Hanu-ancuţei de Mihail Sadoveanu demonstraţie povestire

HANU-ANCUŢEI

de Mihail Sadoveanu

• 
  demonstraţie povestire –
  

Ca specie literară, povestirea se defineşte ca o naraţiune subiectivizată, în care atenţia se focalizează nu asupra personajului, ci asupra situaţiei narate. Istoria povestirii se pierde în timpul mitic, când naşterea lumii se interfera cu naşterea cuvântului, putând fi găsită în stare incipientă, în basm. Situată ca dimensiuni şi amploarea subiectului între schiţă şi roman, povestirea se limitează la relatarea unui singur fapt epic şi se caracterizează prin menţinerea interesului receptorului pentru conţinutul substanţei narative, în care se evocă întâmplări petrecute în împrejurări neobişnuite, povestite la timpul trecut.

Unul dintre cei mai de seamă povestitori ai literaturii române este Mihail Sadoveanu, povestirile sale având o infuzie discretă de lirism, vremurile de altădată căpătând valoarea unui eden terestru, în care elementele de ordin divin se îmbină cu puterile pământeşti.

Publicat în 1928, volumul Hanu-Ancuţei reprezintă pentru creaţia lui Sadoveanu „capodopera de la răscruce” (N. Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărţii), făcând trecerea spre etapa marilor cărţi sadoveniene, dar este şi o sinteză a elementelor întâlnite în povestirile anterioare: „lumea ţărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea”.(G. Călinescu)

Realizat prin tehnica povestirii în ramă ca şi Heptameronul Margaretei de Navarra sau Povestiri din Canterbury, de Geoffrey Chaucer, volumul „e un fel de Decameron în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote” (G. Călinescu). Dar ciclul nu este doar o suită de nouă povestiri narate de nouă povestitori, ci un ansamblu armonios pe tema povestirii înseşi, în care unificator este ritualul zicerii: „Hanu-Ancuţei e cartea povestirilor, a istorisirilor de demult, a iniţierii în arta desăvârşită a naraţiunii! Căci ciclul acesta are valoarea unei arte poetice pentru înţelegerea structurii povestirii, pentru decantarea treptelor şi etapelor compoziţionale ale genului”.(Ion Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice). Liantul narativ al celor nouă istorisiri îl formează atât cadrul pitoresc al hanului străvechi, cât şi personajele strânse în jurul focului, degustând „vin nou din ulcioare vechi” aduse de frumoasa Ancuţa, „întemeind sfaturi” şi rostind întâmplări pilduitoare. Eroii sadovenieni manifestă o deosebită plăcere să spună şi să asculte poveşti „din vremea veche care astăzi nu se mai văd”, cercul povestitorilor şi al ascultătorilor rămânând deschis oricui, criteriile de apreciere ale membrilor ocazionali fiind locvacitatea şi putinţa de a impresiona în mod spontan auditoriul: „Cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare”, decide Ioniţă, comisul din Drăgăneşti. În spaţiul securizant al hanului cu ziduri groase „ca de cetate şi cu porţi ferecate”, cum nu se mai găseşte altul „cât ai umbla pe drumurile pământului”, după mândra judecată a lui moş Leonte Zodierul, se adună călători aparţinând celor mai diferite categorii sociale.

Povestirile se situează într-un plan al trecutului, principala lor caracteristică fiind evocarea unei lumi apuse, a „celeilalte Ancuţe”. Cei nouă povestitori transfigurează prin cuvânt măiestrit experienţe personale, mărturii ale unui vechi mod de viaţă, iar al zecelea, anonim, ridică aceste experienţe la rang de cultură şi le dă valoarea perenităţii.

Naraţiunea-cadru este răsfirată de-a lungul întregului text şi include cele nouă povestiri. Incipitul ei fixează coordonatele spaţio-temporale, cadrul întâlnirii povestitorilor, „într-o toamnă aurie”, la Hanu-Ancuţei. Interesul ascultătorilor este susţinut între povestiri de promisiunea comisului Ioniţă de a spune „o poveste cum n-am mai auzit”, promisiune neonorată până în final, ceea ce sugerează faptul că povestea poveştilor este aceea niciodată rostită şi că se acordă tăcerii valoarea absolută a misterului inaccesibil. Finalul naraţiunii-cadru şi al volumului sugerează ideea de crepuscul al unei civilizaţii, pe care o salvează însă forţa creatoare a povestirii.

Timpul povestirii este magic, pentru că reconstituie prin forţa cuvântului o lume şi stă sub semnul vârstei de aur. Timpul în care se spun întâmplările creează impresia unei durate multiplicate la infinit, ceea ce vrea să sublinieze că prin intermediul povestirii atât povestitorul, cât şi ascultătorul pătrund într-u univers fără graniţe stricte şi eliberat de opresiunea timpului. Nicolae Manolescu este de părere că Sadoveanu creează în mod deliberat „timp mitic” şi „spaţiu mitic”, iar Ion Vlad demonstrează că povestirile sadoveniene se caracterizează prin „atmosferă dionisiacă”. Cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul povestirii/al naratorului auctorial, care evocă nostalgic toamna aurie „într-o depărtată vreme” a tinereţii sale, timpul discursului / al toamnei aurii când se spun toate povestirile şi timpul evocat, diegetic.

Spaţiul povestirii are valoare mitică, imagine a paradisului pierdut. Aşezat la răscruce de drumuri, hanul este un loc de popas şi de petrecere, ocrotitor ca o cetate. Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolică a graniţelor dintre lumea realului şi lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate şi are chiar rolul unui suprapersonaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: „Îl simţise şi hanul – căci se înfioră prelung.” “Hanul reprezintă în mic Moldova dintotdeauna, Moldova oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu întâmplări care se perindă după anume date calendaristice.” (Ion Rotaru)

Fântâna dintre plopi este a patra povestire a ciclului Hanu-Ancuţei şi are ca temă iubirea tragică, iar ca personaj-narator pe căpitanul de mazili Neculai Isac. Naraţiunea la persoana I, subiectivă, cu focalizare internă, implică două planuri: reprezentarea evenimentelor trăite în tinereţe (timpul narat) şi autoanaliza faptelor din perspectiva maturităţii (timpul naraţiunii). Naratorul evocă o întâmplare trăită de el în tinereţe, în urmă cu peste douăzeci şi cinci de ani, „ pe aceste meleaguri”.

Naraţiunea debutează cu evocarea reîntâlnirii după un sfert de veac, la hanul Ancuţei celei tinere, dintre comisul Ioniţă din Drăgăneşti şi căpitanul Neculai Isac, deja „un om ajuns la cărunţeală, dar care se ţinea drept şi sprinten pe cal”. Cu fineţe epică, naratorul prelungeşte trecutul în prezent, stabilind şi o legătură afectivă între timpul real şi cel legendar: „Iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri”. Îndemnat de prietenul regăsit să spună în ce împrejurări cumplite „a pierdut o lumină” oculară, el istoriseşte o dramă petrecută în tinereţea sa aventuroasă, ascultat cu gravă atenţie şi de ceilalţi oaspeţi de la han. El îşi începe confesiunea ca pe o terapie împotriva suferinţei, dar constată uimit că amintirile dureroase rămăseseră la fel de vii. Protagonistul întâmplării recunoaşte că în tinereţe „era buiac şi ticălos”, mama lui dând acatiste disperate ca să-l cuminţească şi să-l însoare. Ioniţă îi confirmă reputaţia demnă de un Don Juan moldav, evocând viaţa aventuroasă şi disponibilitatea erotică a prietenului său. Îndrăgostindu-se sincer de o tânără ţigancă, pe nume Marga, căpitanul va fi atacat într-o noapte de complicii fetei, cu scopul de a-l jefui. Marga îl va avertiza abia în ultimul moment asupra primejdiei, astfel încât acesta nu se mai poate opune. Când înţeleg că victima potenţială a aflat mai devreme decât trebuia despre intenţiile lor, aşteptându-i înarmat şi cu Lupei – câinele – alături de el, ţiganii o ucid pe Marga şi o aruncă în fântână, făcând-o să plătească trădarea neamului său cu propria viaţă.

Titlul povestirii este simbolic. Reprezentând apa, fântâna are proprietăţi magice şi, potrivit tradiţiei, este loc de întâlnire între îndrăgostiţi. Plopul este considerat în multe culturi indo-europene arborele blestemat, simbol al jalei, al tristeţii, al singurătăţii. Corelate, cele două simboluri indică locul unei întâmplări dramatice. Fântâna cu adâncurile ei simbolizează, aşadar, atât viaţa cât şi moartea, reunite în amintirea de neşters a unei femei deosebite şi a devotamentului ei absolut în numele iubirii.

În această impresionantă povestire, două coordonate ale vieţii noastre rurale, dar şi ale existenţei umane în genere, sunt evidenţiate de către narator: pasiunea erotică şi conştiinţa demnităţii umane. Sentimentele sunt grave, implicarea eroilor este totală, iar dramele pasionale ating concentrarea maximă şi forţa sacrificiului pentru omul iubit din tragediile lui William Shakespeare.

Autenticitatea naraţiunii este susţinută prin perspectiva homodiegetică, relatarea fiind la persoana I, şi prin intervenţia Ancuţei, unul dintre ascultători, care adevereşte întâmplarea ştiută de la mama ei.

Din punct de vedere compoziţional , Fântâna dintre plopi este şi ea o povestire în ramă, a cărei „ramă” este alcătuită din două episoade. Episodul iniţial reia imaginea hanului aflat sub lumina aurie a soarelui în asfinţit; în momentul de linişte care urmează istorisirii lui moş Leonte, Ancuţa aprinde focul pe vatra magică, pregătind cadrul unei noi „poveşti”. Episodul final are ca simbol cenuşa : „Focul se stinsese”, sugerând timpul intrat în amintire şi imaginea lui Neculai Isac care „privea ţintă în jos, în neagra fântână a trecutului”. Între cele două episoade este inserată povestea propriu-zisă.

Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neştiutor, dar reprezentarea faptelor este însoţită de analiza şi condamnarea lor, din perspectiva maturului, din cauza consecinţelor tragice.

Tânărul Neculai Isac are defectele vârstei : neştiinţa(lipsa experienţei de viaţă) şi nesocotinţa(incapacitatea de a prevedea urmările faptelor săvârşite). Prima întâlnire cu ţiganii şi cu fata care umblă prin apă în fusta ei roşie este relatată din perspectiva tânărului, care nu vede capcana în această întâmplare. Tânărul crede că trăieşte etapele unei idile superficiale, dar se vede prins în capcana prinsă de ţigani. Plăteşte nechibzuinţa sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viaţă tot datorită tinereţii: calităţile fizice şi seninătatea inconştientă. Dacă ar fi conştientizat valoarea avertismentului fetei, pericolul în care se afla ea şi ar fi încercat s-o protejeze, şi-ar fi diminuat şansele de salvare. Licărul de conştiinţă se aprinde prea târziu, iar manifestările lui sunt regretul şi autocondamnarea.

Portretul fizic al maturului este realizat de la intrarea personajului în scenă, vestimentaţia reflectând statutul social, indicat şi în formula de adresare folosită de comisul Ioniţă: „Nu eşti domnia ta prietenul meu Neculai Isac, căpitan de mazili?” Venirea lui produce un efect deosebit asupra celor de la han: „Era un om ajuns la cărunţeală, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal”. El povesteşte din dorinţa de revedea trecutul pentru a-l înţelege, căci pierderea ochiului îi dă puterea vizionară, ca unui alt rapsod clarvăzător al trecutului, Homer. Pentru el, timpul interior s-a oprit într-un prezent etern, când a înţeles că inconştienţa sa înseamnă vinovăţie.

Frumoasa Marga este însă eroina tragică a acestei poveşti de iubire. Condiţia ei umilă, ţigăncuşă care se lasă folosită de grupul nomad pentru a-i jefui pe călătorii dornici de aventuri trupeşti, este umanizată şi metamorfozată de puterea dragostei adevărate. Păstrarea cuvântului dat, dragostea sinceră a bărbatului, nobleţea comportamentului său îi trezesc tinerei respectul de sine şi responsabilitatea faţă de propriile fapte. Pentru întâia oară, Marga se revoltă împotriva condiţiei sale şi nu mai acceptă să fie complice la acte ruşinoase. Ea simte nevoia să se devoteze omului iubit, să-l ocrotească avertizându-l să-şi apere viaţa, în pofida consecinţelor îndrăznelii ei de care era perfect conştientă.

În cadrul povestirii naraţiunea se îmbină cu dialogul şi scurte pasaje descriptive. Relatarea personajului-narator se încheie cu deznodământul povestirii, dar naraţiunea are un epilog care constă în dialogul ascultătorilor şi în comentariile naratorului anonim, care înregistrează efectul narării asupra povestitorului: întoarcerea spre sine şi în trecut.

Modalităţile narării prezente în text sunt relatarea, reprezentarea, povestirea, iar dominanta stilistică este oralitatea. Relaţia dintre narator şi receptor este strânsă, utilizându-se persoana I şi a II-a în dialogul acestora. Ceremonialul povestirii constă în faptul că dialogul presupune un sistem de convenţii. Naratorul se adresează interlocutorilor într-un mod ceremonios, adecvat rangului său nobil: „domnilor şi fraţilor, ascultaţi ce mi s-a întâmplat…”, iar ascultătorii intervin în final cu întrebări, comentarii, reflecţii.

Farmecul zicerii este dat de prezenţa elementelor de limbaj popular („singur ca un cuc”), arhaic („catastih”, „mazili”), regional („buiac”, „imaş”, „roşă”). Limbajul personajelor (ţiganii) contrastează cu al naratorului-personaj (boierul), indicând diferenţa socială şi culturală. Expresivitatea limbajului este dată de frumuseţea metaforei : „Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce”, epitetul de caracterizare : „nări largi, şi ochii iuţi”, „răcni răguşit”, comparaţia sugestivă: „Am simţit în mine ceva fierbinte; parc-aş fi înghiţit o băutură tare”.

Aşadar, fiind o naraţiune subiectivizată care se limitează la relatarea unui singur fapt epic, aceasta făcută din perspectiva povestitorului, implicat ca protagonist al întâmplării, Fântâna dintre plopi este o povestire, prin ciclul Hanu-Ancuţei, Sadoveanu „consacrând definitiv povestirea, asigurându-i o participare esenţială şi prestigioasă la viaţa formelor epicului” (Ion Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice).