Insula din ziua de ieri umberto eco

Încercări Paradoxale despre cum gîndesc Pietrele
Însă cît timp rămăsese bolnav? Zile, săptămîni? Sau poate că în timpul ăsta vreo furtună se abătuse asupra corabiei? Sau, chiar mai înainte de a da peste Peştele-Piatră, ocupat cu marea sau cu Romanul lui, nu-şi dăduse seama de ceea ce se petrecea în juru-i? De cît timp, pierduse oare în halul ăsta simţul lucrurilor?

Daphne devenise o altă corabie. Puntea era murdară iar butoaiele, cu doagele desfundate, lăsau apa să curgă; cîteva vele se destrămaseră şi fluturau în fîşii, atîrnînd de catarge ca nişte măşti ce trăgeau cu ochiul sau rînjeau prin găurile lor.

Păsările se tînguiau, iar Roberto alergă îndată să vadă de ele. Unele muriseră. Din fericire plantele, alimentate de ploaie şi de aer, crescuseră şi cîte unele pătrunseseră prin colivii, servindu-le de nutreţ celor mai multe, iar pentru celelalte se înmulţiseră insectele. Animalele ce supravieţuiseră, aproape că se şi înmulţiseră, iar cele cîteva moarte fuseseră înlocuite de altele vii.

Insula rămînea neschimbată; atîta că, pentru Roberto, care-şi pierduse masca, ea se îndepărtase ca tîrîtă de curenţi. Zidul de corali, acum că-l ştia apărat de Peştele-Piatră, devenise de netrecut. Roberto ar mai fi putut şi acum să înoate, dar numai de dragul înotului, şi ţinîndu-se departe de stînci.

"Oh, îndeletniciri omeneşti, cît sînteţi de himerice", murmura. "Dacă omul nu-i alta decît o umbră, voi sunteţi fum. Dacă el nu-i decît un vis, voi sunteţi năluci. Dacă el nu-i decît un zero, voi sînteţi puncte. De nu-i decît un punct, voi sînteţi zero."

Atîtea întîmplări, îşi zicea Roberto, ca să descopăr că sînt un zero. Ba chiar, un zero şi mai mic decît eram cînd am sosit aici ca un bătut de soartă. Naufragiul mă zguduise şi mă făcuse să lupt pentru viaţă, acum nu mai am nimic pentru care să lupt şi contra cui să mă lupt. Sînt condamnat la o lungă odihnă. Mă aflu aici ca să contemplu nu golul spaţiilor, ci pe-al meu: iar din el se vor naşte numai plictisul, tristeţea şi disperarea.

Peste puţin nu numai eu, dar nici Daphne n-o să mai fie. Eu şi ea ajunşi nişte fosile, aşa cum e coralul ăsta.

Pentru că hîrca aceea de coral era tot acolo, pe punte, scutită de universala destrămare şi deci, tocmai pentru că era sustrasă morţii, era singurul lucru viu.

Figura asta ce-i trecuse prin minte dădu alt avînt gîndurilor naufragiatului nostru învăţat să descopere noi pămînturi numai cu ajutorul ocheanului cuvîntului. Dacă coralul ― era un lucru viu, îşi zise el, era unica fiinţă cu adevărat gînditoare în atîta dezordine a oricăror altor gîndiri. Nu putea gîndi decît la propria-i complexitate ordonată, despre care însă ştia totul, şi fără să se mai aştepte la răsturnări neprevăzute ale propriei ei arhitecturi.

Trăiesc şi gîndesc oare lucrurile? Canonicul îi spusese într-o zi că, pentru a îndreptăţi viaţa şi dezvoltarea ei, trebuie ca în orice lucru să se găsească nişte flori ale materiei, acele sporă, nişte sîmburi. Moleculele sînt alcătuiri anume de atomi într-o figură anume, iar dacă Dumnezeu a impus legi haosului atomilor, alcătuirile lor nu pot face alta decît să dea naştere unor compuse analoage. Posibil ca pietrele pe care le cunoaştem să fie tot acelea ce au supravieţuit Potopului, şi că nici ele să nu fi avut devenire, iar din ele să nu se fi născut altele?

Dacă universul nu-i altceva decît un ansamblu de atomi simpli ce se ciocnesc ca să dea naştere compuşilor lor, nu e posibil ca ― odată îmbinaţi ei în compuşi ― atomii să înceteze să se mai mişte. În orice obiect trebuie că se menţine o mişcare a lor continuă: mai vijelioasă în aer, fluidă şi regulată în corpurile animale, înceată dar inexorabilă în vegetale şi, desigur, mai înceată, dar nu absentă, în minerale. Chiar coralul acela, mort pentru viaţa coralieră, se bucura de vreo agitare subterană proprie, adică proprie unei pietre.

Roberto se gîndea. Să admitem că fiece corp este compus din atomi, chiar şi corpurile ce au numai pură întindere, de care vorbesc Geometrii, şi că atomii ăştia sînt indivizibili. E sigur că orice linie se poate împărţi în două părţi egale, oricare ar fi lungimea ei. Dar dacă lungimea ei este neînsemnată, e posibil să se dividă în două părţi o linie compusă dintr-un număr fără soţ de atomi. Asta ar însemna deci, dacă nu dorim ca cele două părţi să rămînă inegale, să fi fost împărţit în două şi indivizibilul cel din mijloc. Dar, acesta, avînd şi el întindere la rîndu-i, adică fiind şi el la rîndu-i o linie, chiar şi de o scurtime imposibil de zărit, ar trebui să fie la rîndu-i divizibilă în două părţi egale. Şi aşa la infinit.

Canonicul spunea că atomul este şi el compus din părţi, numai că e atît de compact încît nu-l mai putem divide dincolo de limita lui. Noi nu. Dar alţii?

Nu există alt corp solid atît de compact ca aurul, şi totuşi dacă luăm o uncie din acest metal, pînă şi din uncia aceea un aurar va scoate o mie de lame mici, iar jumătate din acele lame va fi suficientă ca să aureşti întreaga suprafaţă a unui lingou de argint. Şi din aceeaşi uncie de aur, cei care fac firele de aur şi de argint pentru pasmanterii, cu metodele lor de a trage în fire vor reuşi să-l aducă pînă la grosimea unui fir de păr, iar firicelul acela va fi lung de un sfert de leghe şi poate mai mult. Meşteşugarul se opreşte la un moment dat, pentru că nu posedă instrumente potrivite, şi nici cu ochiul n-ar mai reuşi să vadă firul pe care l-ar obţine. Însă nişte insecte ― aşa de minuscule că noi nu le putem vedea, şi aşa de harnice şi pricepute încît să depăşească în îndemînare pe toţi meşterii din specia noastră ― ar putea fi în stare să lungească şi mai mult firul acela, astfel încît să poată fi întins de la Torino pînă la Paris. Şi dacă ar exista nişte insecte şi pentru insectele acelea, la ce subţirime ar putea să aducă ele acelaşi fir?

Dacă cu ochiul lui Argus aş pătrunde înlăuntrul poligoanelor acestui coral şi înlăuntrul filamentelor care stau ca nişte raze în jurul lor, şi înlăuntrul filamentului care alcătuieşte filamentul, aş putea merge în căutarea atomului pînă la infinit, însă un atom care ar putea fi tăiat la infinit, dînd părţi tot mai mici şi care pot fi tăiate în continuare, ar putea să mă ducă pînă la un moment unde materia n-ar fi altceva decît infinită divizibilitate, şi toată duritatea şi plinătatea ei s-ar sprijini pe acest simplu echilibru între goluri. Atunci, în loc să aibă groază de vid, materia ar însemna că-l adoră şi că-i compusă din el, căci ar fi goală în ea însăşi, ar fi o vacuitate absolută. Vacuitatea absolută ar fi în însăşi inima punctului geometric de negîndit, iar acest punct n-ar fi altceva decît acea Insulă de Utopie pe care noi o visăm într-un ocean făcut numai şi pururea din ape.

Deci dacă am pune ipoteza unei întinderi materiale făcute din atomi, prin urmare, am ajunge să nu mai avem atomi. Ce anume ar rămîne? Nişte vîrtejuri. Numai că vîrtejurile n-ar căra cu ele sori şi planete, adică materie plină care se opune vîntului lor, deoarece şi sorii şi planetele ar fi şi ele tot vîrtejuri, care trag cu ele, în învîrtirea lor, vîrtejuri mai mici. Atunci vîrtejul cel mai mare care face să se-nvîrtă galaxiile, ar avea în centru-i alte vîrtejuri, iar acestea ar fi nişte vîrtejuri de vîrtejuri, bulboane făcute din alte bulboane, iar genunea marii bulboane de bulboane de bulboane s-ar afunda în infinit sprijinindu-se pe Nimic.

Iar, noi, locuitorii marelui coral al cosmosului, am crede că materie plină este atomul (pe care totuşi nu-l vedem), pe cînd şi el, ca tot restul, ar fi o ţesătură de goluri în gol, şi am numi fiinţă, densă şi chiar veşnică, acea horă de inconsistenţe, acea întindere infinită, ce se identifică cu nimicul absolut şi care generează din propria-i nefiinţă iluzia totului.

Aşadar mă aflu aici ca să mă iluzionez asupra iluziei unei iluzii, eu, iluzie mie însumi? Şi trebuia să pierd totul, şi să nimeresc pe luntrea asta pierdută la antipozi, ca să-nţeleg că nu era nimic de pierdut? Dar înţelegînd asta, nu cîştig oare totul, pentru că devin unicul punct gînditor în care universul îşi recunoaşte propria-i iluzie?

Şi totuşi, dacă gîndesc, asta nu înseamnă că am un suflet? O, ce ghem încîlcit. Totu-i făcut din nimic, şi totuşi pentru a-l înţelege trebuie să ai un suflet care, oricît ar fi de puţin, nu e totuna cu nimic.

Ce anume sînt eu? Dacă spun eu, în sensul de Roberto de la Grive, fac asta întrucît sînt memoria tuturor momentelor mele trecute, suma a tot ceea ce-mi amintesc. Dacă spun eu, în sensul acelui ceva care e aici în momentul ăsta, şi nu este catargul mare sau coralul ăsta, atunci sînt suma a ceea ce simt acum. Dar ceea ce simt acum ce este? E ansamblul acelor raporturi, în ordinea aceea aparte care e trupul meu.

Şi atunci sufletul meu nu este, cum voia Epicur, o materie compusă din corpuşoare mai subtile decît altele, o suflare îmbinată cu căldură, ci este modul în care aceste raporturi se simt ca atare.

Ce condensare firavă, ce impalpabilitate condensată! Eu altceva nu sînt decît un raport între părţile mele ce se percep în timp ce stau ele în legătură una cu alta. Dar aceste părţi fiind la rîndul lor divizibile în alte relaţii (şi aşa mai departe), atunci orice sistem de raporturi, avînd conştiinţa de sine însuşi, fiind chiar conştiinţa de sine însuşi, ar fi un nucleu gînditor. Eu mă gîndesc pe mine, sîngele meu, nervii mei; dar orice picătură din sîngele meu s-ar gîndi pe sine însăşi.

S-ar gîndi ea aşa cum mă gîndesc eu pe mine? Cu siguranţă că nu, căci în natură omul se simte pe sine însuşi într-un mod foarte complex, animalul ceva mai puţin (e capabil de poftă, de pildă, dar nu şi de remuşcare), iar o plantă se simte crescînd, şi sigur că simte cînd cineva o taie, şi poate că spune eu, dar în sens cu mult mai obscur decît o fac eu. Fiece lucru gîndeşte, însă după cît este el de complicat.

Dacă-i aşa, atunci pînă şi pietrele gîndesc. Pînă şi piatra asta, care nici măcar nu-i piatră, ci era un vegetal (sau un animal?). Oare cum o fi gîndind? Ca o piatră. Dacă Dumnezeu, care e marele raport al tuturor raporturilor din univers, se gîndeşte pe sine însuşi gîndind, aşa cum vrea Filosoful, piatra asta s-o fi gîndind pe sine însăşi pietrind. Dumnezeu gîndeşte realitatea întreagă şi infinitele lumi pe care le creează şi pe care le face să subziste cu gîndu-i, eu mă gîndesc la iubirea mea nefericită, la singurătatea mea pe corabia asta, la părinţii mei dispăruţi, la păcatele mele şi la moartea mea viitoare, iar piatra asta poate că gîndeşte doar: eu, piatră, eu piatră, eu piatră. Sau, poate că nu ştie nici să zică eu. Gîndeşte: piatră, piatră, piatră.

Trebuie că-i plictisitor. Sau poate eu sînt acela care simte plictiseală, eu care pot gîndi mai mult, însă ea (sau el) este, dimpotrivă, pe deplin satisfăcută de felul cum este piatră, tot atît de fericită ca şi Dumnezeu ― pentru că Dumnezeu se bucură întru a fi Totul şi piatra asta se bucură întru a fi mai nimic, dar dat fiind că nu cunoaşte alt mod de a fi, se mulţumeşte cu ce-i al ei, veşnic satisfăcută de sine... "

Însă o fi adevărat că piatra nu simte nimic altceva decît pietritatea ei? Canonicul îmi spunea că şi pietrele sînt corpuri care în anumite ocazii ard şi devin altceva. Într-adevăr, o piatră cade într-un vulcan, iar de căldura intensă a acelei unsori de foc, pe care anticii o numeau Magmă, se topeşte la un loc cu alte pietre, devine o singură masă incandescentă, curge, şi după puţin (sau mult) timp se pomeneşte parte dintr-o piatră mai mare. E posibil ca atunci cînd încetează a mai fi piatra aceea, şi în momentul cînd devine o alta, să nu simtă propria-i încălzire, şi, odată cu ea, felul cum i se-apropie moartea?

Soarele bătea asupra punţii, o briză uşoară îi alina căldura, sudoarea se usca pe pielea lui Roberto. Ocupat de atîta timp să se închipuie piatră-mpietrită de dulcea Meduză ce-l ţintuise cu privirea-i, se rîndui să încerce a gîndi aşa cum vor fi gîndind pietrele, probabil ca să se obişnuiască cu ziua în care avea să fie un simplu morman alb de oase expus la acelaşi soare şi la acelaşi vînt.

Se despuie de tot, se culcă cu ochii închişi şi cu degetele în urechi, ca să nu mai fie tulburat de nici un zgomot, cum desigur stau lucrurile cu o piatră, care nu are organe de simţ. Încercă să anuleze orice amintire proprie, orice cerinţă a trupului lui omenesc. De-ar fi putut, şi-ar fi anulat propria-i piele, dar neputînd, se străduia s-o facă cît mai insensibilă putea.

Sînt o piatră, sînt o piatră, îşi spunea. Şi apoi, pentru a evita pînă şi să-şi mai vorbească lui însuşi: piatră, piatră, piatră.

Ce anume aş simţi de-aş fi cu adevărat o piatră? Mai întîi de toate, mişcarea atomilor ce mă compun, sau acea stătătoare vibraţie a poziţiilor pe care părţile părţilor părţilor mele le întreţin între ele. Aş auzi zumzetul pietririi mele. Dar n-aş putea spune eu, deoarece pentru a spune eu trebuie totuşi să mai fie şi alţii, alt lucru căruia să mă opun. În principiu piatra nu poate să ştie dacă există ceva în afara ei însăşi. Zumzăie, piatra ea însăşi pietrîndă, şi nu ştie de rest. E o lume. O lume ce lumifică de una singură.

Cu toate astea, dacă ating acest coral, simt cum suprafaţa lui a reţinut căldura soarelui pe partea expusă, în timp ce partea pe care se sprijină de punte este mai rece; iar dacă l-aş despica în două aş simţi poate cum descreşte căldura din vîrf spre bază. Acum, într-un corp cald, atomii se mişcă cu mai multă furie, şi deci piatra asta dacă se simte ca mişcare, nu poate să simtă în propriu-i lăuntru decît felul cum se deosebesc aceste mişcări. Dacă ar rămîne veşnic expusă la soare în aceeaşi poziţie, poate că ar începe să distingă ceva cum ar fi un deasupra şi un dedesubt, măcar aşa ca două tipuri diferite de mişcare. Neştiind că pricina acestei deosebiri este un factor exterior, ea s-ar gîndi aşa ca şi cum mişcarea aceea ar fi propria-i natură. Dar dacă s-ar forma o alunecare de teren şi piatra s-ar rostogoli la vale pînă ar căpăta o altă poziţie, ar simţi că alte părţi ale ei acum se mişcă, din încete cum erau, în timp ce primele, care erau repezi, acum merg mai încet. Şi în timp ce pămîntul se clatină (însă ar putea fi un proces foarte lent), ar simţi cum căldura sau mişcarea care decurge din ea trece încet-încet de pe o parte a ei pe alta.

Meditînd în acest mod, Roberto îşi expunea încet la razele soarelui diferitele părţi ale corpului său, rostogolindu-se pe punte, pînă ce ajunse într-o zonă de umbră şi se răci uşor, aşa cum desigur i s-ar fi întîmplat şi pietrei.

Cine ştie, se întreba el ― dacă nu cumva în mişcările astea piatra nu începe să aibă şi ea, dacă nu ideea de loc, cel puţin pe aceea de parte: în orice caz, cu siguranţă pe aceea de schimbare. Nu ideea de a o suferi, însă, pentru că nu cunoaşte opusul ei, care e acţiunea. Sau poate că da. Pentru că faptul că-i piatră şi că-i compusă astfel, îl percepe tot timpul, pe cînd faptul că-i caldă sau rece îl simte numai cînd e cazul. Deci într-un mod sau altul e capabilă să se distingă pe ea însăşi, ca substanţă, de propriile-i accidente. Sau nu: pentru că se simte pe ea însăşi ca un raport, s-o fi simţind pe ea însăşi ca pe un raport între diferite accidente. S-o fi simţind ca o substanţă în devenire. Iar asta ce înseamnă? Mă simt eu oare în alt mod? Cine ştie dacă pietrele gîndesc cum zice Aristotel sau cum zice Canonicul. Toate astea, în orice caz, ar putea să le ia milenii, dar nu-i asta-problema: ci este dacă piatra poate să înmagazineze percepţii succesive despre sine. Pentru că dacă s-ar simţi acum caldă deasupra şi rece dedesubt, şi apoi invers, însă în cea de a doua stare nu şi-ar aminti de prima, ea ar crede totdeauna că mişcarea ei internă este aceeaşi.

Dar de ce, dacă are percepţie de sine, să nu aibă şi memorie? Memoria e o putere a sufletului, şi oricît de mic ar fi sufletul pe care-l are piatra, o fi avînd şi memorie în aceeaşi proporţie.

A avea memorie înseamnă să ai noţiunea de înainte şi după, altfel şi eu aş crede permanent că necazul sau bucuria de care-mi amintesc sînt prezente în clipa în care-mi amintesc de ele. Însă eu ştiu că sînt percepţii trecute pentru că sînt mai slabe decît cele prezente. Problema este deci să ai sentimentul timpului. Lucru pe care probabil nici eu n-aş putea să-l am, dacă timpul ar fi ceva care se învaţă. Dar nu-mi spuneam eu cu zile sau cu luni în urmă, înainte de boală, că timpul este condiţia mişcării, şi nu rezultatul ei? Dacă părţile pietrei sînt în mişcare, mişcarea asta o fi avînd un ritm care, fie el şi imposibil de auzit, o fi fiind ca zgomotul unui ceas. Piatra, înseamnă că ar fi propriul ei ceas. A te simţi în mişcare înseamnă a-ţi simţi propriul tău timp care bate. Pămîntul, o piatră mare în cer, simte timpul mişcării lui, timpul respiraţiei mareelor lui şi ceea ce el simte eu văd desenîndu-se pe bolta înstelată: pămîntul simte acelaşi timp pe care eu îl văd.

Aşadar piatra cunoaşte timpul; ba mai mult, îl cunoaşte chiar înainte de a-şi percepe schimbările ei de căldură ca mişcare în spaţiu. Din cîte ştiu, ar putea să nu-şi dea seama nici măcar că schimbarea de căldură depinde de poziţia ei în spaţiu: ar, putea să înţeleagă asta ca pe un fenomen de schimbare în timp, cum ar fi trecerea de la somn la veghe, de la vigoare la oboseală, aşa cum îmi dau eu acum seama că, stînd nemişcat cum şi stau, mă furnică piciorul stîng. Dar nu, trebuie să simtă şi spaţiul, dacă simte mişcarea acolo unde mai înainte era odihnă şi odihnă acolo unde înainte era mişcare. Prin urmare ea ştie să gîndească aici şi acolo.

Dar să ne închipuim acum că cineva culege piatra asta şi o îmbucă între alte pietre ca să construiască un zid. Dacă ea mai înainte simţea jocul propriilor ei poziţii interne era pentru că îşi simţea proprii ei atomi încordaţi în sforţarea de a se îmbina precum cămăruţele unui fagure de albine, înghesuiţi unul într-altul şi unul printre ceilalţi, aşa cum ar trebui să se simtă pietrele dintr-o boltă de biserică, unde una o împinge pe cealaltă şi toate împing către cheia de boltă, iar pietrele mai apropiate de cheie le împing pe celelalte în jos şi în afară.

Însă, fiind ea obişnuită cu jocul acela de împingeri şi răspuns la împingeri, întreaga boltă ar trebui să se simtă ca atare, în mişcarea invizibilă pe care o fac pietrele ei ca să se împingă reciproc; la fel ar trebui să simtă sforţarea pe care cineva o face cînd o dărîmă şi să înţeleagă că ea încetează de a mai fi boltă în momentul în care zidul de sub ea, împreună cu contraforţii lui, cade.

Deci piatra, presată între alte pietre atît de tare încît e gata-gata să se spargă (iar dacă presiunea ar fi mai mare, s-ar înclina) trebuie să simtă strînsoarea asta, o strînsoare pe care mai înainte nu o simţea, o presiune care într-un fel oarecare trebuie să influenţeze asupra propriei ei mişcări interne. N-o fi asta mişcarea prin care piatra simte ceva care-i este exterior? Aşa ca piatra ar avea conştiinţa Lumii. Sau poate ar gîndi că forţa care o apasă e ceva mai puternic decît ea, şi ar identifica Lumea cu Dumnezeu.

Dar în ziua în care zidul acela ar cădea, încetînd strînsoarea, ar avea oare piatra simţămîntul Libertăţii ― aşa cum l-aş simţi eu, dacă m-aş hotărî să ies din constrîngerea pe care mi-am impus-o? Numai că eu pot să vreau să încetez de a mai fi în starea asta, însă piatra nu. Deci libertatea e o pasiune, pe cînd voinţa de a fi liber e o acţiune, şi asta-i diferenţa dintre mine şi piatră. Eu pot să vreau. Piatra cel mult (şi de ce nu?) poate doar să tindă să redevină aşa cum era înainte de zid, şi să simtă plăcere cînd redevine liberă, dar nu poate hotărî să acţioneze ca să realizeze ce-i place.

Dar pot eu cu adevărat să vreau? În momentul ăsta eu încerc plăcerea de a fi piatră, soarele mă încălzeşte, vîntul îmi face acceptabil felul cum pripeşte trupul meu în clipa asta, nu am nici o intenţie de a înceta să mai fiu piatră. De ce? Pentru că-mi place. Deci şi eu sunt sclavul unei pasiuni, care mă opreşte să voiesc liber contrariul ei. Însă voind, aş putea să vreau. Şi totuşi nu o fac. Cu cît sînt eu mai liber decît o piatră?

Nu există gînd mai răscolitor, mai ales pentru un filosof, decît acela al liberului arbitru. Din mărinimie filosofică, Roberto îl alungă ca pe un gînd prea grav ― pentru el, bineînţeles, şi cu atît mai mult pentru o piatră, căreia deja îi dăruise pasiunile, dar îi luase orice posibilitate de acţiune. În orice caz, chiar şi fără să-şi poată pune întrebări asupra putinţei sau neputinţei de a se osîndi voluntar, piatra dobîndise deja destule facultăţi, şi încă foarte nobile, mai mult decît îi atribuiseră vreodată fiinţele omeneşti.

Roberto se întreba acum mai degrabă dacă în momentul în care cădea în vulcan, piatra avea conştiinţa propriei morţi. Cu siguranţă că nu, pentru că nu ştiuse niciodată ce anume însemna să mori. Dar cînd era cu totul scufundată în magmă, putea avea noţiunea morţii ei ca deja întîmplate? Nu, pentru că nu mai exista acel compus individual numit piatră. Pe de altă parte, am aflat noi vreodată despre vreun om ce şi-ar fi dat seama că a murit? Dacă ceva se gîndea atunci pe sine însuşi, asta o fi fost acum chiar magma: eu măgmui, eu măgmuiesc, măgmuiesc, şluff, şlaff, eu curg, mă revărs, curs-am, plap ploff slupp, dau pe dinafară, dau în clocot cu băşici bolbotitoare, sfîrîi, mă-ngroş, sughiţ şi scuip, mă terciui. Slap. Şi făcînd ca magma, Roberto lăsa să-i curgă balele ca unui cîine atins de hidrofobie şi încerca să scoată fel de fel de rîgîituri de prin toate măruntaiele lui. Era gata-gata să şi vomite. Nu era făcut să fie magmă, mai bine să gîndească din nou ca o piatră.

Dar ce-o interesează pe piatra care a fost, că magma se măgmuie-n ea însăşi măgmuind? Nu există pentru pietre o viaţă de după moarte. Nu există pentru nimeni din cei cărora li s-a promis şi îngăduit, ca după moarte, să devină plante sau animale. Ce s-ar întîmpla dacă eu aş muri şi toţi atomii mei s-ar realcătui, după ce cărnurile mele s-au risipit bine prin pămînt şi s-au filtrat de-a lungul rădăcinilor, în frumoasa formă a unui palmier? Aş zice eu palmier? Ar zice asta palmierul, care nu-i mai puţin gînditor decît piatra. Dar cînd palmierul ar zice eu, ar înţelege eu Roberto? Nu s-ar cădea să-i răpim dreptul de a zice eu palmierul. Şi ce fel de palmier ar mai fi dacă ar zice eu Roberto sînt palmier? Acea alcătuire care putea să spună eu Roberto, pentru că se percepea ca fiind alcătuirea aceea, nu mai este. Şi dacă nu mai este, odată cu percepţia îşi va fi pierdut şi memoria de sine. N-aş putea nici să zic eu palmierul, eram Roberto. Dacă asta ar fi posibil, ar trebui să ştiu acum că eu, Roberto eram altădată... ştiu şi eu? Ceva anume. Însă nu-mi amintesc nicidecum una ca asta. Ceea ce eram înainte nu mai ştiu, la fel cum sînt incapabil să-mi amintesc de fătul acela care eram în pîntecele mamei mele. Eu ştiu că am fost un făt pentru că mi-au spus-o alţii, dar în ceea ce mă priveşte puteam să nici nu fiu deloc.

Dumnezeule, aş putea să mă bucur de suflet, şi-ar putea să se bucure şi pietrele, şi tocmai de la sufletul pietrelor învăţ că sufletul meu nu va supravieţui trupului meu. Ce mai stau eu să gîndesc şi să mă joc făcînd pe piatra, dacă pe urmă n-o să mai ştiu nimic de mine?

Dar la urma urmelor, ce anume mai e şi eul ăsta care cred eu că mă gîndeşte pe mine? N-am spus oare că nu este altceva decît conştiinţa pe care golul identic cu întinderea o are despre sine în alcătuirea asta anume? Aşadar nu eu sunt cel care gîndesc, ci golul sau întinderea sunt cele care mă gîndesc pe mine. Şi atunci această alcătuire e un accident, în care golul şi întinderea au zăbovit cît ai bate din aripi ca după aceea să se poată gîndi în altfel. În acest gol al golului, unicul lucru care există cu adevărat este faptul acestei deveniri în nenumărate alcătuiri trecătoare... Alcătuiri a ce anume? Ale marelui, unicului nimic, care-i Substanţa a toate.

Guvernată de o maiestuoasă necesitate, care-o face să creeze şi să distrugă lumi, să urzească palidele noastre vieţi. Dacă o accept pe prima, dacă izbutesc să iubesc Necesitatea asta, să mă întorc la ea, şi să mă plec vrerilor ei viitoare, aceasta-i condiţia Fericirii. Numai acceptînd legea ei îmi voi găsi libertatea. Să mă revărs în Ea ar fi Salvarea, fuga de pasiuni în singura pasiune, Iubirea Intelectuală a lui Dumnezeu.

Dacă aş reuşi cu adevărat să înţeleg asta, aş fi cu adevărat singurul om care a găsit Adevărata Filosofie, şi aş şti totul despre Dumnezeul ce se-ascunde. Dar cine ar avea curaj să umble prin lume şi să proclame filosofia asta? Ăsta-i secretul pe care îl voi duce eu cu mine în mormîntul de la Antipozi.

Am mai spus, Roberto n-avea vînă de filosof. Ajuns la Epifania aceasta, pe care şi-o plăsmuise cu gravitatea cu care opticianul îşi şlefuieşte lentila, avu iarăşi, ca mai înainte ― o apostazie amoroasă. Pentru că pietrele nu iubesc, se ridică în şezut redevenind om care iubeşte.

Dar atunci, îşi zise, dacă-n marea cea mare a marii şi unicei substanţe va trebui să ne-ntoarcem cu toţii, acolo jos, sau acolo sus, sau în orice loc s-o fi găsind ea, eu mă voi reuni din nou cu Doamna-mi. Vom fi amîndoi parte şi tot din acelaşi macrocosm. Eu voi fi ea, ea va fi eu. Nu e acesta sensul profund al mitului hermafroditului? Lilia şi cu mine, un singur trup şi un singur gînd...

Şi oare nu am şi anticipat de pe-acum această întîmplare? De zile întregi (de săptămîni, de luni?) eu o fac să trăiască într-o lume care-i toată a mea, fie chiar şi prin Ferrante. Ea este deja gînd din gîndul meu.

Poate că scrierea Romanelor asta şi este: să trăieşti prin propriile-ţi personaje, să faci ca acestea să trăiască în lumea noastră şi să te încredinţezi pe tine însuţi şi propriile-ţi creaturi gîndului celor ce vor veni, chiar şi atunci cînd noi nu vom mai putea spune eu...

Dar dacă-i aşa, doar de mine depinde să-l elimin pentru totdeauna pe Ferrante din aceeaşi lume cu mine, să fac ca dispariţia lui să fie guvernată de justiţia divină, şi să creez condiţiile prin care eu să pot să mă reunesc cu Lilia.

Plin de un nou entuziasm, Roberto hotărî să gîndească ultimul capitol al povestirii lui.

Nu ştia că, mai ales cînd autorii sînt de-acum hotărîţi să moară, Romanele se scriu adesea singure şi ajung unde vor ele.

38.