Eugen cizek istoria literaturii latine

Tipurile de discurs şi procedeele compoziţionale

Discursul taciteic implică modalităţi diverse. De aceea, £tienne Aubrion crede că poate decela, în opera lui Tacit, mai multe tipuri de discurs³².

Se poate degaja în primul rând aşa-numitul discurs al autorului, adică al autorului-personaj, care intervine frecvent în text, comentează evenimentele şi participanţii la acţiune, în optica propriei trăiri, caută să asigure adeziunea ori complicitatea activă, emoţionată, a cititorului la derularea faptelor. Secvenţele interpretative sunt foarte numeroase la Tacit. Chiar cele ce nu implică o interpretare explicită au tendinţa de a comporta intervenţia autorului-personaj, măcar la nivelul subtextului. Cu excepţia Germaniei, toate operele lui Tacit conţin prologuri sau introduceri, în care istoricul îşi expune destul de limpede concepţiile istorice sau propria poetică a speciei literare abordate de el în lucrarea respectivă. Pe când prologul Analelor, în funcţie de tiparele tradiţionale ale istoriografiei latine, încorporează şi o mică „arheologie", adică un scurt istoric al devenirii Romei {Ann., 1, 1, 1). îndeosebi autorul-personaj comentează direct faptele, gesturile şi intenţia celor ce-i populează bogatul univers construit. Glosele lui Tacit variază între un singur cuvânt şi un enunţ destul de întins. Glosele taciteice insinuează semnificaţii complexe textului şi îi conferă o adâncime îmbogăţită de variate conotaţii. Adesea ele adoptă aspectul unor formule apoftegmatice percutante, aşa-numitele sentenţe. De regulă, sentenţele sunt aşezate la sfârşitul capitolelor, asumând funcţiile concluziei autorului. Astfel, primul capitol al Analelor se încheie cu glosa-sentenţă asupra imparţialităţii autorului, în timp ce al doilea sfârşeşte cu o constatare generalizatoare asupra degradării aparatului administrativ senatorial din provincii³³.

Fără îndoială, Tacit utilizează pe scară largă discursul narativ. El pendulează între naraţia simplă, afectată relatării unor evenimente banale, cu enumerările de prodigii sau detaliile administraţiei romane, şi naraţia dramatizată ori romanescă, abundentă în scenarii pline de relief şi de mişcare. în astfel de scenarii, Tacit narează bătăliile, fără a insista asupra aspectelor tehnice, însă preocupat să redea esenţialul şi să evidenţieze conotaţiile psihologice. Vivacitatea dramatică se obţine adesea prin inserţia în naraţie a unor mici descripţii sau a anumitor discursuri în stil indirect, atribuite diverselor personaje evocate.

Tacit acordă importanţă majoră discursului descriptiv. Astfel, s-a arătat de multă vreme că el privilegiază „tabloul", descripţia în marş, am spune scenariul descriptiv. Acest scenariu descriptiv îi oferă putinţa de a scruta mobilurile psihologice ale faptelor petrecute şi de a insera numeroase glose şi secvenţe interpretative. Tocmai scenariul descriptiv, „tabloul", inculcă artei taciteice acel caracter cinematografic, făurit din mişcare lentă sau rapidă, pe care l-am consemnat mai sus. Cu oarecare exagerare, s-a afirmat că Istoriile şi Analele

580

TIPURILE DE DISCURS Şl PROCEDEELE COMPOZIŢIONALE

echivalează cu o suită de „tablouri"*. Moartea lui Agricola, masacrarea soldaţilor rebeli din tabăra lui Germanicus, sfârşitul Agrippinei, mama lui Nero, prilejuiesc tablouri celebre (Agr., 44,l-2; Ann., 1,49; 14,8). Pretutindeni Tacit investighează viaţa oamenilor, în dinamica ei specifică, motivaţiile profunde şi tulburătoare ale gesturilor şi actelor omeneşti.

Discursul descriptiv al lui Tacit asumă şi arta portretului, căci marele scriitor este şi un excelent portretist. Astfel, emerg din textul taciteic atât portrete de grup, cât şi ale unor indivizi. în măsură mai sensibilă în Anale decât în Istorii, Tacit privilegiază portretele indirecte, în raport cu cel direct. Astfel, Agrippina nu este niciodată direct portretizată. Acelaşi statut revine unor personaje ca Thrasea, Burrus şi Seneca. în toate aceste cazuri, ca şi în altele, Tacit recurge la portretul „în marş", la acumularea de tuşe succesive, care conduc la o anumită imagine a personajului respectiv. Două maniere specifice caracterizează portretul indirect, întrucât Tacit fie purcede de la o concepţie precisă despre personajul respectiv şi o inculcă progresiv cititorului prin diverse elemente, fie notează succesiv comportamentele celui descris, fără a se preocupa de coerenţa picturii sale. Mai frecvent decât Titus Livius, marele istoric artist practică şi portretul direct, care stăruie totdeauna asupra substanţei morale a personajului descris. De cele mai multe ori, portretul direct, de fapt portretul-medalion, intervine când personajul iese din scenă, ca în cazurile lui Galba, Otho şi Tiberiu (Hist, 1, 49; 2, 50; Ann., 6, 51). însă, ca atunci când îl figurează pe Seian, Tacit poate insera portretul direct în momentul când personajul ajunge să domine scena politică romană (Ann., 4, 1, 2-4). S-au detectat analogii între portretul lui Seian şi cel salustian al lui Catilina. Veritabile miniaturi sunt alcătuite pentru a fi figurate personaje secundare, ca Hordeonius Flaccus de exemplu (Hist, 1, 9, 1). Uneori, într-un portret mai amplu, Tacit încorporează alte portrete, mai modeste, mai concentrate.

Caracteristice pentru arta acestor portrete în portret sunt cele ale lui Tiberiu, miniaturizat şi anticipând un alt mare portret (Ann., 1, 33, 2), primei Agrippine şi Liviei (Ann., 1, 33,1), inserate toate în portretul exaltant al lui Germanicus, acest anti-Tiberiu (Ann., 1,33-34). Excelentul psiholog, care a fost Tacit, evocă, de regulă, „chipul", uultus, al personajelor, fiindcă acesta traduce sau ascunde substanţa lor morală autentică. S-au propus trei funcţii prevalente ale portretului taciteic: reliefarea rolului oamenilor ca agenţi ai istoriei, perpetuarea reputaţiilor dobândite de ei, ilustrarea

" Un asemenea scenariu descriptiv ritmat figurează plecarea din tabăra soldaţilor răzvrătiţi a Agrippinei, so)ia lui Germanicus şi mama celei ce va deveni soţia lui Claudiu: .Păşea un alai femeiesc şi nefericit, nevasta fugară a comandantului, purtând la sân fiul ei nevârstnic, soţiile jeluitoare şi care se târau în jurul ei, ale prietenilor; nu erau mai puţjn mâhniţi cei ce rămâneau în tabără" (Ann., 1, 40, 4). Aşadar, această descripţie, acuzat vizualizată, de fapt închipuită ca o secvenţă cinematografică, se bazează pe o gradaţie ascendentă, pe un anticlimax. Deoarece începe cu elementul cel mai izbitor - cortegiul femeilor - şi sfârşeşte cu cei care rămân în tabără, trecând prin menţionarea Agrippinei (al doilea element al gradaţiei), a lui Gaius - Caligula copil (al treilea element), a femeilor ce se lamentează (al patrulea element). Epitetele conferă acestui scenariu concentrat culoarea şi adâncimea necesare: două pentru primul eşalon al gradaţiei - „femeiesc" şi .nefericit", comportând în textul latin şi o aliteraţie -, unul pentru celelalte: .fugară" pentru Agrippina, .nevârstnic" pentru Caligula, jeluitoare" pentru femeile din suită, „mâhniţi", pentru soţii lor. Elemente vizuale şi auditive sunt mobilizate pentru realizarea tensiunii dramatice.

581

TACIT

concepţiei lui Tacit despre bine şi rău, deoarece el contrapunea conduita celor virtuoşi comportării vicioşilor. De regulă, este însă febril căutată bogăţia psihologică, organic conotativă, complexitatea personajelor istoriei.

De altfel portretele sunt prelungite de cuvântările atribuite lui Tacit personajelor sale, ca o completare a discursului autorului-personaj. Ele ilustrează ceea ce s-a calificat drept „discursul raportat". Acest discurs raportat apare şi în „rumorile" mai sus consemnate, în vocile opiniei publice, în remarcile enunţate de observatori anonimi. Mai ales însă Tacit proiectează acţiunea operelor sale în grosplan şi statuează o comuniune dramatizată între cititor şi intriga textului său cu ajutorul discursurilor, contiones, pronunţate de personaje nominalizate. El adaugă funcţiilor tradiţionale ale discursului atribuit personajelor operelor istoriografice - explorarea psihologiei eroilor, cu economie de mijloace materiale, şi dramatizarea acţiunii - o nouă vocaţie, o nouă funcţionalitate. Pentru că, prudent, determinat de gustul de a paria pe concluzia cititorului, Tacit sugerează propriile opinii prin intermediul cuvântărilor, pe care le atribuie personajelor textului său. O asemenea funcţie revine prin excelenţă discursului rostit de Galba cu prilejul adoptării lui Piso Licinianus, discurs menţionat mai sus. Ca şi cuvântării pronunţate de Vocula, care îndeamnă soldaţii romani la patriotism şi solidaritate cu Roma (Hist, 4, 58), operând cu anumite cadenţe ciceroniene.

Câteodată alocuţiunile personajelor sunt antitetice, relevând o veritabilă controversă retorică. S-a demonstrat că discursului atribuit lui Galgacus, care condamnă aspru expansiunea romană, îi ripostează, în Istorii, alocuţiunea pronunţată de Cerialis în faţa trevirilor (Hist., 4, 73-74), care exaltă binefacerile stăpânirii romane. Se pare că Tacit vrea să spună că dacă este de admirat idealul seminţiilor barbare, care voiau să-şi conserve independenţa, ele ar trebui să fie realiste, să accepte dominaţia Romei şi să participe la binefacerile păcii universale³⁴. Alocuţiunile conferite personajelor comportă în general diviziunile discursului oratoric roman tipic, ca şi compartimentările tragediei antice. Discursuri, precum cele al lui Germanicus, în stil direct (Ann., 1, 42-43), conţin concomitent împărţirile cuvântării romane tradiţionale şi compartimentele dramei antice. Deoarece discursurile personajelor taciteice operează atât cu stilul direct, cât şi cu cel indirect.

Lipsesc oare momentele de dialog? Fireşte, că ele apar uneori, ca şi monologurile interioare, utilizate mai amplu decât în discursurile istoriografice ale altor autori romani. La care monologuri ne referim? La cele ale unor personaje, ca Agrippina, care discută cu sine însuşi, când îşi aşteaptă moartea ori salvarea {Ann., 14, 8, 3). O psihologie delirantă emerge câteodată din asemenea monologuri interioare. Tacit recurge şi la un monolog „colectiv", la dezbaterile, adesea contradictorii, care au loc în diverse grupuri umane. Ca în cazul anturajului celebrului Germanicus, confruntat cu rebeliunea soldaţilor (Ann., 1, 36,l-20). Se ajunge la o concluzie, „după ce se frământaseră între ele toate raţiunile" (Ann., 1, 36, 3). Foarte caracteristică pentru macrosintaxa textului taciteic se vădeşte tehnica racursiului, cinematografică prin excelenţă. întrucât Tacit caută în acelaşi timp suspensul dramatizant, concizia şi detaliul revelator, concentrarea şi

582

TIPURILE DE DISCURS Şl PROCEDEELE COMPOZIŢIONALE

persuasiunea. El se străduieşte să stimuleze imaginaţia cititorului, când îi furnizează cât mai puţine detalii, dar şi repere adecvate.

Esenţializarea imagisticii se dezvăluie tocmai prin cristalizarea câtorva detalii relevante, prin mânuirea, am spune mirifică, a artei racursiului, prin făurirea atmosferei de suspens'. Exemplele sunt foarte numeroase. Astfel, îl „vedem" pe Germanicus pătrunzând în tabăra soldaţilor rebeli. El nu zăreşte decât priviri coborâte spre pământ, parcă inspirate de remuşcări (Ann., 1, 34, 1). Nu urmează nici un alt amănunt. Nu aflăm cum înaintează Germanicus în tabăra soldaţilor şi cum reacţionează militarii. Nu se aud decât „vaietele lor confuze". Căci Tacit nu evocă doar obiectele văzute, ci şi sunetele. în sfârşit, îi „zărim" pe soldaţi înconjurându-l pe Germanicus. Tacit nu ne spune nimic de frământările lor sufleteşti. Nu surprinde în racursiu decât o scenă foarte relevantă; „şi unii, luându-i mâna, chipurile pentru a o săruta, îi vâră degetele în gura lor, ca să atingă locurile goale de dinţi; alţii îi arătau mădularele îndoite de bătrâneţe" (Ann., 1, 34, 2). Oştenii doreau astfel să demonstreze că nu mai au vârsta adecvată îndeplinirii serviciului militar.

Sub suprafaţa lisă, unitară a lucrurilor, Tacit se străduieşte să descopere contradicţiile şi să semnalizeze ambiguităţile. Tehnici diverse ale suspensului sunt adesea utilizate, încât cititorul progresează, în parcurgerea textului, din surpriză în surpriză³⁵. Iar tensiunii ideatice îi corespunde perfect tensiunea semnificanţilor, desfăşuraţi în text.

Scriitura taciteică

Funcţionalitatea strălucitoare a stilului taciteic se revelează plenar la nivelul scriiturii. în pofida variaţiilor stilistice, determinate de diversitatea tiparelor narării, gravitatea solemnă impregnează întregul discurs al lui Tacit. Căci scriitura naratiilor se deosebeşte de cea a cuvântărilor atribuite personajelor. Diferenţe sensibile separă între ele scriiturile acestor cuvântări. Nici un alt scriitor al literaturii universale n-a ştiut însă să fie tot atât de grav, de solemn, de mândru ca Tacit, fără a cădea în ridicol. Grauitas, caracterul elevat al expresiei scriitorului nostru au fost remarcate încă din antichitate de prietenul lui, adică Pliniu cel Tânăr. Acesta a recurs la un adverb grecesc, semnos, pentru a defini gravitatea taciteică (Ep., 2, 11, 17). Dar Quintilian traducea adjectivul semnos, din acelaşi câmp semantic, prin sancîus, care implica energie, sublim, măreţie, capacitate de a emoţiona puternic (Inst. Or., 8, 3, 5-6). Tacit însuşi atribuia grauitas discursului său istoriografie (Hist, 2, 50, 4). Marele artist semnaliza astfel autoritatea ideilor sale, dorinţa de a-şi instrui cititorul, densitatea narării. într-adevăr gravitatea „semnotică", densitatea, sobrietatea, utilizarea asimetriei şi a antitezelor, a arhaismelor şi a vocabularului poetic emerg clar din parcurgerea textelor taciteice.

' Căci în nici o limbă din lume nu se spune „suspans", cum cred, eronat, unii gazetari ai noştri.

583

TACIT

Polisemia permite scriitorului să sugereze un univers permanent deschis, susceptibil a fi supus unei multitudini de grile de lectură, unei citiri multiple, programatic deschise.

Arsenalul stilistic atât de variat al lui Tacit nu poate fi prezentat şi analizat în câteva pagini. Am consemnat mai sus utilizarea unor proceduri retorice consacrate. Adăugăm aici că intensul recurs la procedeul oratoric numit „culoare", color, care imprima materialului faptic dat orientarea dorită de către declamator, incitarea auditoriului sau lectorului spre indignare ori compasiune nu apare numai în cuvântarea rostită de Galgacus, ci şi în felurite insinuări, care emerg din diverse enunţuri, ca atunci când istoricul denunţă intenţiile şi actele malefice ale lui Tiberiu faţă de Germanicus³⁶. Câteodată Tacit urcă până la sensurile iniţiale ale unui cuvânt. Patina arhaizantă, vocabulele şi conotaţiile poetice, preluate din industria stilistică vergiliană, ca şi din poemele altor poeţi, de la Lucreţiu la Lucan, proliferează în lexicul taciteic. O bună jumătate a formelor verbale, întrebuinţate de scriitor, asumă un sens figurat, o valoare poetică. Orice statistică a verbelor utilizate de Tacit poate fi revelatoare în această direcţie.

Fraza taciteică excelează prin concizie şi densitate, încât este necesar ca cititorul să adauge de la el anumite lexeme, să completeze enunţurile scriitorului*. Concizia se realizează adesea datorită utilizării multivalente a elipsei. De fapt, abundă, în textul taciteic, toate tipurile de elipsă: a propoziţiilor, a substantivelor şi adjectivelor, mai ales a verbelor. îndeosebi formele verbului auxiliar „a fi", esse, sunt omise. S-a arătat că astfel Tacit aruncă în umbră segmentul din frază, unde verbul este omis, ca să pună în lumină un altul, îndeobşte al doilea din enunţ. Uneori elipsa verbului sugerează judecata amară a istoricului moralist. Totuşi, când Tacit vrea să-şi mişte rapid scenariile descriptive, recurge la o cascadă de verbe (ca în Ann., 1, 64, 1). în orice caz, Tacit se străduieşte să transmită cât mai multe informaţii prin cât mai puţine cuvinte. Se sugerează, astfel, densitatea unei lumi populate de tensiuni, contraste şi variaţii. în acelaşi scop, scriitorul apelează la asindeton şi la zeugmă. Mai ales însă Tacit utilizează litota, ca să sugereze incertitudinile, ambiguităţile, nuanţele. Până la un punct, Germanicus este şi el o litotă, adică un anti-fiberiu, cum am arătat mai sus. Totodată, litota îi permite scriitorului să insinueze şi expansiunea universului, care îi este specific. Lumea se deschide conotaţiiior textului.

Totuşi credem că Tacit se reliefează îndeosebi ca un poet al metonimiei, principalul trop folosit de el. Ceea ce nu înseamnă că el n-ar utiliza metafore, comparaţii şi epitete, mai sus consemnate. Iar epitetele, adjectivele colorate, deosebit de pregnante, sunt puse adesea în serviciul unei strălucitoare sinonimii expresive. însă, după părerea noastră, mai ales metonimia slujeşte scriitorului pentru evidenţierea ideilor, datorită forţei intrinseci a poeziei asociaţiei prin contiguitate. Abstractul şi concretul îşi schimbă locurile. Exilurile sunt menţionate

' S-a afirmat cândva că Tacit scria ca un poet sau un gazetar de cafenea. Care în graba şi în febra redactării, nu-şi dădea seama că uneori trecea de marginea hârtiei şi deci lăsa unele cuvinte scrise pe masă! Acestea n-aveau cum apărea In textul editat...

584

r

SCRIITURA TACITEICĂ

în text în locul exilaţilor (Hist, 1, 2, 3), dar se întâmplă şi invers: surghiuniţii exprimă ideea de exil (Hist, 1,10, 3). Prieteniile substituie prietenii, căsătoriile soţiile, acuzaţiile acuzaţii. Pluralul şi singularul îşi schimbă locurile. Tacit nu evocă ura lui Tiberiu, ci urile acestuia (Ann., 1, 69, 5). La verbe ca şi la adjective, se intervertesc formele simple şi cele compuse. Tacit utilizează, de asemenea, sinecdoca: stâncile, în loc de insulele pe care se află, sunt mânjite de crime (Hist, 1, 2, 3). Astfel orizontul se deschide şi se sugerează expansiunea lui. Nu curioşii înconjoară palatul lui Galba, ci curiozităţile (Hist, 1,17, 5). Concizia, distorsiunile şi echilibrele, continuitatea şi discontinuitatea ajung echivalente între ele.

Variaţia, uariatio, disimetriile apar frecvent în desfăşurarea discursului taciteic. Se sugerează, astfel, nu numai tensiunea ideatică, ci şi deplasarea de perspectivă, care prepară răsturnarea situaţiei, tranziţia de la judecarea realităţii la judecata de valoare, cu evidentă finalitate moralizatoare, In orice caz metapolitică. în acest scop, construcţiile cu prepoziţie sunt asociate celor unde se utilizează ablativul fără prepoziţie. Dar tensiunea este pregnant revelată îndeosebi de excepţionala abundenţă a antitezelor. Opoziţiilor între discursuri, personaje şi idei le corespund diverse antiteze, realizate la nivelul microsintaxei textului. Astfel, semnificaţiile ascunse ţâşnesc dincolo de carcasa aparenţelor. în acest fel, faptele emblematice parvin la suprafaţa fenomenelor. Otho adoră mulţimile şi gesturile sale sunt pline de servilism, ca să dobândească dominaţia {Hist, 1, 36, 4). Prin urmare, pofta de dominatio triumfă sub aparentul servilism, căruia i se contrapune la nivelul frazei.

Cum am reliefat mai sus, Tacit caută cu febrilitate cuvântul rar, insolit, ca şi construcţia neobişnuită a frazei. Asemenea căutări ilustrează privilegierea conjuncţiilor rar folosite de alţi autori, pentru a introduce diverse propoziţii subordonate. Utilizarea ritmului, abil manevrat, a construcţiilor participiale, inedit situate în frază, structurarea iscusită şi condensată a enunţurilor traduc aceeaşi preocupare, pentru densitatea tensionată şi varietatea semantică. Pe când aura poetică a discursului taciteic este semnalizată de Tacit însuşi. Dacă Titus Livius îşi începuse opera printr-un pentametru, Tacit declanşează discursul Analelor printr-un hexametru. într-adevăr, s-a demonstrat că prima propoziţie a Analelor conţine un hexametru, chiar dacă nu prea izbutit construit: „oraşul Roma l-au stăpânit de la început regi", Urbem Romam a principio reges habuere (Ann., 1, 1,1). Acest fapt este deosebit de relevant³⁷. Opinăm că valenţele stilului funcţional, pe care l-a practicat Tacit, pot fi formalizate prin următoarea schemă:

Litote

î

Metonimii

Elipse Disimetrii

î.

Antiteze

►Incertitudine

Tensiune

- 585
TACIT

Metonimia deţine, aşadar, o poziţie aproape centrală, pe când tensiunea se află la baza montajului compoziţional-stilistic, pe care l-a construit Tacit.

Sinteza stilistică

Un geniu artistic de valoarea lui Tacit n-a aparţinut, de fapt, nici unui curent stilistic al vremii. S-a încercat să se măsoare distanţarea sa de paradigmele clasice. Totuşi, apare acum cu evidenţă că el n-a evoluat de la o scriitură mai clasică spre un stil personal. S-a propus însă o curbă a stilului taciteic, potrivit căreia Tacit a atins maxima sa specificitate în prima hexadă a Analelor. Ca să ajungă apoi la o moderare a limbajului spre sfârşitul aceleiaşi opere. De fapt, în ce priveşte structura frazei, ansamblul Analelor traduce etapa cea mai originală, cea mai specific marcată. De aceea, în locul faimoasei curbe stilistice noi propunem următoarea schemă, care să modeleze evoluţia stilului taciteic:

Originalitate	Sinteză	Experienţa clasică
	v Anale
	i—— Istorii
	V- Dialogul / despre oratori
	A— Germania
	Agricola

De fapt, mai mult ca oricare alt scriitor latin, Tacit dă seama clar de autonomia stilistică a istoriografiei romane³⁸. Marele scriitor realizează o strălucită sinteză stilistică, în care converg diverse tradiţii, distilate în retorta sa genială.

Este Tacit un salustian ori un tuddidian? Până la un punct trebuie să răspundem afirmativ. S-a arătat că chiar prima frază a Analelor împrumută în mod deliberat alura unui enunţ salustian: „oraşul Roma, cum am aflat eu, l-au întemeiat şi l-au stăpânit la început troienii" (Cat, 6, 1). Tacit însuşi s-ar proclama astfel un urmaş al lui Salustiu. Severitatea, gustul rupturilor şi tensiunilor stilistice, „semiologia" apăruseră şi la Salustiu, pe care Tacit îl elogiază şi direct {Ann., 3,

586

SINTEZA STILISTICA

30, 2). Salustianismul tacitele a fost minuţios analizat de către Ronald Martin. Dar Tacit este mai subtil, mai emfatic şi mai grav, în orice caz mai valoros decât Salustiu. Se pot, de asemenea, identifica vestigii de tucididism în textul taciteic. în ultimă instanţă salustianismul tucididian al lui Tacit sprijină unele tendinţe ale aticismului arhaizant al epocii marelui istoric artist. Pe de altă parte, Tacit amalgamează concizia salustiană cu stilul curgător al lui Titus Livius. Tacit îl admiră pe acesta mai mult ca pe oricare alt istoric roman şi regretă că nu-i poate fi similar (Ann., 1,1 şi 4, 34). Totuşi, el îi recuperează forţa narativă, cadenţele alocuţiunilor atribuite personajelor, viziunea interioară a actului narării. Desigur însă că Titus Livius nu operase niciodată cu profunda interpretare a omului şi istoriei, care îi este proprie lui Tacit. Concomitent, cum am arătat mai sus, Tacit transcende optica analistică liviană.

încât livianismul parţial al lui Tacit poate fi pus în relaţie cu acele elemente clasice, care pot fi, totuşi, decelate în operele marelui scriitor. Asemenea elemente pot fi reperate nu numai în Dialogul despre oratori - text ciceronian, deşi nu lipsesc nici aici anumite tuşe taciteice -, dar şi în celelalte opuscule, în Germania mai mult decât în Agricola. Pe când discursul lui Vocula, mai sus menţionat, atestă prezenţa lor chiar în Istorii. Care sunt însă relaţiile între discursul taciteic şi stilul nou? Este cert că ele se prezintă complexe şi destul de strânse. Scriitura lui Tacit se apropie, în măsură destul de sensibilă, de cea practicată de Seneca. în pofida rezervelor manifestate de Tacit faţă de marele filosof stoic.

Propensiunea spre ruptura expresiei, spre şocul lingvistic, spre densificarea imagisticii, ca şi spre rafinarea scriiturii îl înrudesc pe Tacit cu exponenţii stilului nou. Prin urmare, stilul nou, dar şi clasicismul şi aticismul arhaizant se regăsesc în uimitoarea sinteză înfăptuită de Tacit³⁹. Recursul la poezie, mai ales la poezia vergiliană a potenţat vocaţiile acestei sinteze⁴⁰. Pe de altă parte, dacă trebuie neapărat să-l apropiem pe Tacit de marile orientări estetice ale literaturii universale, putem să ne gândim şi la expresionism. Căci Tacit valorifică şi vechile filoane ale expresionismului romano-italic.
De aceea, identificăm, în discursul său, atât un expresionism al suferinţei, cât şi un altul, al măreţiei. Este oare o întâmplare că expresionistul italian Federico Fellini a încercat să amalgameze în filmul său dedicat Satyricon-u\ui valenţe petroniene cu elemente şi scene din operele taciteice?

Oricum, sinteza stilistică efectuată de Tacit se încadrează într-o strategie globală, într-un sistem sau mai degrabă un antisistem, unde scriitura, tehnica montajului compoziţional aderă şi ilustrează mesajul scriitorului, semnificaţia discursului istoric. în acest fel şi-a ridicat Tacit pentru eternitate mirificul său monument.

-------- 587

TACIT