Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Biserica ortodoxă bulgară, fiind socotită de Patriarhia Ecumenic schismatică între anii 1872 – 25 februarie 1945, a primit în acest tim Sfântul şi Marele Mir de la Bisericile ortodoxe surori: rusă, român şi sârbă.

Conferinţa panortodoxă de la Constantinopol, dintre 10 mai şi 8 ii nie 1923, a hotărât îndreptarea calendarului vechi sau itdian – rămî în urmă cu 13 zile faţă de calendarul civil – prin suprimarea cele 13 zile de întârziere a vechiului calendar. S-a socotit astfel ziua de 1 O (tombrie 1924, 14 octombrie.

Astfel, Patriarhia de Constantinopol, Biserica Greciei şi Biseric Ciprului au aplicat îndreptarea calendarului la 10/23 martie 1924; B serica ortodoxă a Poloniei, la 24 iunie 1924; în Biserica Ortodoxă R< mână, ziua de 1 octombrie 1924 s-a socotit 14 octombrie 1924. De as< menea, în 1924 au adoptat calendarul îndreptat Patriarhia Antiohiei Bisericile ortodoxe: cehoslovacă şi finlandeză, precum şi MânăstiR Vatoped din Sfântul Munte Athos. Biserica Georgiei a îndreptat calei darul la 4 octombrie 1927; Patriarhia Alexandriei la. 1/14 octombr 33 – Istoria Bisericească Universală Voi. II

1928; Biserica ortodoxă bulgară 1-a îndreptat la 22 decembrie 1968. De asemenea, Biserica Macedoniei a introdus noul stil în 1968.

Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia rusă, Patriarhia sârbă şi 19 mî-năstiri din Sfântul Munte Athos au rămas până astăzi la calendarul neîndreptat, sau la „vechiul stil”, aşteptând să-1 îndrepte în viitor.

Secolele XIX şi XX au adus în viaţa popoarelor răsăritene o serie de curente, până atunci necunoscute. Acestea au influenţat fără îndoială în mare măsură dezvoltarea vieţii religioase şi a celei bisericeşti. Din pricina sistemului economic închis, a industrializării atât de târzii, precum şi din cauză că ideile acestea au pătruns cu greu şi în mică măsură în lumea satelor, unde se află şi azi majoritatea locuitorilor din ţările ortodoxe, credincioşii ortodocşi au rămas în mare măsură legaţi de Biserică. De altfel, Bisericile ortodoxe, mai ales cele din Peninsula Balcanică, sunt cu adevărat Biserici ale poporului şi au jucat un mare rol în apărarea fiinţei naţionale a acestor popoare. Clerul ortodox n-a constituit în niciuna dintre ţările ortodoxe o _ castă deosebită de popor, ci a fost integrat în toate timpurile în popor.

Spre deosebire de Bisericile din Apus, unde o mare parte din clerul superior s-a recrutat timp de secole din clasa de sus, uneori chiar din familiile princiare, din dorinţa de a beneficia de averile şi veniturile bisericeşti, clerul ortodox s-a recrutat totdeauna din mijlocul poporului.

Popoarele ortodoxe participă la viaţa liturgică, unde cântarea ade seori în comun şi săvârşirea deodată a aceloraşi acţiuni liturgice uneşte pe slujitori şi credincioşi. In vreme ce în Apus sunt regiuni catolice şi protestante, unde participarea credincioşilor la Biserică nu urcă deseori peste 20-30 %, în Răsăritul ortodox, acest fenomen este mult mai rar.

În genere, participarea la serviciile cultice este benevolă, nimeni ne silind pe credincioşi să vină la biserică, ci totul e lăsat la libertatea conştiinţei lor. (

Postul, cinstea familială, iubirea de aproapele, ospitalitatea, toleranţa religioasă au rămas până azi virtuţi aproape generale în lumea ortodoxă.

Sunt rare cazurile când vreo căpetenie politică să fi luat măsuri pentru a obliga pe credincioşi să meargă la biserică. Se citează cazul principelui sârb Milos Gbrenovici (1814-1839; 1859-1860), care a luat măsuri, între anii 1822-1839, împotriva credincioşilor care nu mergeau la biserică, până la bastonare, şi împotriva celor ce nu îngenunchiau cu demnitate sau fumau în curtea bisericii.

Este adevărat că înrâurirea stăpânirii turceşti a lăsat unele urme negative în viaţa morală a popoarelor ortodoxe supuse. Corupţia metodelor politice turceşti a fost nefastă şi se simte până azi în unele state balcanice.

Alături de unele aspecte negative din viaţa Bisericilor ortodoxe, Biserica ortodoxă cunoaşte în genere în secolele XIX şi XX multe şi frumoase exemple de viaţă curată, înălţătoare, sublimă. Slujba religioasă, mai ales slujba sărbătorilor Naşterii Domnului şi a Sfintelor Paşti, însemnează foarte mult pentru viaţa fiecărui credincios ortodox. Imaginaţia poeţilor, a scriitorilor şi a artiştilor din secolul XIX s-a oprit deseori la teme religioase, de exemplu la frumuseţea slujbei din noj Paştilor descrisă atât de minunat de scriitori de valoarea lui Lev To' (f '1910), N. Gogol (f 1852), A. Cehov (f 1904). Operele de artă trecutului bisericesc, îndeosebi operele de arhitectură şi pictură popoarelor grec, român, sârb, bulgar şi rus sunt admirate până as' nu numai de credincioşii acestor popoare, ci de toţi vizitatorii Iu

2. Mânăstirile

În ultimii ani, mânăstirile au fost împuţinate în toate ţările o doxe, iar averile lor secularizate de statele respective sau etatizate.

În Rusia, fiindcă mânăstirile aveau mari averi şi venituri, făcut secularizarea, înainte de 1800, de împărăteasa Ecaterina a (1762-1796).

În Grecia, contele Ioan Capodistria (1776-1831), preşedintele vernului grec, între 1827-1831, fost în serviciul diplomatic al Ri între anii 1809-1827, a redus în 1830 numărul mânăstirilor de la 59 85, iar averile lor au fost etatizate.

În România, domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) pror gă, cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu şi cu aprobarea votului Cam Deputaţilor, la 13/26 decembrie 1863, Legea pentru secularizarea rilor mânăstirilor închinate la Locurile Sfinte.

Secularizările au fost într-o anumită măsură salvatoare, deoa au contribuit la readucerea monahismului la rosturile lui în Bise ortodoxă, făcând pe călugări să ia în serios viaţa monahală, împlii după vechile pravile cele trei voturi, fecioria sau curăţia trupească, cultarea sau supunerea necondiţionată şi sărăcia de bună voie.

Pentru păstrarea şi promovarea vieţii monahale, Lavra Pestei din Kiev, Ierusalimul Rusiei, şi Lavra „Sfântului Serghie” de la Zagc de lângă Moscova, şi, desigur, mânăstirile din Palestina şi de la Sfî Munte Athos au jucat şi joacă până astăzi un mare rol.

În viaţa Bisericii ortodoxe ruse s-au distins în secolul XIX, viaţa monahală, unii sfinţi şi stareţi ai unor mânăstiri ca: Sfântul S fim de la Sarov (f 1833), stareţii mânăstirii Optina, Macarie (f 186f Ambrozie (f 1891); stareţii Leonid, Ignatie, Brancianinov, Sfântul de Kronstadt (f 1908) ş.a.

S-a tradus de opt ori în ruseşte Filocalia, operă minunată pune în lumină nostalgia sufletului omenesc după frumuseţea cur morale şi a sfinţeniei. Teologia spirituală şi contemplativă şi filo; creştină rusă au dat în secolul XX câţiva mari teologi ca: N. Arsei preotul Sergiu Bulgakov (f 1944), N. Berdiaev (f 1948), VI. Le (f 1958), P. Evdokimov (f 18 sept. 1970), Pr. Gh. Florovski (t 1979)

Deşi pe Sfântul Munte Athos s-au aşezat ieremiţi înainte de sec al IX-lea, istoria Muntelui Athos începe în 963 prin înfiinţarea mî tirii Marea Lavră de către Sfântul Atanasie Atonitul (între 977-l cu ajutorul împăratului bizantin Nichifor II Focas (963-969).

Sfântul Munte Athos a rămas până astăzi în mare cinste, fiind tat de mii de pelerini. Cele douăzeci de mânăstiri mari şi numeroase uri cuprindeau în 1902 aproape 8.000 de călugări, dintre care 3270 reci, 3496 ruşi, 286 români, 367 bulgari, 46 sârbi şi 57 georgieni.

Cu părere de rău trebuie să spunem că proporţia locaşurilor nu ste justă. Grecii au 17 mânăstiri, ruşii una, sârbii una, bulgarii una, iar oi românii, care am sprijinit în gradul cel mai mare toate mânăstirile luntelui Athos, nu avem decât două schituri: Prodromul şi Lacu.

Muntele Athos, numit „Grădina Maicii Domnului”, a rămas până stăzi un mare centru de viaţă spirituală şi de trăire ortodoxă. Biblio-; ci şi mânăstiri greceşti, în care s-au adunat documente din partea tu-iror popoarelor ortodoxe, sunt cercetate în ultimul secol de învăţaţi re-umiţi din Răsărit şi Apus. S-a făcut catalogul manuscriselor şi se stu-iază monumentele istorice şi picturile spre folosul tuturor Bisericilor reştine.

Sunt renumite, de asemenea, schiturile şi mânăstirile numite Mete-ra, situate pe vârfurile abrupte care se ridică semeţ deasupra roditoa-? I câmpii a Tesaliei, la ieşirea din munţi a râului Pinios.

După ultimele statistici, monahismul s-a refăcut în Grecia, unde [istă astăzi peste 280 de mânăstiri şi schituri.

Centre monahale mai mari există la Ierusalim, Frăţia Sfântului [ormânt şi Mânăstirea „Sfântul Sava”, apoi Mânăstirea „Sfânta Ecate-na” din Muntele Sinai. In Bulgaria, cea mai renumită este Mânăstirea ila, numită aşa după întemeietorul ei, Sfântul Ioan Rilski (f 946). După cendiul din 1833, ea a fost refăcută complet, fiind una dintre cele ai mari clădiri mânăstireşti din Balcani. Alte mânăstiri bulgare mai nt: Bacicovo, din secolul XI; Trojan, Preobrejanie ş.a.

În Serbia există renumite biserici şi mânăstiri la Ohrida, în Mace->nia, la Mileşevo şi Peci (Ipek).

În România avem numeroase mânăstiri. In Muntenia: Cernica, Părea, Căldăruşani, Ciorogârla, Ţigăneşti, Dealu, Viforâta, Ciolanu, Ghi-liu, Nămăeşti ş.a.; în Oltenia: Tismana, Cozia, Bistriţa, Horezu, Ar-ita, Govora, Mânăstirea dintr-un lemn, Lainici ş.a.; în Dobrogea: Cilic-? Re, Cocoşu, Saon ş.a.; în Moldova: Neamţu, Putna, Secu, Sihăstria, *apia, Văratec, Râşca, Dragomirna, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa ş.a.; Transilvania: Sâmbăta de Sus, Râmeţ, Rohia, Nicula ş.a.

La români s-au distins printr-o viaţă spirituală aleasă numeroşi mo-hi, dintre care s-au ridicat figuri reprezentative ca: mitropolitul aldovei Iosif Naniescu (f 26 ian. 1902) şi Sfântul Ierarh Calinic de la mica (f 11 aprilie 1868).

S-au publicat la români numeroase lucrări de valoare cu conţinut) logic, liturgic, duhovnicesc şi istoric, mai ales după cel de-al II-lea îboi mondial (1939-1945). Din punct de vedere duhovnicesc, de un eres deosebit se bucură Filocalia, publicată de Pr. prof. D. Stăniloae.

O statistică exactă a mânăstirilor, a schiturilor şi monahilor nu se ate face azi. În tot cazul, se consideră că sunt peste 400 de mânăstiri schituri în ţările ortodoxe, cu circa 20.000 de călugări. In timpul din „nă, s-a dat călugărilor o orientare mai practică, legată de-nevoile vie-de toate zilele.

3. Şcolile teologice

Şcolile teologice s-au înmulţit în secolele XIX şi XX în Biserici ortodoxe foarte mult.

Până la 1800 nu aveam, cu excepţia Bisericii ruse, şcoli de tealog superioară în sensul actual al cuvânţului. Învăţământul teologic se face în mânăstiri şi în numeroase şcoli inferioare, în seminarii, din care gr< cii şi ruşii aveau cele mai multe.

Patriarhia de Constantinopol s-a îngrijit de aproape, în decurşi timpului, de cultura teologică ortodoxă a clerului şi a credincioşilor In 1839, patriarhul Grigorie VI (1835-1840; 1867-1871) a înfiinţat Şcoală teologică pe lângă Patriarhia Ecumenică, pe care patriarhul Ghe: raan IV (1841-1845; 1852-1853) a mutat-o, în 1844, în insula Halfci di arhipelagul insulelor Prinkipos din Marea de Marmara, având sediul Mânăstirea „Sfânta Treime”. La început, ea era un Seminar superior, ic din 1919 a fost transformată în Academie teologică şi a funcţionat pâr în 1973. În această Şcoală teologică, devenită apoi Academie, au studi; mulţi studenţi teologi, între ei şi străini: greci, sirieni, libanezi, bu gări, sârbi, români ş.a. Din 1844 până la 1912, Şcoala teologică de la Hal a eliberat diplome în teologie unui număr de 478 elevi.

Din iniţiativa patriarhului Atenagoras (1949-1972), Patriarhia Eci menică a creat Institutul patriarhal de studii patristice, pe care 1-a st; bilit, din 1966, în mânăstirea Vlatadon, vechi centru spiritual din Mac< donia, lângă Tesalonic, pentru a colabora cu profesorii Facultăţii de teol< gie din acest oraş.

De asemenea, Patriarhia Ecumenică a înfiinţat la 5 noiembrie 19(un Centru de studii patriarhal ecumenic la Chambesy, lângă Geneva, Elveţia, unde se ţin importante conferinţe interconfesionale în cadr Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

Cum am arătat, cele douăzeci de mânăstiri ale Muntelui Athos află până azi sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.

În 1953 s-a deschis în schitul „Sfântul Andrei” din Muntele Athi o şcoală atonită.

La Căreia, în Muntele. Athos, funcţionează un Seminar pentru pr gătirea teologică a monahilor.

Sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice se află, din 1908, şi Biseri Insulei Creta, care, din 28 februarie 1967, a obţinut autonomia. Din octombrie 1968 a luat fiinţă Academia ortodoxă a Bisericii Insulei Cr ta cu sediul în Mânăstirea Gonia-Hariton.

Pentru pregătirea clerului şi a teologilor din Patriarhia Alexa driei, funcţionează din 1926 o şcoală clericală cu numele „Sfântul Atan sie”, având cinci clase, după învăţământul elementar. Elevii acestei şcc sunt de origine greacă, arabă, siriană, libaneză şi uneori etiopiana.

În 1952 a luat fiinţă în Alexandria un Institut de Studii Orkntal

La 26 octombrie 1970, Patriarhia Antiohiei a deschis pentru preg ţirea de teologi un Institut de teologie în Liban, în Mânăstirea Bal„man cu numele „Sfântul Ioan Damaschin”, având un ciclu de patru ani studii, care acordă titlul de licenţiat în teologie.

FfciKilJADA A ŞASEA

În Patriarhia Ierusalimului funcţionează din 1831, la Ierusalim, leminarul „Sfintei Cruci”. În 1930 s-a organizat Şcoala teologică patri-rhală a Sfântului Mormânt.

Arhiepiscopia autocefală a insulei Cipru s-a ocupat de asemenea de ducarea şi instruirea clerului ei. Prima şcoală pentru pregătirea cleri-ilor s-a înfiinţat în anul 1910, când s-a deschis Seminarul din Mânăsti-ea „Sfântul Gheorghe” din Larnaca.

În anul 1949 s-a înfiinţat un nou Seminar teologic, numit „Apos-Jlos Barnabas”, într-un metoc al mânăstirii Kykkos din Nicosia, capi-ala insulei.

Biserica ortodoxă greacă are pentru pregătirea studenţilor teologi i a clerului superior două Facultăţi de teologie, una la Atena, înfiinţa-în 1837, şi alta la Tesalonic, care funcţionează din 1939.

În 'afară de aceste instituţii teologice superioare, Biserica Greciei a îfiinţat pentru pregătirea clerului de parohie mai multe Seminarii: la. Tena, numit Rizarion, înfiinţat prin dania lăsată de filantropul grec '. Rizaris (f 1 iunie 1841), care şi-a deschis cursurile la 16 mai 1844; n Seminar la Corint; un Seminar la Lamia; un Seminar la Xanthis; a Seminar numit „Sf. Ambrozie”, în Peninsula Calcidică.

Are de asemenea, începând din 1958, şase şcoli superioare de teo-gie, în care sunt primiţi pentru instruirea teologică absolvenţii gimna-ilor şi ai şcolilor comerciale, între 22 şi 30 de ani, care vor să intre în er, în următoarele oraşe: Atena, Calama, Patras, Bolos, Caterini, Te-lonic. Durata cursurilor este de doi ani.

În insula Tinos funcţionează din 1968 un Seminar superior, în care nt primiţi candidaţii cu studii medii şi care au vârsta de 26 ani. Du-ita cursurilor este de un an.

Are de asemenea un Seminar la Vella, lângă Ianina, cu durata irsurilor de şase ani, pentru tinerii care au terminat gimnaziul, în vâr-ă de 16 ani.

Biserica ortodoxă rusă a avut de asemenea numeroase Seminarii, oii religioase şi Academii teologice.

Când în 1808 s-au organizat cele patru Academii duhovniceşti, Bi-rica ortodoxă rusă avea 36 de Seminarii, care au ajuns în 1902 la un imăr de 58, cu un număr de 1162 profesori şi 19.386 elevi. În afară de estea se mai aflau 185 şcoli parohiale cu 1970 de profesori şi 29.600

5VÎ.

Şcolile teologice erau atunci mai mult creaţia statului, iar Biserica să controla numai doctrina; teologia se preda numai în ultimele ise şi mai mult în Seminariile superioare cu zece clase, care pregăteau eoţi pentru oraşe, căci dintre absolvenţii Academiilor duhovniceşti se: rutau mai mult clerul superior şi cadre pentru învăţământul teologic.

Academiile duhovniceşti din Biserica ortodoxă rusă au trecut prin ii multe reforme până la 1902, când li s-a lăsat o autonomie destul de îre.

Până la 1918 au funcţionat patru Academii duhovniceşti la: Mos-va (înfiinţată la 12 decembrie 1685), Petrograd, Kiev, Cazan, şi 66 de mniarii teologice. Academiile duhovniceşti aveau şi Institute deosebite. De exemplu, Academia din Cazan avea un institut pentru mis; între mahomedani şi rascolnici; Academia din Petersburg avea un stitut pentru traducerea operelor Părinţilor greci, iar Academia din K un institut pentru traducerea Părinţilor latini.

Astăzi Patriarhia rusă are următoarele Academii teologice şi Se narii: Academia duhovnicească de la Zagorsk, în Lavra „Troiţa-S ghie”, lângă Moscova, şi Academia duhovnicească din Petersburg. Trei Seminarii: unul la Moscova, altul la Petersburg şi altul la Odesa

Patriarhia ortodoxă a Georgiei are pentru pregătirea clerului Seminar la Tbilissi, înfiinţat în 1817, şi un altul la Kutais, care date din 1894.

În Biserica Ortodoxă Română, învăţământul religios s-a făcut de 1800 până azi în diferite Seminarii, în Facultăţi de teologie, în Aca mii teologice şi în Institute teologice.

Cu sprijinul mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi (180 1808; 1812-1842), a luat fiinţă în 1803, în Moldova, la Mânăstirea cola de lângă Iaşi, Seminarul Veniamin, pentru pregătirea viitor preoţi.

În Transilvania s-au înfiinţat Seminarii la Sibiu, în 15 nisi 1811, şi la Arad, în 1822, unite mai târziu cu Şcoala normală, căci pr tul era deseori, în timpul stăpânirii austro-maghiare, şi învăţător, ca la sârbi.

În Ţara Românească s-au înfiinţat în 1836: Seminarul Central Bucureşti, Seminarul din Curtea de Argeş, care a funcţionat între 1836-1901, 1920-1940, 1946-1948, 1951-1957; Seminarul de la zău, iar în 1837, Seminarul. Din Râmnicu-Vâlcea.

Alte Seminarii inferioare au funcţionat la Huşi (1852) şi Ron (1858), care s-au desfiinţat.

În 1872, mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei (1850-1875) a înf: ţat Seminarul „Nifon Mitropolitul” care a funcţionat între anii 187 i948, în Bucureşti. În 1902 s-a înfiinţat Seminarul din Galaţi.

În Bucovina s-a înfiinţat un Seminar în 1872, apoi în 1875 Făcu tea de teologie din Cernăuţi, care a funcţionat între anii 1875-lî apoi la Suceava, între anii 1944-1948.

La Iaşi s-a înfiinţat în 1860 o Facultate de teologie, care a func nat puţin.

În 16 noiembrie 1881 a luat fiinţă la Bucureşti, Facultatea de logie care a funcţionat până în 1948, când a devenit Institutul teolc universitar din Bucureşti. În prezent funcţionează din nou ca Facul în cadrul Universităţii din Bucureşti.

În Transilvania a funcţionat la Sibiu, din 1921, o Academie te gică, devenită în 1943 Facultate de teologie, iar în 1948, Institut te gic. Alte Academii teologice au funcţionat după primul război mon (1914-1918) în oraşele: Cluj-Napoca (1924), Oradea (1923), Arad (18 Timişoara (1941-1948) şi Caransebeş (1865). Academia teologică Cluj a devenit în 1948 Institut teologic, care a funcţionat până în 1

După primul război mondial s-au înfiinţat mai multe Seminarii afară de cele menţionate mai înainte, în oraşele: Craiova, Consta nan, Dorohoi (jud. Botoşani) şi Seminarul „Miron Patriarhul” din ipulung-Muscel, care a funcţionat între anii 1922-1934.

Un Seminar monahal a fost înfiinţat în 1928 la Mânăstirea Cerni-lângă Bucureşti, care a funcţionat până în 1941.

În prezent, Biserica Ortodoxă Română are, din anul 1948, două In-ite teologice, unul la Bucureşti şi al doilea la Sibiu, şi din 1990; ţionează două Facultăţi de teologie la Iaşi şi Cluj şi o Facultate de ogie-filologie în oraşul Piteşti. Are mai multe seminarii: Bucureşti,

1957, iar din 1949, la Craiova, Buzău, Mânăstirea Neamţu, Cluj-Na-i şi Caransebeş. Un Seminar special pentru absolvenţii şcolilor se-iare a funcţionat la Curtea de Argeş din 1968 până în 1977, iar din L, funcţionează alte Seminarii teologice la Roman, Galaţi, Curtea de; ş, Arad etc.

În Biserica ortodoxă sârbă, cea mai veche Şcoală teologică este Se-arul din Karloviţ, înfiinţat în 1794 de mitropolitul Ştefan Stratimi-ci din Karloviţ (1790-1837), apoi Seminarul din Belgrad, înfiinţat 330, şi Seminarul din Sarajevo, înfiinţat în 1883.

Din 1920 funcţionează o Facultate de teologie la Belgrad.

În afară de această Facultate, Biserica sârbă are în prezent patru inarii teologice la: Belgrad, Karloviţ, Prizren şi Kirka.

În Biserica ortodoxă bulgară, primul Seminar teologic s-a înfiinţat 'ârnovo, care a funcţionat între anii 1874-1877 şi 1878-1885. Un seminar a funcţionat la Samakov, între anii 1876-1903, cu unele în-jperi, mutat apoi la Sofia, unde a funcţionat între 1903-1950. Un Seminar s-a înfiinţat la Plovdiv (Filipopole), care a funcţionat între

Din 1951 funcţionează în Biserica ortodoxă bulgară un Seminar cu clase, în Mânăstirea Cerepiş, judeţul Vraţa.

Facultatea de teologie de la Sofia datează din 1923 şi a funcţionat ontinuare de atunci până azi.

În Polonia, după primul război mondial, funcţionează, pentru pre-¦ea clerului Bisericii ortodoxe polone, o Facultate de teologie orto-i, de stat, pe lângă Universitatea din Varşovia.

În Cehoslovacia s-a înfiinţat pentru pregătirea clerului ortodox din stă ţară, în toamna anului 1948, un Seminar ortodox ceh la Karlovy-r (Karlsbad), care a fost mutat, în octombrie 1949, în capitala ţării, ragă.

Biserica ortodoxă cehoslovacă are, de asemenea, o Facultate de te-e la Preşov, în Slovacia.

Biserica ortodoxă finlandeză are pentru pregătirea clerului un Se-ir teologic în localitatea Kuopio, sediul Arhiepiscopiei. Are, de ase-ea, o Facultate de teologie ortodoxă la Universitatea din Joensuu. Un institut teologic ortodox numit „Sfântul Sergiu de Radonej” ţionează la Paris, înfiinţat după primul război mondial, pentru din diasporă.

Pentru pregătirea clerului ortodox, Arhiepiscopia ortodoxă greacă nericii de Nord şi de Sud, recunoscută de Patriarhia Ecumenică, la lai 1922, a înfiinţat un Institut teologic în 1937, numit Seminarul

Iloly Cross (Sfânta Cruce), care funcţionează în localitatea Brooklyne, lângă Boston, în statul Massachusetts, cu un ciclu de şase ani de studii.

Alte două şcoli superioare de teologie au fost înfiinţate în Statele Unite ale Americii de Biserica ortodoxă din America, fosta Mitropolie rusă, şi anume: Seminarul Sfântul Vladimir, în localitatea Tuckahoe, din statul New York, şi Seminarul Sfântul Tihon, în localitatea South-Canaan, în statul Pennsylvania.

Biserica ortodoxă ucraineană a Canadei are din 1932 o şcoală de teologie în localitatea Winnipeg, numită din 1946 Colegiul „Sfântul Andrei”, care a intrat în 1962 în raporturi de asociere cu Universitatea din Manitoba.

Pentru ortodocşii de origine americană a luat fiinţă în 1944 Institutul „Sfântul Vasile” la Washington. Recent s-a deschis un Seminar ortodox la Meithland, în Florida, cu limba de predare engleză.

În general, şcolile teologice au fost dominate în ţările ortodoxe din Estul şi Sud-Estul Europei, până la cel de al doilea război mondial (1939 -1945), de laici, statul înfiinţând şcolile şi întreţinându-le, pentru că, în unele din aceste ţări, ele dădeau şi preoţi şi învăţători.

După cel de al doilea război mondial, în fostele ţări socialiste, Bisericile autocefale ortodoxe şi-au reluat rolul de altădată, fiind răspunzătoare de calitatea pregătirii clericilor şi a profesorilor, pentru învăţă-mântul teologic seminarial şi superior.

În modul acesta, Seminariile teologice şi Institutele de teologie se încadrau mai normal în circuitul de viaţă al Bisericii Ortodoxe şi corespundeau mai bine nevoilor spirituale ale credincioşilor.

Cultul şi viaţa religioasă ortodoxă

Irenee Hausherr, Dogme et spiritualite orientale, dans „Etudes de spiritualite orientale” (Orientalia Christiana Analecta, 183), Roma 1969, p. 145-179; Petite Phi-loculie de Ia priere du coeur, trad. et introd. De Jean Gouillarid, 2-e ed., Paris, 1968; Asterios, Argyriou, Spirituels neo-grecs – XV-e-XX-e siecles, Namur, 1967; Am-broise Fontrier, Saint Nectaire d'Egine, Paris, fără dată; Paul Evdokimov, Les îges de ia vie spirituelle, Paris, 1964; Idem, L'Orthodoxie 2-e ed., Neuchâtel-Paris, 1965; M. J. Le Guillou, L'Esprit de l'Orthodoxie grecque et russe, Paris, A. Fayard, 1961; C. Lialine, Monachisme oriental et monachisme occidental, în „Irenikon”, t. XXII (1960), p. 435-459; Ernst Benz, Geist und Leben der Ostkirchen, Hamburg, 1957; VI. Losski, Essai sur la theologie mystique de l'Eglise d'Orient, Paris, 1944, trad. Engleză, Londra, 1957; J. N. Danzas, Lltineraire religieux de la conscience russe, Paris, 1935; S. Boulgakoff, L'Orthodoxie, Paris, 1932; K. Hool, Die religiosen Grundlagen der russischen Kultur, Tubingen, 1928; Pr. prof. Ene Branişte, liturgica specială pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1980, cu bogată bibliografie străină şi românească.