Henri pjrenne mahomed el Charlemagne
Yüklə 1,39 Mb.
|
205 \ Papa ştie că împăratul continuă să facă demersuri diplomatice la curtea lui Pepin. în 762, ambasadorii lui Pepin şi ai papei se duseseră la Constantinopol. în mod evident, de altfel, papa încearcă o apropiere. Pe la 765, împăratul trimite la Pepin pe spătarul Anthi şi pe eunucul Sinesius pentru a discuta problema icoanelor ca şi .pe aceea a logodnei fiicei lui Pepin, Gisla, cu fiul împăratului129. A mai avut loc o mare discuţie cu privire la icoane în 767 la Gentilly130. Pepin rămâne însă neclintit şi în toate privinţele acţionează numai în deplin acord cu papa. Cât despre greutăţile pe care Didier i le face acestuia, Pepin le aplanează, în 763, printr-un acord în virtutea căruia papa renunţă la revendicările sale teritoriale, ca şi la tentativele sale de protectorat asupra ducatelor Spoleto şi Benevento13'. în rezumat, datorită lui Pepin, papa se simte desigur apărat şi este liniştit în privinţa respectării ortodoxiei, dar e obligat să se bizuie exclusiv pe protecţia sa. Domnia lui Carol cel Mare a fost, din toate punctele de vedere rezultatul domniei Iui Pepin. Tatăl său i-a trasat lui Carol politica sa în Italia, adică politica sa lom-bardă şi cea romană. S-a urcat pe tron (9 octombrie 768) cu titlul de patriciu ca şi fratele său Carloman. El a putut însă acţiona cu adevărat abia după moartea acestuia (decembrie 771). Regele longobarzilor, Didier, avea în continuare ambiţia să stăpânească Roma. Chiar din ianuarie 773, papa Adrian a fost nevoit să solicite ajutorul lui Carol cel Mare împotriva lui Didier. De îndată, Carol coboară în Italia şi în timp ce armata sa asediază Pavia, unde s-a retras Didier, regele se duce la Roma pentru a sărbători Pastele (774). Intervenţia sa îl situează pe poziţia de mare binefăcător al Sfântului Scaun. Nu numai că reînnoieşte, dar extinde enorm donaţiile făcute de tatăl său papei, până într-acolo încât include în ele ducatele Spoleto şi Benevento, precum şi teritoriile Veneţiei şi Istriei1'2. Intorcându-se apoi la Pavia, care se predă în iunie 774 împreună cu Didier, Carol ia titlul de rege al longobarzilor. Până în acel moment, se mulţumise cu titlul de Caro-lus, gratia Dei, rex Francorum, vir iliister. Acum titlul său este: Rex Francorum et Longobardorum alque patri-cius Rom anonim1 ~^'. 206
Această inovaţie demonstrează clar că, spre deosebire de ceea ce ar dori papa, patriciatul roman constituie pentru Carol o anexă a regalităţii sale longobarde. Regele francilor a devenit o putere italiană. Puterea sa, născută în Austrasia germanică, s-a întins până la Mediterana. Dar el nu se va stabili la Roma. Nu va deveni mediteranean. Va rămâne septentrional. Italia împreună cu papalitatea vor gravita pe orbita sa. îi i:să regatului longobard o oarecare autonomie, dar trimite comiţi franci şi împarte moşii unor mari biserici din Francia. în ceea ce-1 priveşte pe papă, el caută, natural, să nu vadă în acest patricius care la urma urmei a primit puterea pe care o deţine de la papa Ştefan al Il-lea la Quiersy, decât un protector al său. în această privinţă, există însă o contradicţie fatală. în primul rând, orice protector devine cu uşurinţă un stăpân. Pepin nu a devenit, pentru că şi-a modelat fidel politica italiană după cea a papei, dar Carol va fi stăpân. Faptul că nu-şi ia titlul de patriciu decât după ce cucereşte regatul longobard, dovedeşte că a considerat acest titlu ca pe o cucerire, deci că 1-a dobândit prin el însuşi. Cât despre papa, care din 772 nu mai datează bulele papale folosind anul de domnie al împăratului, iar din 781 le datează conform anului pontificatului său134, el încearcă evident să-şi extindă autoritatea. Se loveşte însă de opoziţia principelui longobard de Benevento şi de patriciul Siciliei, care guvernează sau pretinde că guvernează în numele împăratului, Sicilia, Calabria şi ducatul de Neapole. Carol nu avea de gând să dea Italia pe mâna papei. El era regele longobarzilor şi ca atare era hotărât să fie stăpânul întregii peninsule. De aceea, când a venit a doua oară la Roma în 780, de Paşte, contrazicându-şi în fond primele declaraţii, făcute înainte de a fi cucerit coroana longobardă, îl împiedică pe papă să-şi extindă autoritatea asupra ducatului Spoleto, al cărui duce se recunoscuse supusul său. Pe de altă parte, Imperiul bizantin, unde Leon a jV-lea tocmai murise şi unde împărăteasa Irina renunţă la iconoclasm, schiţa o intenţie de apropiere. în 781, o ambasadă de la Constantinopol a venit să-i ceară lui Carol mâna fiicei sale Rotrude pentru tânărul împărat şi logod- 207 na a fost hotărâtă IX\ Nu era deci momentul să se certe cu împăratul, şi în consecinţă Carol nu putea favoriza tendinţele expansioniste ale papei asupra teritoriilor imperiale. La sfârşitul lui 786, Carol vine din nou la Roma, de astă dată din cauza uneltirilor ducelui de Benevento pe -are trebuie să-/ supună. De îndată însă ce a plecat, ducele Arichis pune Ia cale o alianţă cu Bizanţul pentru a obţine titlul de patriciu şi pentru al reprezenta pe împărat în Italia şi chiar la Roma. Astfel se schiţează o întoarcere ofensivă a Bizanţului contra papei şi contra lui Carol. Şocul care s-a produs în 788 n-a avut alt rezultat decât să întărească influenţa lui Caroi asupra ducatului Benevento şi să-i uşureze cucerirea Istriei13 în nord. Totuşi, Carol nu se va putea niciodată impune cu adevărat în Benevento în ciuda expediţiilor sale din 791, 792-793, 800, 801 -802l37 împotriva ducelui. Carol îl protejează deci pe papă din veneraţie pentru Sfanţul Petru, dar nu i se subordonează precum Pepin. Are chiar pretenţia să-i dicteze în materie de dogmă. După condamnarea iconoclasmului de către sinodul de la Niceea în 787, când oficial Roma şi Constantinopolul se împacă din punct de vedere dogmatic, Carol refuză să accepte toate deciziile sinodului. Şi-a pus teologii să alcătuiască o serie de tratate împotriva acestuia: Libri Caroli-ni, şi a trimis la Roma un ambasador însărcinat să-i prezinte suveranului pontif capitulare conţinând optzeci şi cinci de obiecţii; în sfârşit, în 794, reuneşte la Frankfurt j toţi episcopii din Occident într-un sinod în care se re- ' nuntă Ia mai multe din concluziile sinodului de la Niceea, iar doctrinele adoratorilor de icoane sunt condamnateI3S. După moartea papei Adrian, îi scrie în 796 succe- / soiului acestuia, Leon al III-iea că el „este stăpân şi tată, rege şi preot, şef şi conducător al tuturor creştinilor"'39. Carol îi trasează papei linia sa de conduită, fixând foarte exact limitele propriei y;/e puteri temporale şi a puterii spirituale a papei' °. De altfel, în momentul când i-a urmat papei Adrian, Leon al Ilf-lea i-a trimis /ui Caro/ flamura oraşului Roma14' şi a introdus o modă nouă şi anume să insereze în data bulelor papale anii lui Carol a quo cep// Italiam. 208 E evident că regele Carol nu se mai consideră un pa-tricws Romanorum. El acţionează ca un protector al creştinătăţii. în acea perioadă i-a învins pe saxoni şi pe longobarzi, i-a supus sau i-a alungat dincolo de Tisa pe avari (796) şi la apogeul puterii sale, poate avea pretenţia să joace acest rol. Dacă nu-i punem la socoteală pe neînsemnaţii principi din Anglia şi Spania, nu mai există decât el în tot Occidentul. Poziţia sa o depăşeşte pe aceea a oricărui alt rege. Şi dacă mai există pe undeva, prin România, vreo urmă de supremaţie bizantină, ea nu apare nici în nord, nici în acele medii anglo-saxone şi germanice în care trăieşte Carol; Alcuin, când i se adresează, este îndreptăţit să-l trateze pe Carol drept împărat142. Chiar la Roma, deşi nu neagă suveranitatea împăratului bizantin, papa în fapt scapă de această dominaţie. Recunoscând puterea şi prestigiul de care se bucură regele francilor, cum să nu-i vină aşadar ideea de a reconstitui, în favoarea lui Carol, Imperiul care în Occident nu mai are titular din secolul al V-lea? Evident, el nu se gândeşte să refacă Imperiul in partibus Occidentis şi să-i găsească, dacă se poate spune, un succesor Iui Romulus Au-gustulus. A face una ca asta ar însemna a-I aduce pe împărat Ia Roma şi a trece sub stăpânirea sa. Iar el vrea să rămână independent. Mozaicul pe care 1-a comandat pentru a împodobi triclinium de la Latran, reprezentându-1 pe Sfântul Petru înmânându-i lui Leon al IU-Iea un pal-lium şi lui Carol un stindard, dovedeşte acest lucru. Ceea ce vrea să preamărească papa reconstituind Imperiul nu este Roma imperială ci Roma Sfântului Petru, capul acelei ecclesia al cărei ostaş se declară Carol. Oare nu a spus chiar el, adresându-i-se lui Leon al III-lea, că poporul său este populus Christianus? Carol ar putea, desigur, să-şi acorde singur titlul de împărat sau să ceară unui sinod al Bisericii sale să i-l acorde. Dar cu cât mai legitim ar fi acest titlu în ochii întregii creştinătăţi, dacă i-ar fi conferit din iniţiativa PapeH Disproporţia dintre titlul de patricius pe care îl Poartă Carol şi puterea pe care o deţine ar dispărea. EI ar deveni reprezentantul militar al Sfântului Petru, după cum papa este reprezentantul său religios. Ar fi atunci şi unul şi celălalt integraţi într-un singur sistem: ecclesia.
Iar pe 25 decembrie 800, punându-i pe frunte coroana imperială, papa consfinţeşte acest Imperiu creştin. Carol cel Mare şi-a primit titlul conform formulei uzitate în Bizanţ, adică prin acclamatio. Apoi papa i-a aşezat coroana pe cap şi i s-a închinat14'. Formal deci, urcarea Iui Carol pe tronul imperial era legală144. Aclamarea de către popor a avut Ioc exact ca în Bizanţ. în realitate însă, între suirea pe tron a lui Carol şi aceea a unui împărat bizantin există o diferenţă esenţială. De fapt, romanii care I-au aclamat, nu erau, asemenea poporului din Constantinopol, reprezentanţii unui Imperiu, ci locuitorii unui oraş al cărui ales era tocmai patriciul. Aclamaţiile lor nu-i puteau Jega de Carol pe toţi supuşii săi de la Elba la Pirinei. în fond, acele aclamaţii erau regizate. în realitate cel care i-a dat lui Carol Imperiul a fost papa, şeful bisericii, deci chiar ecclesia Din această cauză el devine apărătorul ei oficial. Titlul său imperial, spre deosebire de cel al vechilor împăraţi romani, nu are nici o semnificaţie laică. Urcarea lui Carol pe tronul imperial nu corespunde nici unei instituţii imperiale. Dar, printr-un fel de lovitură de stat, patriciul care proteja Roma devine împăratul care protejează Biserica. Puterea pe care a primit-o face din el nu un împărat, ci împăratul. Nu pot exista doi împăraţi, nici doi papi. Carol este împăratul Bisericii romane, în sensul de Biserică universală145, de ecclesia aşa cum o concepe papa. El este serenissimus Augustus a Deo coronatus, magnus, pacificus, imperator. De remarcat că nu se intitulează Romanorum imperator, nici semper Augustus, titluri pe care le purtau împăraţii romani. Adaugă doar Romanorum gubernans imperium, expresie destul de vagă pe care o precizează cele două realităţi rex Francorum et Longobardorum. Cât despre papa, acesta i se adresează în bulele sale: imperante domino nostro Caro/o piissimo perpetuo Augusto a Deo coronato magno et pacifico ini-peratore]4&. Acest apărător al Bisericii, acest sfânt şi pios împărat îşi are centrul efectiv al puterii nu la Roma, unde a 210 primit-o, ci în nordul Europei. Fostul Imperiu mediteranean îşi avusese, logic, centrul la Roma. Actualul, la fel de logic şi-l va avea în Austrasia. împăratul Bizanţului a asistat neputincios la încoronarea lui Carol. N-a putut face decât un singur lucru: să nu-l recunoască. Şi totuşi, pe 13 ianuarie 812, cele două imperii încheie pace. împăratul Bizanţului acceptă noua stare de lucruri, Carol renunţă la Veneţia şi la Italia meridională pe care le restituie Imperiului bizantin147. De fapt, politica împăratului Carol cel Mare în Italia a eşuat, el n-a devenit o putere mediteraneană. Nimic nu arată mai clar răsturnarea ordinii antice şi mediteraneene care a dominat atâtea secole. Imperiul lui Carol cel Mare este rezultatul rupturii de către Islam a echilibrului european. Dacă acest fenomen s-a putut produce, faptul se datorează pe de o parte separării Orien-, tului de Occident, ceea ce a limitat autoritatea papei la Europa occidentală, pe de altă parte cuceririi de către Islam a Spaniei şi Africii, ceea ce i-a permis regelui francilor să devină stăpânul Occidentului creştin. E deci riguros corect să se afirme că, fără Mahomed, Carol cel Mare este de neconceput. Fostul Imperiu roman, a devenit, de fapt, în secolul al VH-lea un Imperiu oriental; Imperiul lui Carol este un Imperiu occidental. în realitate, fiecare îl ignoră pe celălalt148. Conform direcţiei în care se îndreaptă istoria, centrul acestui Imperiu este în nord, acolo unde s-a deplasat centrul de gravitaţie al Europei. Cu regatul franc, dar mai ales cu cel austrasian-germanic, se deschide Evul Mediu. După o perioadă în timpul căreia, din secolul al V-lea până într-ai VIII-lea, încă se mai menţine unitatea mediteraneană, ruptura care deplasează axa lumii149 se produce. Germanismul începe să-şi joace rolul istoric. Până acum tradiţia romană s-a menţinut. De acum înainte se va dezvolta o civilizaţie romano-germanică originală. 'mperiul carolingian, sau mai degrabă Imperiul lui Carol cel Mare constituie cadrul Evului Mediu.'Statul pe care se bazează este extrem de slab şi se va prăbuşi. Dar mperiul va dăinui ca unitate superioară a creştinătăţii occidentale. 211      NOTE
212 comerţul Evului Mediu n-a avut o amploare considerabilă, şi totuşi, ce consecinţe grave a avut, de plidâ, prohibiţia lânii englezeşti în secolul al XIH-lea şi într-al XlV-lea!
:. II, p. 62. :. II, p. 55.
54. FUSTEL DE COULANGES, op cit., p. 100. 55 lbid., p. 101. 56. lbid., p. 106 ". RICHTER, op. cit., pi 73. 58. Ansegise, tatăl lui Pepin, n-a fost primar. 59 FUSTEL DE COULANGES, op. cit., p. 168. Yüklə 1,39 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
