să selecteze mai ales personaje elogiabiie. Amprenta Noii Academii, la care ne vom referi mai jos, l-a determinat totuşi să insere şi profesori reprobabili. Suetoniu pare a blama mai cu seamă gramatici favorabili stilului nou şi chiar unii aticişti arhaizanţi. Biograful optează limpede pentru clasicismul ciceronizant⁴.

Vieţile celor doisprezece cezari

Q)ar „opera majoră", opus maius, a lui Suetoniu a fost culegerea de biografii intitulată „Vieţile celor doisprezece cezari" Vitae duodecim Caesarum, dedicată lui Septicius Clarus. Deşi nu se poate exclude o datare mai tardivă a acestei culegeri biografice, eventual până în.128 d.C, noi credem că Suetoniu a publicat-o la sfârşitul anului 121 sau la începutul lui 122 d.C. Desigur că materialul necesar întocmirii ei a fost parţial strâns încă din timpul domniei lui Traian⁵. Despre bărbaţii iluştri constituise mai ales un antrenament în vederea alcătuirii unor biografii politice.

în evul mediu, Vieple celor doisprezece cezari au fost divizate în opt cărţi. Dar noi vom neglija această împărţire, dat fiind că fiecare biografie constituie o unitate autonomă. Suetoniu nu a putut efectua o selecţie a personajelor prezentate, ca în Despre bărbaţii iluştrişi a trebuit să nareze în ordine vieţile următorilor: lulius Caesar, August, Tiberiu, Gaius-Caligula, Claudiu, Nero, Galba, Oîho, Vitellius, Vespasian, Titus, Domiţian. Dedicaţia, ca şi începutul biografiei lui lulius Caesar, unde figura, poate, un arbore genealogic al lulWor, s-au pierdut.a demonstrat conştiinciozitatea depusă de Suetoniu în consultarea unui mare număr de izvoare. Biograful n-a operat niciodată cu un izvor unic sau principal. El a consultat un mare număr de surse literare în primele două biografii, unde menţionează numele a douăzeci şi cinci de autori, dar şi în celelalte, unde referinţele la surse sunt mai rare. Unele din aceste izvoare au fost utilizate şi de Tacit, Plutarh şi Cassius Dio. Suetoniu i-a consultat pe Titus Livius, Asinius Poliio, Aufidius Bassus, Pliniu cel Bătrân, Seneca Retorul, Servilius Nonianus, Cluvius Rufus, Fabius Rusticus, chiar Seneca Filosoful, însă şi numeroşi erudiţi. El a recurs abundent şi la izvoare .primare", la pamflete sau elogii, realizate în mediile senatoriale, la scrisorile, operele literare ale împăraţilor, la diverse documente de arhivă cunoscute temeinic, dat fiind sarcinile îndeplinite de el în administraţia imperială. A consultat actele senatului şi ale poporului roman, diverse materiale din arhivele locale sau ale marilor familii, testamente, inscripţii. S-a constatat la Suetoniu chiar primatul documentelor directe asupra izvoarelor literare. De altfel biograful a recurs şi la informaţiile unor martori oculari sau la experienţa sa personală. Suetoniu a combinat sistematic informaţiile provenite din cele mai diverse surse pentru că lucra pe „fişe", unde introducea succesiv datele culese din lecturile sale ori din investigaţiile meticuloase pe care le întreprinsese. El s-a documentat mai scrupulos ca alţi istorici şi n-a realizat o ierarhizare a izvoarelor sale, încât a apelat la multe surse de o calitate îndoielnică. Totuşi, el nu a fost un prizonier al surselor sale: a manipulat adesea materialul oferit de izvoare, omiţând ceea ce nu corespundea imaginii pe care şi-o făurise despre cezarul prezentat în biografia respectivă. Cu toate că uneori gustul pentru curiozităţile picante şi cancanuri l-a împins

600

^T

VIEŢILE CELOR DOISPREZECE CEZARI

să relateze detalii care nu sprijineau această imagine. în principal, Suetoniu a adoptat totuşi, destul de frecvent, atitudini precise faţă de izvoarele utilizate⁶.

Dar care sunt modelele literare ale lui Suetoniu, sursele de inspiraţie ale tiparelor folosite, ale strategiei biografice? Celebrul savant german Friedrich Leo şi alţi cercetători i-au atribuit mai cu seamă filiaţii cu biografia elenistică de tip alexandrin, care privilegia discursul erudit, rece. Descoperirea unui papir, care conţine biografia lui Euripide, datorată lui Satyros, pare însă a anula opoziţia, cândva preconizată, între biografiile de tip alexandrin şi cele de tip peripatetician. în orice caz, Suetoniu descinde prin excelenţă din Cornelius Nepos, care legitimase biografia politică şi detaliul cancanier, din autobiografia lui August, îndeosebi din elogiile funebre romane, ce vehiculaseră analiza personajelor pe rubrici. Trebuie să se fi inspirat, de asemenea, din scenele reprezentate pe Columna lui Traian şi pe arcul de la Benevent.