Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

Iconomia Duhului Sfânt (TTDE, 144-148)

Există o legătură inseparabilă între iconomia Fiului și cea a Duhului Sfânt. De ex. Unul e unsul celălalt e ungerea - Lc.4,18-19; Duhul Îl unge pe Hristos ca Domn Arhiereu și Profet, chiar al Întrupare. - Is 6, 1. Prin lucrarea Duhului Sfânt, Tatăl pregătește venirea Fiului; Duhul e activ în creaţie, Fac.1, 28; 2,7; El vorbește prin prooroci, apoi Se odihnește în Fiul și este trimis în Lume de Fiul - In, 15,26 dar El este și Duhul Fiului trimis de Tatăl în inimile ca să confirme că suntem fiii Lui, strigând Avva Părinte - Rom, 8,15. Iconomia lui Dumnezeu realizată prin Hristos e completată de revărsarea Duhului Sfânt și de adunarea Bisericii la Cincizecime, Biserica deveni a Trup al Domnului dar și templu al Duhului Sfânt. Duhul e garantul prin excelență al jertfei lui Hristos, cum că aceasta a fost primită de Tatăl. Duhul e primit ca Mângâietorul ca cel ce însoțește Cuvântul. Revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime confirmă împăcarea omului cu Dumnezeu. Cei ce caută darurile Duhului sfânt trebuie să le caute în ecclesia constituită la Cincizecime prin ungerea Duhului. Cei unși au datoria de a nu stinge Duhul - I Tes. 5,19, tocmai de aceea cea mai proprie rugăciune a Bisericii fiind” vino Duhule Sfinte”.

Duhul e garantul și instrumentul prezenței lui Hristos în istoria și în misiunea Bisericii, Hristos prin Duhul Sfânt fiind Cel ce inspiră, însuflețește și sfințește Biserica; prin El lucrează în Tainele Bisericii, pecetea „sphragis” ungerii Duhului Sfânt neștergându-se niciodată.

Dacă iconomia ca răscumpărare începe de la Tatăl în Fiul și prin Sfântul Duh, însușirea acesteia în mod personal începe cu Pogorârea Duhului Sfânt, Acesta pregătind loc lui Hristos cel nedespărțit de Tatăl. Duhul, Sfânt e cel ce face relațiile de comuniune după modelul treimic.

Duhul Sfânt e garantul, sacramentul filiației divine: „toți cei ce sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu sunt fii lui Dumnezeu” - Rom.8, 14. Hristos îi cheamă pe toți al unirea întru Împărăția Sa prin Duhul Sfânt. Prin urmare Hristos rămâne mereu prezent și actual în și prin Duhul Sfânt, trimițându-L pe acesta nu ca Înlocuitor al Său, ci ca Cel Ce împărtășește lumii roadele împăcării, adică darurile Împărăției lui Dumnezeu, făcând posibilă Împărăția lui Dumnezeu.

Creșterea omului duhovnicesc se face sub influența Duhului Sfânt. El e factorul activ în sfințirea umanității, întrega spiritualitate stând sub semnul chemării Lui. Duhul Sfânt e forță de coeziune dar și de extindere a Bisericii. Fără El, Biserica e menită eșecului. El dă forța martiriului, a adevărului, și de coeziune. El intervine acolo unde e contradicția între ceea ce e de la Dumnezeu și ceea ce e de la oameni. De aceea păcatele împotriva Duhului Sfânt nu pot fi iertate. Duhul vine în momentele de criză (crisis=judecată) în ajutorul istoriei ca să o tragă din întuneric la lumină. Cincizecimea e văzută de exegeza patristică ca fiind reversul experienței din Babel, în noul Babel însă, diversitatea a devenit un dar al Duhului și a constituit unitatea Trupului în Hristos.

VIII. Înțelesurile și etapele mântuirii omului în Biserică (Stamate George)

Înţelesurile si etapele mântuirii

Scopul iconomiei Întrupării lui Hristos este acela, că, împărtăşindu-se de ale noastre, să ne facă pe noi, părtaşi de ale Sale (Simeon Noul Teolog). Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma faptul că „misterul iconomiei s-a înfăptuit în Hristos”. Creaţia, Întruparea, Răscumpărarea, toate aparţin iconomiei divine.

Iconomia Divină s-a răspândit într-o formă partială și măsurată prin Lege şi prin profeţi, iar într-o formă universală, prin Iisus Hristos (Chiril al Alexandriei).

Răscumpărarea s-a realizat în două momente fundamentale: înnoirea firii umane prin întruparea ipostatica a Fiului şi sfinţirea omenirii prin vărsarea sângelui lui Iisus Hristos.

O altă exprimare a naturii răscumpărării: înfierea (adoption) care apare în Rom. I, 23 şi învierea (anastasis) în In 9, 25. Operă de mântuire a lui Hristos poarta diferite nume: viaţa cea ascunsă în Hristos (col. III, 3), sămânţa cea bună (Mt. XIII, 24) sau arvuna Duhului (II Cor. I, 22).

Etapele operei de răscumpărare

Sunt trei etape, care corespund cu cele trei laturi ale operei Sale: profetică, sacerdotala şi împărătească. Iisus vine să anunţe „Vestea cea bună”, adică prezenta şi lucrarea personală a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.

Ştiind că timpul este scurt, Iisus rezuma Evanghelia Sa în predica de pe munte (Mt.5-7), comparând-o cu Tora şi formează un grup de discipoli fideli dintre iudei (cei doisprezece Apostoli).

Ca să împlinească profeţia anunţată de proorocul Isaia (Mt. XII, 12-21), Iisus nu are altă cale decât, semnul lui Iona”, adică, propria Lui înjosire şi suferinţă.

Chiar dacă ştie că patima e aproape, El nu se lasă presat de timp şi găseşte timp să se roage şi pentru Lazăr. După Înviere, Iisus insista ca planul lui Dumnezeu de a mântui lumea să fie realizat de către Apostoli şi urmaşii lor. Pentru a-şi actualiza opera, Iisus face făgăduinţa să rămână nedespărţit de discipolii Săi până la sfârşitul veacurilor. De la Cincizecime, celălalt Mângâietor, Duhul Sfânt va interveni în istorie pentru a grăbi cea de-a doua venire a lui Hristos. La 40 de zile se înălţa la cer şi trimite Duhul Sfânt Apostolilor, ca semn că introduce Împărăţia veşnică în istorie.

Necesitatea credinței și a faptelor bune ca condiții subiective ale mântuirii

Mijloacele prin care omul ajunge la îndreptare sau însuşirea personală a mântuirii sunt credința şi faptele bune. Sunt condiții subiective ale mântuirii, condiţia obiectivă fiind harul divin.

Omul se îndreptează în Biserica împreuna-lucrând cu harul prin credința şi fapte bune. Prin acestea beneficiază de roadele întrupării şi jertfă Mântuitorului progresând treptat spre sfințenie.

Credința implica devotament întreg fața de Cuvântul lui Dumnezeu. Acest devotament întreg faţă de Hristos, înseamnă iubire, iar iubirea se manifesta prin fapte bune. Credinţa nu e un act strict teoretic, ci un act moral, nefiind de despărţită de faptele bune, izvorâte din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (Gal. V, 6).

Sfânta Scriptură pune mereu în strânsă legătura credinţa şi faptele bune ca factori ai mântuirii (În. V, 10; Rom. V, 2). Credinţă vie se arată în fapte.

Există şi o credinţă care nu mântuieşte, ceea a diavolilor care cred şi se cutremură (Iac. ÎI, 19), dar aceştia nu iubesc pe Dumnezeu. Această credinţă neavând iubire e lipsită de faptele bune. Sf. pavel spune despre această credinţă că nu are nici o putere fiind aramă sunătoare şi chimval răsunător (I Cor. XIII, 2).

Aşadar dacă se ia credinţa în sens larg, implicând nedespărţirea de iubire, atunci se poate spune că omul se îndreptează prin credinţă.

Faptele bune izvorăsc din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele în colaborare cu harul divin, anume cu: rugăciunea cu postul. Milostenia, toate faptele care contribuie la menţinerea şi propăşirea vieţii religioase, morale şi material. Tot ce se face pentru Domnul este o faptă bună.

Cat despre îndreptare, despărţirea pe care o fac protestanţii între îndreptare şi sfinţenie e nejusta.

Harul Duhului Sfânt, principiul vieţii celei noi de sfinţenie şi iubirea, conţinutul acestei vieţii, se primesc în momentul îndreptării.Ca îndreptarea şi sfinţenia formează o unitate se vede din felul în care Sf. Pavel pune laolaltă noţiunile de îndreptare şi sfinţenie (I Cor. VI, 11; II Tes. II, 13).

În concepţia protestantă despre îndreptare ca act judecătoresc al dreptăţii divine, Dumnezeu nu ţine cont de păcatele credincioşilor, declarând drepţi şi sfinţi pe cei pe care nu sunt drepţi în realitate.