Eugen cizek istoria literaturii latine

Tacit nu devine însă republican. Pare a crede că numai Germanicus ar fi putut restaura republica (Ann., 1, 33, 2). Totuşi, după moartea lui Germanicus, restaurarea republicii ajunsese imposibil de realizat. Istoricul continua să creadă în libertatea intelectuală, pe care tiranii nu puteau s-o nimicească (Ann., 4, 35, 6-7). Aplicarea unui nou cod socio-cultural continua, aşadar, să fie cu putinţă. Chiar în pasajul unde reliefează că vor exista totdeauna virtuţi, Tacit susţine că fenomenele naturii şi istoriei evoluează ciclic. Prin urmare, virtuţile organice ale romanilor ar putea triumfa cândva. Viaţa este eternă, ca şi oamenii, ale căror virtuţi vor putea totdeauna birui.

572

POLITICA ROMEI Şl OBSERVAŢIA SOCIO-POLITICĂ

Politica Romei şi observaţia socio-politică

Tacit dă seama, cu o sagacitate uluitoare, de marile tendinţe politice ale Romei epocii sale şi ale secolului I d.C, de potenţarea ineluctabilă a monarhiei, de riscurile şi de ecourile puternice, pe care le implica o conduită demnă. Tacit conştientizează mutaţiile suferite de moravuri, emergenţa unui nou tip de societate. Totuşi Tacit a fost un istoric senatorial, exponentul unui mod de a gândi .patrician", impregnat de conflictul, petrecut în psihicul său, între violenţele instinctuale şi o cenzură severă, între frustraţii şi o optică elevată. Tacit este obsedat nu numai de constrângerile tiraniei, ci şi de discordia socială. îl preocupă mecanismele colective, în Istorii, dar şi în Anale. El relevă că rebeliunea legiunilor, din 14 d.C, se exprima prin mii de guri şi de glasuri, astfel încât o asemenea solidaritate spontană era foarte primejdioasă (Ann., 1, 32, 3). De altfel starea de spirit a soldaţilor s-a modificat iute şi cei mai activi dintre ei s-au ridicat împotriva principalilor rebeli (Ann., 1, 44, 2-3). Aşadar Tacit incriminează furia mulţimilor, cărora le atribuie gustul pentru dezordine, instinctul gregar. I se întâmplă uneori să recunoască mulţimii reacţii generoase (Ann., 2, 82; 3, 1; 14, 60-64). Semnalează, astfel, solidaritatea plebei cu sclavii nevinovaţi, condamnaţi după uciderea lui Pedanius Secundus (Ann., 14, 42, 2). Tacit elogiază sclavii rămaşi credincioşi stăpânilor (Hist, 1,3, 1; Ann., 14, 60, 3) şi reprobă sever pe cei ce se revoltă împotriva condiţiei lor (Hist, 1, 4, 3; Ann., 4, 27). Prejudecăţile sale sunt doar parţial compensate. Dispreţuieşte pe liberţi şi nu aprobă ascensiunea lor socială (Ann., 2, 12, 3; 3, 61, 1; 11, 35, 1; 13, 19, 4; 26-27; 14, 39; 15, 54), dar nu subscrie tendinţei de a li se deteriora statutul social (Ann., 13, 26-27) şi elogiază, cum vom vedea, comportamentul unei liberte. în pofida romanocentrismului său, al faptului că primele cuvinte din Anale sunt „oraşul Roma", Tacit priveşte favorabil ascensiunea socială a burgheziei italice şi provinciale, a „oamenilor noi", ale căror merite le elogiază (Ann., 3, 55, 3). Desigur, consideră că provincialii nu au dreptul să se revolte împr triva administraţiei romane, oricât de rea ar fi fost ea (Ann., 3, 40-47; 15, 20-22 e':.), însă pledează pentru o gestiune moderată a lor, competentă, tolerantă, în rice caz dreaptă. Erorile administraţiei romane se află la obârşia răscoalelor provir ale (Ann., 14, 35). înzestrat cu o capacitate remarcabilă de observaţie socială, istoricul semnalează solidarităţile făurite între provinciali şi militari, care trăiesc printre ei (Hist, 2, 80, 5).

Fost soldat, Tacit iubeşte armata şi se apleacă atent asupra faptului militar. Dacă înţelege pricinile nemulţumirii legiunilor după moartea lui August - serviciu militar excesiv prelungit, abuzuri comise de unii ofiţeri, soldă insuficientă etc. - dezaprobă cu severitate răzvrătirea lor {Ann., 1, 16 şi urm.). îndeosebi armata trebuie să vegheze asupra concordiei sociale şi asupra disciplinei, îl felicită pe Corbulo de a fi impus trupelor lui un antrenament riguros şi o disciplină aspră (Ann., 13,35). în Istorii, generalii romani vorbesc adesea ostaşilor de necesitatea respectării jurământului faţă de Roma. Tacit se bucură când armata, redisciplinată de Germanicus, masacrează pe

573

TACIT

germani (Ann., 1,51,1). Căci Tacit sesizează cu judiciozitate interacţiunea survenită între factorii externi şi cei interni. Războiul de cucerire în exterior poate aduce pacea şi concordia în interior. Ce atitudine adoptă Tacit faţă de principalele ordine sociale? Crede că ele trebuie să fie solidare între ele (Ann., 12, 60, 4). Priveşte cu simpatie ascensiunea socială a cavalerilor, dar blamează pe cei ce adulează excesiv principii. Se vădeşte chiar mai sever faţă de vechiul senat, cel al lulio-Claudienilor şi Flavienilor. Tacit este mândru de a fi senator, însă nu iartă colegilor săi incapacitatea de a-şi menţine rolul social, starea lor, status. Condamnă laşitatea şi versatilitatea unor senatori, ca şi a întregului lor ordin (Hist., 1, 45, 1; 3, 37,1 -3; Ann., 1, 21,1; 38; 3, 25; 65; 14, 12 etc). Cu deosebită indignare, Tacit reprobă atât senatori, cât şi cavaleri nedemni, când relatează începuturile domniei lui Tiberiu: „dar la Roma s-au prăvălit în sclavie consulii, senatorii, cavalerii" (Ann., 1, 7,1). Luciditatea sa istorică se evidenţiază când înţelege diminuarea ineluctabilă a rolului senatului, chiar sub Antonini, şi reînnoirea familiilor, care îl alcătuiesc. S-a subliniat că atunci când utilizează un material tratat de alte izvoare, ca Plutarh, Suetoniu şi Cassius Dio, Tacit atestă o judecată istorică mai profundă şi mai judicioasă²⁶.

Tacit acordă o atenţie deosebită politicii externe romane şi avatarurilor ei în secolul I d.C: defensivă, semiexpansionism, în vederea relansării ofensivei romane. El condamnă pe Tiberiu pentru că ar fi fost „un principe nepreocupat de extinderea Imperiului" {Ann., 4, 32, 2). Am văzut că Tacit consemnează utilitatea discordiei între vrăjmaşii Romei şi raporturile bilaterale între factorii politici interni şi externi. S-a reliefat că trei popoare străine atrag în mod deosebit atenţia scriitorului: germanii, părţii şi britannii. Am văzut mai sus cum înfăţişează Tacit pe germani şi câtă importanţă acordă el primejdiei reprezentate de aceştia. Istoricul semnalează că „nici chiar părţii", ne Parthi quidem (Germ., 37, 1), nu s-au învederat atât de periculoşi pentru imperiul Romei. Ceea ce vrea să spună că, potrivit lui Tacit, după germani, părţii sunt duşmanii Romei cei mai primejdioşi. Dar, cum am arătat, în alte capitole, romanii îi considerau pe părţi adversarul lor cel mai aprig şi principalul rival la stăpânirea „lumii locuite", adică civilizate. Tacit nu numai că figurează pe larg conflictele dintre romani şi părţi, îndeosebi pentru dominarea Armeniei, ci îi consideră şi el emulii Romei: imperiile celor două popoare rivale sunt „cele mai mari" de pe pământ (Ann., 2, 56, 1; 60, 4). Aşadar, Tacit recentrează puţin imaginea pe care romanii şi-o făureau despre inamicii lor şi îi mută pe părţi de pe primul pe al doilea loc în ierarhia popoarelor străine. Pe de altă parte, Tacit narează progresul cuceririi romane în Britannia, reprimarea rebeliunilor grave, înfrângerea britannilor liberi din nordul insulei. Deşi îl bucură supunerea celor mai mulţi britanni, admiră dragostea lor şi a germanilor de libertate. El atribuie căpeteniei britanno-caledoniene un foarte sever rechizitoriu împtoriva cuceririi romane, un înflăcărat apel la apărarea patriei (Agr., 30-31). Galgacus demască virulent faimoasa „pace romană", pax romana, când arată că romanii „numesc imperiu hoţia, masacrul, jaful; când fac gol în jurul lor, spun că aduc pace" (Agr., 30, 6). Admiraţia faţă de bravura britannilor şi de dragostea lor de libertate, năzuinţa de a majora semnificaţia victoriei finale, repurtate de Agricola asupra unui duşman atât de dârz, explică de ce Tacit pare a subscrie temporar incriminării pacificării şi cuceririi romane. Se adaugă considerente retorice, dorinţa de a utiliza procedeul prosopopeii şi procedura „colorării"

574

POLITICA ROMEI Şl OBSERVAŢIA SOCIO-POLITICĂ

discursurilor, dar mai ales acea dezbatere în contradictoriu, disputatio in utramque partem, mai sus consemnată. Prin rechizitoriul lui Gaigacus, Tacit doreşte să prezinte ambele puncte de vedere în privinţa imperialismului roman, al cuceritorilor şi al duşmanilor.

Pe de altă parte, Tacit se referă şi la alte popoare, ca de pildă, la traci şi la rebeliunile lor împotriva Romei - în Anale -, ca şi la daci. El admiră dacul „reputat", însă şi „înnobilat", nobilitatus, prin victorii şi înfrângeri în războaiele cu romanii (Hist, 1, 2, 1). însă, în legătură cu ruperea unui tratat încheiat cu romanii în 69 d.C, ca şi cu justificarea politicii de romanizare masivă a Daciei, recent cucerite de Traian, consideră că seminţia dacică era „neleală" {Hist, 3, 46,3). De aceea, pare a spune Tacit, Dacia a trebuit cucerită şi intens colonizată²⁷. Tacit vădeşte o reală curiozitate pentru alte tipuri de civilizaţie decât cea romană, cu toate că, în general, pledează pentru romanizare, pentru ordinea şi forţa Imperiului, uis imperii (de pildă, în Ann., 13, 56, 1; 15, 31). în acest fel, se configurează, în operele sale, o observaţie socio-politică foarte lucidă, care implică atât împrejurările politice, cât şi unele realităţi sociale, în ciuda unor erori şi prejudecăţi. Cu toate „părtinirile" sale, Tacit este, fără îndoială, un mare istoric, capabil să sesizeze nu detaliile politicii curente, ci marile curente ale devenirii fenomenelor. însă pretutindeni Tacit caută febril sufletul, al indivizilor, ca şi al mulţimilor, pentru a-l scruta cu severitate.

Observaţia psihologică şi umanismul

După părerea noastră, Tacit n-a fost pesimist în privinţa viitorului Romei, ci doar relativ la oameni, mai ales la unii oameni. Adică invers decât Salustiu. Cum am arătat mai sus, Tacit „vânează" perversiunile şi are tendinţa de a reduce toate tribulaţiile istoriei la viciile oamenilor. Virtutea poate triumfa, dar omul este fascinat de viciu: „vor fi vicii cât timp vor fi oameni, însă ele nu sunt neîntrerupte şi sunt compensate de intervenţia binelui" (Hist, 4, 74, 6). Un asemenea enunţ revelează sufletul tulburat al lui Tacit însuşi, suflet obsedat de strălucirea viciului, cu toate că aspirând spre o conduită nobilă şi demnă{ Când se află în faţa a două explicaţii ce ar putea fi acordate unui act uman, dintre care una ilustra o intenţie bună şi nobilă, iar cealaltă o perfidie camuflată, Tacit alege, de regulă, interpretarea „rea", nefavorabilă fiinţei omeneşti. El îşi propune să surprindă contradicţiile între declaraţiile oamenilor şi adevăratele lor ţeluri. Adesea virtutea n-ar fi, după părerea istoricului, decât un viciu deghizat. Sau, altfel spus, de către Ronald Martin, Tacit încearcă să surprindă contradicţia între persona publică şi gândurile intime ale personajelor sale. 1

în orice caz, faptele istorice revelează totdeauna, la Tacit, calcule şi sentimente omeneşti. Filosofia şi gândirea metapolitică taciteică, axată pe explorarea moravurilor, îl determină să investigheze, mai profund ca oricare alt scriitor

575

TACIT
roman, psihicul indivizilor şi comunităţilor. Tacit atestă o stupefiantă fineţe psihologică şi un simţ acut al complexităţii fiinţei umane. Dacă îndeobşte istoricul generalizează şi extrage concluzii asupra naturii umane, pornind de la un caz particular, el supune unei analize plurivalente fiecare personaj, întâmpinat de discursul său istoric. Comportamentele, mecanismele şi cauzele lor sunt atent disecate. Nu numai conştiinţele, ci şi zonele subliminare lor, largi felii din subconştient, emerg din observaţia psihologică taciteică.

Pe de altă parte, dacă observaţia psihologică este aproape totdeauna învestită de Tacit cu valenţe moralizatoare, nu trebuie să credem că ea este totdeauna crudă, nemiloasă faţă de obiectul său. Tacit atestă adesea un umanism vibrant. Deşi l-a detestat pe Seian, suferinţele îndurate de partizanii lui i-au inspirat o profundă compasiune (Ann., 6, 25, 5). Executarea copiilor lui Seian este figurată cu oroare (Ann., 6, 25, 3-40). De asemenea, Tacit ştie să-şi depăşească prejudecăţile, când exaltă nobilul sfârşit al libertei Epicharis, dispreţul ei faţă de tortură, comportarea pilduitoare a acestei fiinţe demne (Ann., 15, 57). Umanismul lui Tacit se reliefează şi în elogierea vieţii de familie, la sfârşitul biografiei lui Agricola, în emoţia pe care i-o suscită legăturile de sânge (Hist, 3, 67; Ann., 11, 37). Umanismul taciteic se extinde chiar şi asupra Barbarilor: cu negrăită emoţie, istoricul contemplă soţia lui Arminius, mândrul duşman al Romei, care, prizonieră, înaintează fără să plângă şi să se vaiete, dar cu mâinile pe piept şi cu privirea aţintită spre pântecul, unde purta vlăstarul bărbatului ei (Ann., 1, 57)²⁸.

De aceea, am susţinut că(jacit nu este doar un martor al istoriei, ci şi un martor al omului. Nici un alt prozator antic n-a oferit o mărturie atât de pătrunzătoare asupra omului. Asupra omului şi asupra sufletului uman, contradictoriu, variabil. Asupra condiţiei acetuia şi a strădaniei lui de a conjura grelele ameninţări, pe care soarta ei le impuneaTtînsă perceperea spaţiului şi timpului uneori denotă şi altădată conotează istoria psihologică, metapolitică, moralizatoare a lui Tacit, operând totodată joncţiunea între concepţiile şi arta lui, sugerând un univers imaginar foarte bogat în multiple reverberaţii.

Spaţiul şi timpul

Tacit se interesează câteodată de spaţiul şi timpul enunţării, al cititorului. Datorită densităţii lor remarcabile, operele lui Tacit prelungesc timpul cititorului. Pe de altă parte, istoricul consemnează că trebuie să insiste asupra situaţiei din Roma, înainte de a reiata ce năzuia să dezvăluie (Hist., 1,4,1) sau că se referă, pe scurt, la un eveniment oarecare (Ann., 1,1,4). De fapt, Tacit atribuie o anumită însemnătate timpului şi spaţiului enunţării, pentru că el vrea să stimuleze puternic participarea cititorului la desfăşurarea discursului său istoric, trăirea evenimentelor, intropatia nu numai a sa, ci şi a lectorului. Enunţarea se învederează îndeobşte mai lungă în momentele cele mai relevante ale expunerii faptelor.

576

SPAŢIUL Şl TIMPUL

Desigur că Tacit, în buna tradiţie a istoriografiei romane, conferă o atenţie sporită timpului şi spaţiului enunţului, adică al autorului, spaţio-temporalitaţii reprezentate. în această privinţă, decisiv se învederează a fi interesul Romei. Faptul de a sluji bine Roma scurtează timpul şi spaţiul enunţului. Trecutul glorios al romanilor este perceput de scriitor ca scurt, clar (Agr., 1, 2). în schimb, vremea domniei lui Domiţian fusese lungă, căci smulsese atâţia ani vieţii normale a oamenilor [Agr., 3, 2). îndeosebi ultimii trei ani ai acestei domnii sunt resimţiţi de Tacit ca foarte lungi, dat fiind că Domiţian reprimase senatul fără cruţare [Agr., 44, 6). în schimb, lulius Agricola scurtase distanţele în Britannia, întrucât implantase acolo limba şi moravurile romane (Agr., 30, 4-5; 33, 4). Spaţiul britannic apare scurt romanilor din pricina vitejiei lor, însă distanţele ar putea să se lungească excesiv, dacă ei şi-ar pierde virtuţile (Agr., 33, 5-6). Iar când se referă, în pasajul analizat mai sus, la destinele Imperiului, care presează şi împing înainte pe romani, Tacit percepe timpul ca mai scurt, de fapt mai scurtat, deoarece Roma se apropie de apogeul ei (Germ., 37, 3-5). A contrario, Tacit îşi reprezintă cumplitul an 68-69 d.C, ca „lung, deşi unul singur", longus et unus annus (Dial., 17,3). Această sintagmă include cea mai clară mărturisire a variaţiilor subiective ale timpului enunţului şi ale explicaţiei lui: statutul Romei.

Operele majore comportă o structură relativ similară a spaţio-temporalităţii enunţului. Cei paisprezece ani ai domniei lui Nero au fost lungi, pentru că au ruinat disciplina militară (Hist, 1, 5, 3). Spaţiile se dezarticulează în vremea anului cel lung, deşi unul singur, când soldaţii lui Otho luptă împotriva concetăţenilor, ca şi când ar fi nu romani, ci părţi (Hist., 1, 40, 4-5). Totuşi, o dilatare exagerată a spaţio-temporalităţii, sub incidenţa diverselor tribulaţii pe care le încearcă Roma, poate determina un efect contrariu. Adică abrevierea bruscă, ameninţând cu anihilarea timpului, întrucât anii 68-69 d.C. ar fi putut să implice sfârşitul Romei (Hist, 1, 11, 6). Dar timpul şi spaţiul enunţului în Anale? Tacit percepe ca scurt timpul Republicii şi ca lungi anii dictaturilor primului secol î.C, ca scurtă domnia lui August, pentru a ajunge apoi la lunga durată a succesorilor întemeietorului Principatului (Ann., 1,1). Anul 65 d.C, cel al crudelor represiuni, pângărite de numeroase crime, cum afirmă istoricul, este deosebit de lung (Ann., 16,13,1). Totodată, în Anale, excesul de tensiune nu comportă doar pericolul prelungirii timpului. Zvonurile, rumores, acumulate la moartea lui Germanicus, scurtează şi apoi suspendă pur şi simplu durata (Ann., 2, 82, 3-5)²⁹.

Această percepere elastică a spaţio-temporalităţii reprezentate traduce un univers interior zămislit din tensiuni şi discontinuităţi. încât tensiunilor şi discontinuităţilor universului taciteic interior le corespund tensiunile şi discontinuităţile discursului autorului.

577

TACIT

Strategia literară

Alcătuirea textului taciteic nu este niciodată întâmplătoare ori gratuită. Ea sugerează un univers imaginar, făurit din gravitate, ton solemn, tributar esteticii sublimului, ca şi din ironie, din umbre şi lumini, din clarobscur tulburător, din polisemie fascinantă. Acest univers este prin excelenţă conotativ. Am relevat mai sus cum se ajustează structurile analistice mesajului emis de istoric, mentalităţii sale. Macrosintaxa textului, ca şi scriitura sunt, în operele sale, totdeauna funcţionale, căci Tacit se pricepe să aleagă cele mai apropiate mijloace în vederea transmiterii mesajului său. Se putea transmite şi altfel, prin alte mijloace, mesajul taciteic, dar Tacit, ca nimeni altul, ştie să adapteze perfect procedeele sale compoziţionale şi stilistice universului său imaginar, ca să transmită substanţa acestuia.

Pe de o parte, Tacit, încercând să prezinte onest procesul devenirii istorice, îşi transformă discursul într-o magică ficţiune, iar pe de altă parte, el îi conferă acestuia multiple valenţe romaneşti. întrucât istoricul artist practică trăirea plenară a faptelor relatate, el nu se situează îndeobşte în spatele lor, nu asumă statutul naratorului omniscient, ci evoluează o dată cu ele. Tacit practică viziunea „avec", cum spun francezii, întrucât trăieşte o dată cu evenimentele relatate şi cu personajele implicate de ele. Şi, desigur, cu personajul principal al discursului general, care este Tacit însuşi. încât el se dedublează, se scindează în doi factori, dintre care unul reprezintă autorul exterior, ce intervine rar, ca în pasajele unde elucidează timpul enunţării, şi un autor trăind din interior tot ce relatează. Prin urmare, două voci auctoriale primează în discursul taciteic, dintre care cea mai semnificativă şi mai frecvent exprimată se învederează a fi cea a autorului-personaj. Ca un operator, care transmite în direct filmul realizat. Tacit narează parcă fără a cunoaşte efectul faptelor figurate. De altfel analogia cu cinematograful nu este incidentală, deoarece marele scriitor practică arta filmului „avânt la lettre". Căci el plimbă viziunea lucrurilor şi îşi mişcă imaginile, ca şi când ar fi înarmat cu o cameră de filmat. Racine a intuit asemenea calităţi ale lui Tacit, când l-a proclamat cel mai mare pictor al antichităţii. Nu există o ţară a istoriografiei, în literatura latină, precum {ara romanului sau a comediei; dar Tacit a configurat, în discursul său, o veritabilă ţară romanescă şi cinematografică. Pe lângă aceasta, s-a arătat că Tacit n-a fost doar un mare romancier şi, adăugăm noi, un strălucit cineast in spe, ci şi un poet şi dramaturg de seamă. S-a arătat că Tacit pare a aplica istoriografiei estetica eposului, atribuită de Petroniu lui Eumolpus, că el conferă discursului său o vocaţie oraculară şi operează cu simboluri şi un supraadevăr alegoric, întocmai ca poeţii epici şi mai ales cu Vergiliu, pe care îl admira. Dar eposul taciteic se prezintă ca o epopee concentrată, crispată, dramatizată, pe scurt ca un antiepos. Căci, Tacit dramatizează discursul său, îl converteşte într-un lanţ de tragedii. Vom reveni mai jos asupra acestui subiect. Pe deasupra, multe descripţii taciteice ating

578

STRATEGIA LITERARA

culmile sublimului, datorită ororii tragice pe care o inspiră. Cercetătorii au statuat nu numai afinităţi între ideile expuse în Dialogul despre oratori şi estetica lui Pseudo-Longin, autorul Tratatului despre sublim, scris în greceşte în cursul secolului I d.C, ci şi vocaţia sublimului a textului taciteic, impregnat de atâtea discontinuităţi, rupturi şi orori tragice. Pe bună dreptate, Pierre Grimal a apropiat discursul taciteic de tragedia antică şi a decupat textul lui în adevărate secvenţe dramatice³⁰. Oricum, atunci când personajele sale se emoţionează, Tacit le împărtăşeşte sentimentele, căci statorniceşte o adevărată comuniune cu ele. Tacit sau mai degrabă vocea autorului-personaj. Scriitorul reuşeşte să transmită această emoţie cititorului. Emblematică ni se pare descrierea soldaţilor romani, care îngroapă şi plâng osemintele lăsate de nefericitele legiuni ale lui Varus (Ann., 1, 6l-62). Emoţia şi durerea se propagă pretutindeni, cuprinzând concomitent pe soldaţi, personajul-autor şi pe cititor. înzestrat cu o artă complexă, plurivalentă, de cineast ante litteram, romancier şi poet, Tacit utilizează un joc abil al palierelor. în /stor/7, acţiunilor, care se desfăşoară în palatul imperial, li se opun, pe alt palier, cele ce au loc în mediile politice ale pretendenţilor, la Roma sau în provincii. Iar, în prima carte a Analelor, discursul taciteic pendulează rapid între palierul Romei şi cel din Germania, sugerând interacţiunea factorilor politici interni şi externi. Tocmai datorită jocului palierelor, asumat de Tacit autor-personaj, în virtutea viziunii sale „cu" („avec") evenimentele, se structurează contrastul fundamental al începutului Analelor, cel între Tiberiu şi Germanicus. Universul conotativ, arta insinuării şi a sugestiilor subtile rezultă, mai ales, din tehnica manipulării zvonurilor, rumores, la care ne-am referit mai sus, în legătură cu filosofia şi metodologia taciteică. „Rumorile" slujesc adesea sugerării unei incertitudini tulburătoare şi, deci, cu atât mai fascinante. Concomitent „rumorile" pun în relief opinia publică, motivul coral, masa celor ce gândesc şi vorbesc, după regulile marilor ansambluri. De altfel Tacit subliniază că mulţi oameni sunt „lacomi de zvonuri", rumorum auidi (Hist, 1, 4, 3). La nici un alt istoric, „rumorile" n-au jucat vreodată un rol atât de important. Impactul „rumorilor" trebuie însă pus în relaţie cu utilizarea ironiei de către marele scriitor. Gravitatea solemnă, implicând elanul spre sublim, alternează în discursul taciteic cu ironia, care funcţionează ca un sublim inversat. Contrastele ce populează lumea taciteică exortează la deriziune şi la ironie. De altminteri demersul ironic evidenţiază vocaţia mai degrabă antiepică a strategiei literare a lui Tacit, faptul că el structurează îndeosebi o frescă antiepică şi antitriumfală.

Este însă blocată utilizarea procedurilor retorice de către difuzarea ironiei? Răspunsul nu poate fi decât negativ. S-a demonstrat cum utilizează Tacit, pornind de la experienţa sa retorică, procedeul denumit de greci enârgheia, care vizualizează puternic descripţiile, animate, deosebit de clare, ca şi âmphasis, arta sugestiei discrete, conotative, la care ne-am referit mai sus. Totodată istoricul artist ştie să îngroaşe duetul liniar, să potenţeze expresia, să exagereze emoţia, într-un cuvânt să amplifice retoric liniile de forţă ale discursului său. Discreţia implicată de âmphasis construieşte umbrele şi clarobscurul expunerii taciteice, alternând cu lumina intensă, pe care o declanşează amplificarea retorică³¹.
579

TACIT