Despre exagerare

DESPRE EXAGERARE
magix
IONUȚ RĂDUICĂ

Preparator universitar doctorand

Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale

Putem spune: „Exagerarea este o formă de minciună”. Dar este aceasta afirmație o exagerare? Când știm că am exagerat în privința a ceva? Dar în privința cui? Ce este „privința a ceva”? Exagerarea este ieșirea din cadrul unui limbaj (împărtășit de o comunitate de cel puțin două persoane)¹. Dacă îi spun vânzătorului „Vreau un kilogram de mere fermecate”, acesta va avea un tip de reacție care iese din limitele unuiversului meu de așteptare (să zicem că aștept, într-adevăr, să primesc un kilogram de mere), va râde sau se va supăra, sau îmi va suspecta intențiile de a cumpăra mere, sau toate trei la un la un loc. Dacă, în schimb, un copil îi va spune unui vânzător acealeași vorbe, vânzătorul va întreba: „Ți-au cerut părinții să cumperi mere?”.

Întrebarea este aceeași în cazul copilului și al meu, însă răspunsurile diferă. Cum se întâmplă aceasta? Dacă spun „Vreau un kilogram de mere roșii și fermecate”, răspunsul poate fi: „Nu există mere roșii și fermecate”. Însă mere roșii există. Dacă sunt fermecate pentru unul dintre actori (pentru cumpărător, de pildă), acest atribut – a fi fermecat – devine inexistent, lucru care face ca obiectul să fie inexistent, ca în cazul ”Omul este o ființă bipedă și înaripată”. Enunțul așadar este fals pentru că omul nu are atributul înaripării. Însă unui copil i se admite întrebarea, ba mai mult, vânzătorul o înțelege. Vânzătorul înțelege limbajul copilului ca fiind al copilului și al meu ca fiind al meu.

Dar de unde a știut că atributul „roșu” este pertinet și că „fermecat„ este o exagerare? De ce în cazul meu nu a admis exagerarea? Care exagerări sunt admisibile? Glumele, umorul, ironiile, faptele disproporționate sunt exagerări. Totuși, unele dintre acestea sunt exagerări ale exagerărilor: umorul prost este exagerarea tipurilor de umor (deci exagerări ale exagerărilor); faptele disproporționate țin de relația dintre fapte conexe, relație considerată exagerată. De pildă, dacă fac o glumă rasială, aceasta este o exagerare, dacă este făcută printre oameni care aparțin unor rase umane despre care fac referire în gluma respectivă. Dacă umorul meu este orientat cu predilecție către „subtilități” sau către un grup restrâns de teme și fac uz de acestea prea des, aceasta este o exagerare. De exemplu, dacă, să zicem, aș avea un umor „rafinat intelectual”, rasist, misogin sau mitocan, atunci umorul meu este exagerat. Dacă ironiile mele sunt acute și necruțătoare numai cu anumite persoane, în timp ce cu altele ironiile mele sunt „pertinente” sau chiar lipsesc, atunci ironiile mele sunt exagerate. Dacă îmi zboară umbrela din mână și când încerc să o prind, ea „fuge” mai departe, și tot așa, acestea sunt fapte exagerate sau este o situație exagerată (chiar dacă aceasta este independentă de mine). Exagerarea prin fapte, chiar dacă, aparent, independente de mine, este identică cu enunțul „Am avut prea mult ghinion anul acesta”, lucru din care putem înțelege foarte ușor că acesta are de-a face cu afirmația „Ghinionul meu este exagerat anul acesta”. Dar toate acestea sunt exagerări condamnabile ale exagerărilor admise. Propoziția „Vreau două mere roșii și fermecate” este o exagerare permisă într-un caz și nepermisă în altul. Exagerarea unei exagerări este foarte ușor de sesizat. În realitate, în cazul cererii mele „Vreau două mere roșii și fermecate”, vânzătorul sesizează faptul că exagerarea a mers până la nonsens, în timp ce în cazul copilului acesta „s-a lămurit”.

Nonsensul (în glume, ironii, umor, fapte) poate fi considerat interesant, însă în cazul cererii mele – nu. Când exagerarea este cu adevărat mare, spunem „El este un om exagerat – minte, chiar când toți stiu că minte, glumește la înmormântare, pretinde că nu are bani, deși mustește de bani etc.”. Omul „exagerat” este acela care are atitudini nepotrivite în diferite contexte. Societatea românească este plină de astfel de indivizi. Opera lui Caragiale alocă acestora un loc central. Personajele celebrului scriitor sunt personaje care sunt „prea într-un fel” sau „prea cumva”. A fi exagerat este chiar o modă și aceasta este și definiția exagerării: ea este asemenea unei mode. Exageratul depinde de criterii valabile (convenționale) astăzi și nevalabile mâine, sau valabile aici și nevalabile acolo. El exagerează numai când alții observă exagerarea, altfel spus.

Problema modei sunt limitele din interiorul cărora inventăm noi criterii de valabilitate (nu numai judecăți estetice). De pildă, o mașină mare este pertinentă în SUA, dar „exagerat de mare” în Europa, astfel că atributul „mare” este cu sens în SUA și fără sens în Europa, în cazul automobilului. Criteriul este simplu: în Europa străzile sunt mai înguste și benzina mai scumpă, în timp ce în America avem de-a face cu contrariul. „Este o modă să admit moda ca un fenomen real?” – aceasta este o întrebare fără sens. La fel, a fi împotriva unei mode pentru că este „exagerată” (cum a fost cazul, în România, cu pantofii „arlechin” sau hainele cu glugă stufoasă, purtate chiar pe temeperaturi mari, împrumutate din „moda” canadiană, care știm în ce climă se desfășoară), nu ține de situarea în opoziție față de criterii universale, ci de criterii de eficiență, locale și, ne place sau nu, subiective. Exagerarea nu privește „realul”, ci „convenționalul”. Invers, un convențional (în ceea ce privește glumele, ironia, umorul, situații, fapte etc.) perfect este o absurditate. Altminteri, ne-am trezi în situația absurdă în care simțul comun ar dicta regula, așa cum pretind analiștii politici când spun „Cutare are o avere nesimțită” sau „În România, cei care au putere, sunt foștii securiști”. În cazul „averii nesimțite”, jurnaliștii și analiștii consideră că știu ce crede publicul, și publicul crede că o avere mare este „nesimțită”, în raport cu averile obișnuite „ne-nesimțite”, „pertinente”. În realitate, este vorba de banala corupție. Îi ajunge temeiul legal pentru a fi vorba de corupție, nefiind nevoie de a construi un criteriu universal ficțional, în felul pretinsei credințe a publicului. Cei care inventează temeiuri rămân la stadiul primitiv ipoteze, care însă pot fi cu ușurință disimulate în așa-zisul „simț comun”. La fel, așa cum o arată și afirmația „Foștii securiști au puterea în România”, simțul comun reprezintă pur si simplu speculații construite prin inferențe inductive, așa cum demonstrează, convingător, Dilthey².

Ceea ce putem face este, însă, să cunoaștem criteriile celuilalt, deci să îi cunoaștem limbajul, care altfel ar rămâne un nonsens. Ca să inventăm criterii, trebuie să le cunoaștem pe cele ale noastre și pe cele ale celuilalt. Este stupid, din punctul meu de vedere, să afirm „Manelele sunt pentru cei inculți”, întrucât enunțul meu este format numai din prejudecăți, de felul: oamenii sunt separați în două categorii: inculți și culți, iar inculții nu trăiesc în cultură, lucru în întregime fals. Prin urmare, afirmația de mai sus este exagerarea unei prejudecăți. Mult mai adecvată este afirmația „Manelele nu sunt bune pentru că mesajul lor, în general, este unul nociv”. Aici avem de-a face cu o judecată, care, deși subiectivă, este asumată.

În final, putem observa că „exageratul” nu își asumă exagerarea, lucru considerat cu totul exagerat de către cei care construiesc „convenționalul”. Proporțiile grosiere – ca în cazul construirii unui „palat”, între case derăpănate, sunt privite cu totul favorabil de către proprietar. De fapt, lipsa subtilității, a discreției și, finalmente, a proporțiilor fac din proprietar un „exagerat”. Dar faptul că nu i-a fost înțeles temeiul constuirii „palatului” îi taxează pe cei care construiesc convenții și îi face să sufere la fel ca și proprietarul fenomene ale dezordinii. Manelistul este „taxat” ca exagerat, deși nimeni nu înțelege – sau nu admite – că există un public al acestuia, că mesajul sună într-un fel pentru publicul lui și în altul pentru ceilalți. Mărul fermecat este o exagerare într-un caz și un lucru firesc într-un alt caz. Unele culturi nu critică din interiorul unor convenții alte convenții. În cazul unui individ care dorește să construiască un „palat” i se indică un cartier de „palate” și, desigur, i se impune un impozit direct proporțional cu acel cartier. În cazul unei melodii considerate într-un fel anume și cu un anumit mesaj, i se pun etichete de avertizare (de pildă, unele asemănătoare celor ale CNA, pe care, ca să fie eficiente, publicul trebuie să le înțeleagă în profunzime). Iar în cazul merelor roșii și fermecate, nu ar fi rău ca vânzătorul să înțeleagă gluma...

Bibliografie:

Ambrose, Alice (ed.), Wittgenstein’s Lectures. From the Notes of Alice Ambrose and Margaret Macdonald. Cambridge 1932-1935, Prometheus Books, New York, 2001

Dilthey, Wilhelm, Construcția lumii istorice în științele spiritului, trad. Virgil Drăghici, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
Wittgenstein, Ludwig, Caietul albastru, trad. Mircea Flonta, Mircea Dumitru, Adrian Iliescu, Editura Humanitas, București, 1993

1 Cf. Ambrose, Alice (ed.), Wittgenstein’s Lectures. From the Notes of Alice Ambrose and Margaret Macdonald. Cambridge 1932-1935, Prometheus Books, New York, 2001, pp. 7-8

2 Vezi Dilthey, Wilhelm, Construcția lumii istorice în științele spiritului, trad. Virgil Drăghici, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 74-74 și urm.

Revista de comunicări științifice Nr.6/2011