Invitate la vals

Cit aş fi dorit să ai o nevoie ca să te pot ajuta cu ceva. Ce spun ― nevoie? Voiam să te îmbolnăveşti grav de tot ca să te' îngrijesc zi şi noapte, să nu mă dezlipesc de căpătîiui tău, să te fac bine cu dragostea mea. Sau să omori pe cineva, să te în­chidă, iar eu să stau cu tine în celulă ani de-a rîndul, izolaţi de-lume, veşnic numai noi doi, tu singur şi eu, ca în poezia bardului de la Mirceşti.

Mă băteau şi alte gînduri la fel de absurde şi chiar stupide. Pentru dramul de voluptate ce-mi aduceau, înduram chinuri cu carul. Dar nu mă dezbăram de ele, cum fac morfinomanii care se afundă tot mai adînc în viciu. Cînd nu te poţi înfrîna înseamnă că ai pierdut cîrma şi pluteşti la întîmplare, în voia valurilor. Nu mai eram stăpînă pe mine şi aş fi îndurat poate încă mult timp viaţa asta de sclavă a ta, dacă... dacă nu-mi dădeai lovitura de graţie.

...În ziua aceea mă dusesem la soră-mea, să iau un model de dantelă pe care mi-l făgăduise. Ştiam că n-o găsesc acasă, totuşi am plecat. Pe masa ei de lucru, un carton alb, îmi atrase atenţia. Ce-i asta? L-am luat în mînă, l-am desfăcut. O invitaţie-la nuntă, la nunta ta cu Cici.

Am simţit cum m-a spintecat o durere groaznică, parcă mi-a plesnit fiinţa în milioane de bucăţi. Camera a început să fugă de sub picioarele mele şi m-am prăbuşit pe jos, fără cunoştinţă. Cînd s-a întors Alexa, nu-mi venisem încă în fire. Îngrijorată, m-a luat în braţe, m-a scuturat, mi-a dat ceva de băut. "Ce ai, ce s-a întîmplat?" "Nu ştiu, mi-a venit o ameţeală mare". Ce-aş fi putut să-i spun? Voia să cheme un medic. Am oprit-o. La ce bun? Toţi doctorii de pe lume nu sînt în stare să mă vindece. Mi-a dat modelul (ce-mi mai trebuia?) şi am plecat. Mergeam pe stradă descompusă, clătinîndu-mă ca un om beat. Cînd puneam piciorul pe trotuar, mi se părea ciudat că nu se scufundă pămîntul cu mine. Eram frîntă de oboseală, deşi nu făcusem nici o sută de paşi şi singură... singură... Toată lumea mă părăsise: şi tu, şi el, şi Alexa, toţi. Poate şi eu plecasem din mine. Aş fi vrut să mă odihnesc, să mă aşez jos, pe bordura trotuarului, dar continuam să merg; prinsesem de veste că mă urmărea cineva din spate. Ce cruntă ironie! În starea în care mă aflam numai de-o aventură nu-mi ardea. Bărbatul mă ajunse, se apropie de mine. Fără să vreau am ridicat privirea şi, în aceeaşi clipă, am tresărit de spaimă. Semăna aşa de mult cu tine, încît în primul moment am crezut că eşti chiar tu. Avea trăsăturile tale, ochii, nasul, chiar aerul tău. Poate exageram, fiindcă eram plină de tine, totuşi ase­mănarea părea de necrezut. N-am aşteptat decît să-mi spună două vorbe ca să mă agăţ de braţul lui, ca cea din urmă prosti­tuată. Ce proces s-a petrecut fulgerător în conştiinţa mea, ca să mă arunc orbeşte în aventura aceea vulgară? Femeile învinse de viaţă au uneori o sete nebună de a cădea tot mai jos, chiar simt o voluptate de a-şi distruge ce a mai rămas curat în ele. Nu ştiu dacă acesta era cazul meu ori dacă faptul că semăna cu tine părea să fie o justificare a gestului. Oricum, voiam să gust volup­tatea propriei mele decăderi.

Aveam nevoie de aer, de libertate, de zgomot, de muzică, de orice, pentru că îmi era groază să rămîn numai cu mine.

Nu ţi-aş fi povestit această întîmplare, dacă de la început nu-mi impuneam linia unei sincerităţi nude. Admiţînd că aş fi ascuns-o, s-ar fi schimbat ceva din destinul meu?

Am intrat amîndoi într-un local, primul ieşit în drum. Puţin îmi păsa unde mă duc. Chiar m-aş fi bucurat dacă mă recunoştea cineva. Da, să se ducă vestea că sînt o desfrînată! Din păcate nu erau decît figuri necunoscute. Ne-am aşezat la o masă unul lîngă celălalt. El a început, exuberant, o conversaţie simplistă, fără ni­vel, debitînd lucruri nesărate. Glasul lui nu semăna cu al tău. Era răguşit, avea un timbru aspru, strident. Nu puteam să-l aud, îmi zgîrîia urechile. I-am spus:

"Taci! Lasă-mă doar să te privesc".

El rîse vulgar, zgomotos: