Mario Vargas Llosa



Yüklə 1,42 Mb.
səhifə8/30
tarix03.01.2019
ölçüsü1,42 Mb.
#88937
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   30

— Ţi-a lăsat asta, i-a zis mama, din uşă. A suspinat: E singurul lucru pe care 1-am acceptat. Bietul meii copil, nu-i drept să te sacrifici şi tu.

El şi-a îmbrăţişat mama, a ridicat-o, s-a răsucit cu ea în braţe prin cameră şi i-a zis: „Totul se va aranja într-o bună zi, măicuţa mea, o să fac tot ce vrei tu.” Ea zâmbea încântată şi afirma: „N-avem nevoie de nimeni”, în mijlocul unui vârtej de mâhgâieri, el i-a cerut voie să plece.

— Numai câteva minute, i-a spus. Să iau o gură de aer.

Chipul ei s-a întunecat, dar n-a zis nu. Alberto şi-a pus iar cravata şi haina, şi-a trecut pieptenele prin păr şi a ieşit. De la fereastră, mama i-a reamintit:

— Să nu uiţi să-ţi faci rugăciunea înainte de culcare.

cel care a comunicat întregului dormitor porecla sub care era cunoscută în branşă a fost Vallano. într-o duminică la miezul nopţii, când cadeţii îşi lepădau de pe ei uniformele de oraş şi îşi scoteau din chipie pachetele de ţigări pe care le camuflaseră ca să poată trece prin faţa ofiţerului de serviciu, Vallano s-a apucat să vorbească de unul singur, dar tare, ca să fie auzit de toată lumea, despre o femeie din cvartalul nr. 4 de pe Huatica. Ochii lui bulbucaţi se roteau în orbite ca o bilă de oţel într-un cerc magnetizat. Cuvintele şi tonul îi erau pline de foc.

— Taci, măscăriciule, a zis Jaguarul. Lasă-ne în pace. Dar el a continuat să vorbească în timp ce-şi făcea patul.

Cava, din patul lui, 1-a întrebat.

— Cum zici c-o cheamă?

— Picioare-de-Aur.

— Probabil că-i nouă, a spus Arrospide. Cunosc tot cvartalul, dar numele ăsta nu-mi spune nimic.

În duminica următoare, vorbeau despre ea şi Cava, şi Jaguarul, şi Arrospide. îşi dădeau coate şi jubilau. „V-am spus eu? zicea Vallano, mândru. Să aveţi mereu încredere în sfaturile mele.” După încă o săptămână, jumătate de secţie o cunoştea, iar numele de Picioare-de-Aur a început să sune în urechile lui Alberto ca o muzică familiară. Referinţele feroce, deşi vagi, pe care le auzea din gura cadeţilor, îi stimulau imaginaţia. In vise, numele apărea înzestrat cu atribute carnale, ciudate şi contradictorii, femeia era mereu aceeaşi şi totuşi alta, o prezenţă care se evapora câhd urma s-o atingă sau să-i ia vălul de pe chip, care trezea în el cele mai extravagante porniri sau îl cufunda într-o desăvârşită tandreţe şi atunci credea că o să moară de nerăbdare.

În secţie, Alberto era unul dintre cei care vorbeau cel mai mult despre Picioare-de-Aur. Nimeni nu bănuia că ştie doar din auzite strada Huatica şi împrejurimile, fiindcă el înflorea anecdotele şi inventa tot felul de poveşti. Dar acest lucru nu era de ajuns ca să scape de o stare de nemulţumire interioară; cu cât descria mai multe aventuri sexuale colegilor săi, care râdeau sau îşi băgau mâna în buzunare fără scrupule, cu atât devenea mai intensă certitudinea că n-o să se afle niciodată în pat cu vreo femeie, poate doar în vis, şi atunci se simţea copleşit şi jura că la următoarea ieşire se va duce în strada Huatica, chiar dacă va trebui să fure cei douăzeci de soli sau să ia vreun sifilis.

acoborât la statia de la intersecţia bulevardului 28 Iulie cu bulevardul Wilson: „Am împlinit cincisprezece ani, dar par mai mare; n-am de ce să fiu nervos.” A aprins o ţigară, pe care a aruncat-o după ce a tras două fumuri. Pe măsură ce înainta pe 28 Iulie, bulevardul era tot mai animat. După ce a traversat şinele tramvaiului de pe linia Lima-Chorrillos, s-a pomenit într-o mulţime de muncitori şi servitoare, metişi cu părul lins, mulatri supli, care păreau că dansează când merg, indieni arămii, corcituri zâmbitoare. El ştia însă că se află în districtul Victoria după mirosul de mâncare şi băutură populară care impregna aerul din jur, un miros aproape vizibil de jumări şi pişco, de salam şi transpiraţie, de bere Şi de picioare.

În timp ce traversa piaţa Victoria, enormă şi plină de lume, zârindu-1 pe încă, monumentul de piatră care arăta orizontul şi-a adus aminte de erou şi de Vallano, care spunea: „Man- <» Capac e un codoş, degetul lui arată drumul spre Huatica.”

Aglomeraţia îl obliga să meargă încet; se sufoca. Becurile de pe bulevard păreau deliberat dispersate şi puţine, ca să accentueze profilul sinistru al oamenilor care se uitau pe ferestrele căsuţelor identice, aliniate de-a lungul trotuarelor. La intersecţia bulevardului 28 Iulie cu Huatica, într-o cârciumă ţinută de un japonez pipernicit, Alberto a ascultat o simfonie de înjurături. A privit înăuntru: un grup de bărbaţi şi de femei vorbeau cu patimă în jurul unei mese acoperite de sticle. A zăbovit câteva clipe la colţ. Cu mâirule în buzunare, cerceta feţele care îl înconjurau; unii bărbaţi aveau ochii sticloşi, alţii păreau veseli.

Şi-a aranjat haina şi a pătruns în al patrulea cvartal de pe stradă, cel mai bine cotat; chipul îi era luminat de un zâmbet de superioritate, dar privirea îi era plină de nelinişte. N-a trebuit să mai meargă decât câţiva metri, ştia pe dinafară că apartamentul căutat era al doilea. La uşă erau trei bărbaţi, unul în spatele celuilalt. Alberto s-a uitat pe fereastră: o mică anticameră de lemn, luminată de un bec roşu, un scaun, iar pe perete o fotografie decolorată şi de nedesluşit; lângă fereastră, o banchetă. „E micuţă”, s-a gândit el, decepţionat. O mână îi atinse umărul.

— Tinere, a spus un glas otrăvit de miros de ceapă, eşti orb sau te crezi şmecher?

Felinarele luminau doar mijlocul străzii, iar lumina roşie de-abia ajungea până la fereastră; Alberto nu putea vedea chipul necunoscutului, în acea clipă şi-a dat seama că mulţimea de bărbaţi care ocupau strada circulau lipiţi de ziduri, unde erau ocrotiţi de întuneric. Carosabilul era pustiu.

— Ei? a spus bărbatul. Cum rămâne?

— Ce-ţi veni? a întrebat Alberto.

— Nimic, a zis necunoscutul, numai că eu nu-s prostul nimănui. Nimeni nu-mi bagă degetul în ochi, nici în altă parte. Ca să ştii.

— Bine, a spus Alberto, dar ce doriţi?

— Treci la coadă şi nu mai face pe şmecherul.

— Trec, a spus Alberto, dar nu vă mai ambalaţi atâta! S-a desprins de lângă fereastră, fără ca mâna bărbatului să încerce să-1 reţină. S-a aşezat la sfârşitul cozii, sprijirtindu-se de perete, şi a fumat, una după alta, patru tigăii. Bărbătui din faţa lui a intrat şi a ieşit repede. S-a îndepărtat bombănind ceva despre preţul vieţii. Un glas de femeie a zis, de cealaltă parte a uşii:

— Intră.

A traversat anticamera pustie. O uşă cu geam mat îl despărţea de^cealaltă încăpere. „Nu mai mi-e teamă, se gândi. Sunt bărbat.” împinse uşa. Camera era la fel de neîncăpătoare ca şi anticamera. Lumina – tot roşie – părea mai intensă, mai crudă; încăperea era plină de obiecte, iar Alberto se simţi dezorientat câteva clipe, privirea îi rătăci fără să înregistreze nici un detaliu, numai pete de toate mărimile, şi trecu repede chiar peste femeia întinsă în pat, neoprindu-se nici măcar asupra chipului, reţinând din ea doar formele vagi care îi decorau halatul, nişte umbre care puteau fi flori sau animale. Apoi se simţi iarăşi senin. Femeia s-a ridicat, într-adevăr, era scundă: picioarele de-abia atingeau podeaua. Părul vopsit lăsa să se vadă un fond negru sub o claie de bucle blonde. Avea faţa foarte fardată şi-i zâmbea. A coborât privirea şi a văzut doi peştişori de sidef, vii, pământeni, cărnoşi, „să-i mănânci dintr-o îmbucătură şi fără unt”, după cum spunea Vallano, şi cu totul ciudaţi pentru acest trup plinuţ pe care îl prelungeau, pentru această gură insipidă şi fără contur şi pentru aceşti ochi morţi, care îl contemplau.

— Eşti de la „Leoncio Prado”, a zis ea.

— Da.


— Secţia întii, anul V?

— Da, a spus Alberto. Ea a izbucnit în râs.

— Opt, astăzi, a zis ea. Iar săptămâna trecută au venit nu ştiu câţi. Sunt mascota voastră.

— Vin pentru prima oară, a zis Alberto, înroşindu-se. Eu…

L-a întrerupt o altă salvă de hohote, mai zgomotoasă decât cealaltă.

— Nu sunt superstiţioasă, a spus ea, continuând să rida. Nu muncesc pe degeaba şi-s prea bătrână ca să cred în povesti. In fiecare zi apare câte unul care vine pentru prima oară, ce tupeu!

— N-am vrut să spun asta, a zis Alberto. Am bani.

— Aşa-mi place, a zis ea. Pune-i pe noptieră. Şi grăbeşte-te, cadet!

Alberto s-a dezbrăcat, încet, punându-şi îmbrăcămintea în ordine, piesă cu piesă. Ea îl privea fără emoţie. Când Alberto nu mai avea nimic pe el, ea s-a trântit pe spate şi, cu un aer indiferent, şi-a desfăcut halatul. Era goală, păstrând doar un sutien roz, putin cam lăsat, cât să i se vadă începutul sinilor. „Este într-adevăr blondă”, se gândi Alberto. S-a întins lângă ea; Picioare-de-Aur 1-a luat repede în braţe, strângându-1. A simţit că sub pântecele lui, pântecele femeii se mişca în căutarea unei poziţii mai bune, a unei înlănţuiri potrivite. Apoi picioarele femeii se ridicară, se îndoiră în aer, iar el a simţit peştii asezându-i-se uşor peste şolduri, oprindu-se o clipă, înaintând spre rinichi şi apoi coborând peste fese şi coapse, urcând şi coborând, încet, încetişor. Putin după aceea, mâinile, care se sprijineau pe spatele lui, s-au alăturat acestei mişcări şi-i străbăteau trupul de la brâu la umeri, în acelaşi ritm cu al picioarelor. Gura femeii era lipită de urechea lui şi a auzit ceva, un murmur foarte scăzut, un susur, apoi o înjurătură. Mâinile şi peştii au încremenit.

— Tragem un pui de somn sau ce facem? a zis ea.

— Nu te supăra, a bâiguit Alberto. Nu ştiu ce-i cu mine.

— Eu da, a zis ea. Eşti un labagiu.

El a râs fără chef şi a scăpat o grosolănie. Femeia a dat iarăşi drumul hohotului vulgar şi s-a ridicat, împingându-1. S-a aşezat pe pat şi s-a uitat la el câteva clipe cu o privire răutăcioasă, pe care Alberto nu i-o remarcase până atunci.

— Se prea poate să fii într-adevăr un sfinţişor, a zis femeia, întinde-te.

Alberto s-a lungit în pat. O vedea pe Picioare-de-Aur stând în genunchi lângă el, cu pielea deschisă la culoare, putin înroşită, cu părul luminat din spate şi care părea închis şi se gândea la o figurină de muzeu, la o păpuşă de ceară, la o maimuţă pe care o văzuse la circ, neînţelegând ce făcea cu mâinile, ce anume manevrau ele, nu-i mai auzea nici vocea greţoasă care-i zicea că-i un pungaş şi un vicios. Apoi simbolurile şi obiectele au dispărut şi n-au mai rămas decât lumina roşie care îl învăluia şi o mare nelinişte.

sub CEASUL de pe Colmena, instalat în faţa pieţei Sân Martin, la capătul tramvaiului care merge spre Callao, se legăna o mare de chipie albe. De pe trotuarele hotelului „Bolivar” şi ale barului „Romano”, vânzători de ziare, şoferi, vagabonzi, jandarmi se uită la continua afluenţă de cadeţi: vin din toate direcţiile, în grupuri, adunându-se în jurul ceasului, în aşteptarea tramvaiului. Unii ies din barurile din jur. Au blocat circulaţia, răspund cu obrăznicie automobiliştilor care solicită cale liberă, acostează femeile care se încumetă să treacă pe acolo şi se mişcă dintr-o parte într-alta, insultându-se şi glumind. Tramvaiele sunt luate cu asalt de cadeţi; prudenţi, civUii îi lasă să le-o ia înainte. Cadeţii din ni bombănesc printre dinţi de fiecare dată când, având un picior ridicat pentru a se urca în tramvai, simt o mână pe ceafă şi aud un glas spunând: „întâi cadeţii, apoi câinii.”

— E zece şi jumătate, a zis Vallano. Sper să nu pierdem ultimul camion.

— Doar zece şi douăzeci, a spus Arrospide. O să ajungem la timp.

Tramvaiul era ticsit; amândoi stăteau în picioare. Camioanele colegiului veneau duminica până în Bellavista ca să-i ia pe cadeţi.

— Uite doi câini, a zis Vallano. Se tin de gât ca să nu li se vadă însemnele. Ce şmecheri!

— Pardon! a zis Arrospide, făcându-şi loc până la scaunele ocupate de cei din anul IU.

Aceştia, când 1-au văzut venind, au început să discute între ei. Tramvaiul trecuse de piaţa Dos de Mayo, înaintihd acum printre grădinile de zarzavaturi, invizibile la acea oră.

— Bună seara, cadeţi, a zis Vallano.

Băieţii s-au făcut că nu aud. Arrospide a atins capul unuia dintre ei.

— Suntem foarte obosiţi, a zis Vallano. Sculaţi-vă! Cadeţii s-au supus.

— Ce-ai făcut ieri? a întrebat Arrospide.

— Mai nimic. Sâmbătă, am fost invitat la o petrecere, care la sfârşit s-a transformat în priveghi. Ziua cuiva, cred. Când arn ajuns, era un tămbălău de groaza lumii. Bătrâna care mi-a deschis a strigat „du-te de adu un doctor şi-un popă” şi a trebuit să plec ca din puşcă. Curat balamuc! Ah, pe urmă m-am dus în Huatica. Apropo, am ceva de povestit în secţie despre Poet.

— Ce? a întrebat Arrospide.

— Vă zic la toţi o dată. E o poveste de zile mari.

Dar n-a mai aşteptat să mai ajungă la dormitor. Ultimul camion al colegiului înainta pe bulevardul Las Palermas spre faleza din La Perla. Vallano, aşezat pe valiză, a spus:

— Auziţi, parcă ăsta ar fi camionul secţiei. Suntem aici aproape toţi.

— Da, negresă, a zis Jaguarul. Ai grijă, s-ar putea să te violăm.

— Vreţi să vă zic ceva? a spus Vallano.

— Ce? a întrebat Jaguarul. Că ai şi fost violat?

— Mai rău, a spus Vallano. E vorba de Poet.

— Ce-ţi veni? a întrebat Alberto, înghesuit lingă cabină.

— Aici erai? Cu-atât mai rău pentru tine. Sâmbătă a fost la Picioare-de-Aur, care mi-a zis c-ai plătit-o să-ţi facă cinci la unu.

— Uff! a zis Jaguarul. Eu ţi-aş fi făcut bucuria asta gratis. Se auziră câteva râsete fără convingere, din politeţe.

— Picioare-de-Aur şi Vallano într-un pat trebuie să fie ca un fel de cafea cu lapte, a zis Arrospide.

— Iar cu Poetul deasupra lor, un sandviş cu negru, un hot-dog, a adăugat Jaguarul.

— Toată lumea jos! a răcnit subofiţerul Pezoa. Camionul se oprise la poarta colegiului, iar cadeţii săreau jos. La intrare, Alberto şi-a adus aminte că nu ascunsese ţigările. A făcut un pas înapoi, dar chiar atunci şi-a dat seama uimit că la poartă nu făceau de gardă decât doi soldaţi. Nu se vedea nici un ofiţer. Era ceva neobişnuit.

— Or fi murit locotenenţii? a zis Vallano.

— Să te-audă Dumnezeu, a răspuns Arrospide. Alberto a intrat în dormitor. Era cufundat în întuneric, dar prin uşa deschisă de la spălător se strecura o lumină plăpândă: cadeţii care se dezbrăcau lângă dulapuri păreau unşi cu ulei.

— Fernândez, a zis cineva.

— Bună, a spus Alberto. Ce vrei?

Sclavul stătea lângă el, în pijama, cu faţa descompusă.

— Nu ştii?

_nit. Ce s-a întâmplat?

— Au descoperit că s-au furat subiectele la examenul de chimie. Au spart un geam. A venit ieri colonelul. A urlat la ofiţeri în sala de mese. Iar cei care am fost de planton vineri…

— Bine, a zis Alberto. Şi?

— Suntem toţi consemnaţi până se află cine a fost.

— Fir-ar să fie, a zis Alberto. Blestemaţii!

V la un moment dat mi-am zis: „N-am stat niciodată singuri, numai eu cu ea. Ce-ar fi s-o aştept la ieşirea de la colegiu?” Dar şovăiam. Ce să-i spun? Şi-apoi de unde să scot banii pentru autobuz? Tere urma să ia masa la nişte rude, aproape de colegiul ei, în Lima. Eu mă gândisem să mă duc la prânz, s-o însoţesc până la rudele ei şi aşa am fi mers împreună o vreme, în anul dinainte, un băiat îmi dăduse cincisprezece reali pentru o lucrare pe care i-o făcusem, dar în clasa a şasea lucrul manual nu mai figura în programă. Petreceam ceasuri întregi frământându-mă cum aş putea să fac rost de bard. Până într-o zi, când mi-a trecut prin minte să-i cer un sol împrumut slăbănogului de Higueras. El mă invita întotdeauna la o cafea cu lapte sau la un păhărel şi o ţigară, aşa că un sol nu însemna mare lucru. 11-am cerut chiar în acea după-amiază, când ne-am întâlnit în piaţa Bellavista. „Sigur, amice, mi-a răspuns, bineînţeles, doar suntem prieteni.” I-am promis că i-1 dau înapoi de ziua mea, dar el a râs şi-a zis: „Nici o problemă, mi-1 dai când poţi. Uite!” Când am avut solul în buzunar, m-am simţit fericit; în acea noapte n-am mai putut dormi, iar a doua zi am ţinut-o tot într-un căscat la ore. După trei zile, i-am zis mamei: „O să iau masa m Chucuito, la un prieten.” La colegiu, am cerut voie profesorului să plec cu jumătate de oră mai devreme şi, cum eram unul dintre cei mai silitori din clasă, mi-a zis că bine.

Tramvaiul era aproape gol, n-am putut să fac blatul, noroc că taxatorul mi-a dat un bilet cu preţ redus. Am coborât în piaţa Dos de Mayo. Odată, trecând pe bulevardul Alfonso Ugarte, în drum spre naşul meu, mama mi-a zis: „în căsoaia asta învaţă Teresita.” Am ţinut-o bine minte şi ştiam că am s-o recunosc de îndată ce-aveam s-o văd, dar nu găseam bulevardul Alfonso Ugarte, îmi amintesc că am mers pe Colmena şi când mi-am dat seama, m-am întors în fugă şi de-abia atunci am descoperit clădirea neagră, în apropiere de piaţa Bolognesi. Era chiar ora de ieşire, elevele erau multe, mari şi mici; iar mie mi-era ruşine. M-am întors şi m-am dus până la colţ, postându-mă în uşa unei băcănii, pe jumătate ascuns după o vitrină, de unde cercetam strada cu privirea. Era iarnă, iar eu transpirasem. Primul lucru pe care 1-am făcut când am văzut-o de departe a fost să intru în prăvălie, cu moralul la pământ. Dar apoi am ieşit şi am văzut-o din spate, mergând spre piaţa Bolognesi. Era singură şi totuşi nu m-am apropiat de ea. Când n-am mai văzut-o, m-am întors în Dos de Mayo şi am luat tramvaiul, furios. Colegiul era închis, sosisem prea devreme. Mai aveam cincizeci de centavos, dar n-am cumpărat nimic de mâncare. Tot restul zilei am fost prost dispus, iar seara, în timp ce învăţam împreună, aproape că n-am deschis gura. Ea m-a întrebat ce-i cu mine şi m-am îmbujorat.

A doua zi mi-a venit brusc ideea, în timpul orei, că trebuie să mă duc s-o aştept şi iar i-am cerut voie profesorului. „Bine, mi-a răspuns, dar spune-i maică-tii că dacă te scoate în fiecare zi mai devreme o să-ţi dăuneze.” Acum ştiam drumul, aşa că am sosit la colegiul ei înainte de a suna de ieşire. Când au apărut elevele, m-am simţit ca şi în ziua precedentă, dar îmi spuneam: „De data asta, o samă apropii, o să mă apropii.” A ieşit printre ultimele, singură. Am aşteptat să se îndepărteze putin şi am luat-o în urma ei. în piaţa Bolognesi am grăbit pasul şi m-am apropiat de ea. I-am zis: „Bună, Tere.” A fost cam surprinsă, am citit asta în ochii ei, dar mi-a răspuns „Bună, ce cauţi pe-aici?” aşa de firesc, că n-am ştiut ce să inventez, am îngăimat doar: „Am ieşit mai devreme de la colegiu şi mi-a venit ideea să te aştept. Dar de ce?” „Aşa, a spus ea. Te-am întrebat doar, nimic altce-

1O2 va „ Am întrebat-o dacă se duce la rudele ei şi mi-a zis că da. „Dar tu?” a adăugat. „Nu ştiu, i-am zis. Dacă nu te deranjează, te conduc.” „Bine, a zis ea. Locuiesc în apropiere.” Unchii ei aveau locuinţa pe bulevardul Arica. Am vorbit putin pe drum. Ea răspundea la tot ce-o întrebam, dar fără să mă privească. Când am ajuns la un colţ, mi-a zis: „Unchii mei stau aici aproape, aşa că-i mai bine să mă laşi aici.” Eu i-am zâmbit şi i-am întins mâna. „Ciao, i-am zis, diseară învăţăm împreună, da?” „Da, da, a spus ea, am o grămadă de lecţii de făcut.” Şi după o clipă a adăugat: „Mulţumesc c-ai venit.” „LA peruta” se află la capătul terenului viran, între sala de mese şi clădirea şcolii, aproape de zidul din spate al colegiului. E o construcţie mică, din ciment, cu o fereastră mare care serveşte drept tejghea şi unde, zi şi noapte, se zăreşte faţa mirată a lui Paulino, zis Altoiul: ochi migdalaţi, de japonez, gura mare, de negru, pomeţi şi bărbie arămii, de indian, păr lins. Paulino vinde la tejghea coca-cola şi prăjituri, cafea şi ciocolată, caramele şi biscuiţi, iar în spatele prăvăliei lui, adică în spaţiul dintre ziduri, lipsit de acoperiş şi care, înainte de înfiinţarea patrulelor, era locul ideal pentru a sări gardul, vinde ţigări şi ţuică, de două ori mai scump decât în oraş. Paulino doarme pe o saltea de paie, lângă zid, iar noaptea furnicile se plimbă pe trupul lui ca pe plajă. Sub saltea e o scândură care maschează o groapă, săpată de Paulino cu mâinile, pe care o foloseşte drept ascunzătoare pentru pachetele de „Nacional” şi pentru sticlele de pişco introduse clandestin în colegiu.

Cadeţii consemnaţi se duc la această redută sâmbăta şi duminica după prânz, în grupuri mici, ca să nu dea de bănuit. Se întind pe jos şi, în timp ce Paulino îşi deschide ascunzătoarea, ei strivesc furnicile cu pietre. Altoiul e generos şi viclean; dă pe credit, dar pretinde să fie mai întii rugat şi apoi distrat. Reduta lui Paulino e mică, încap în ea cel mult douăzeci de cadeţi. Când nu mai e loc, ultimii sosiţi se întind pe maidan şi aşteaptă trăgând la ţintă în vigonie, până ce ies cei dinăuntru, cărora le iau apoi locul. Cadeţii din anul Dl nu prea au prilejul să asiste la asemenea şedinţe, fiindcă cei din IV şi V îi dau afară sau îi pun de pază. Şedinţele durează ceasuri întregi, încep după masa de prânz şi tin până seara. Consemnaţii suportă mai uşor pedeapsa duminica, se obişnuiesc mai repede cu ideea că nu ies, dar sâmbăta, mai păstrează încă o speranţă şi îşi storc creierii făcându-şi planuri în legătură cu învoirea, aşteptând o minune care să-1 îmbuneze pe ofiţerul de serviciu sau gândindu-se că nu le mai rămâne decât curajul orb: saltul peste zid în plină zi ori plecarea pe poarta principală. Dar numai unul sau doi dintre zecile de consemnaţi reuşesc să iasă. Ceilalţi bântuie prin curţile pustii ale colegiului, se îngroapă în paturile din dormitoare şi stau cu ochii deschişi, încercând să suplinească prin imaginaţie plictiseala de moarte, iar dacă au ceva bani, se duc la reduta lui Paulino să fumeze, să bea pişco şi să se lase devoraţi de furnici.

Duminica dimineaţa, după micul dejun, e slujbă. Capelanul colegiului, un preot blond şi jovial, ţine predici patriotice în care povesteşte despre viaţa ireproşabilă a bărbaţilor de seamă ai neamului, despre dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de Peru şi exaltă disciplina şi ordinea, comparându-i pe militari cu misionarii, pe eroi cu martirii, armata cu biserica. Cadeţii îl stimează pe capelan, fiindcă se gândesc că-i un adevărat bărbat: 1-au văzut deseori, îmbrăcat în civil, dând târcoale viciului prin Callao, mirosind a alcool şi cu privirea sticlind de pofte.

A uitat şi de faptul că a doua zi a rămas mult timp cu ochii închişi după ce s-a trezit. Când s-a deschis uşa, a simţit din nou cum se cuibăreşte frica în trupul lui. Şi-a ţinut răsuflarea. Era sigur că-i el şi că vine să-1 bată. Dar era mamă-sa. Avea un aer serios şi-1 privea fix. „Şi el?” „A plecat, e trecut de zece.” A respirat uşurat şi s-a sculat în picioare. Camera era inundată de lumină. De-abia acum a înregistrat viaţa străzii, tramvaiul zgomotos, claxoanele automobilelor. Se simţea slăbit, ca un convalescent după o boală lungă şi chinuitoare. A aşteptat ca mamă-sa să-i vorbească despre cele întâmplate. Dar n-a făcut-o; plimbându-se prin cameră, mişca un scaun, corecta poziţia perdelelor. „Să ne întoarcem la Chiclayo”, a zis el. Mamă-sa s-a apropiat şi a început să-1 mângâie. Degetele ei lungi îi alunecau pe cap, se strecurau uşor prin păr, coborau pe spate: era o senzaţie plăcută şi caldă, care îi aducea aminte de alte vremuri. Glasul care ajungea acum până la urechile lui ca o cascadă fină era glasul copilăriei lui. Nu era atent la ce-i spune mama, cuvintele erau de prisos, tandreţea lor venea din muzicalitate. Dar mamă-sa sfârşi prin a-i spune: „N-o să ne mai putem întoarce vreodată la Chiclayo. Va trebui să trăieşti mereu lângă tatăl tău.” El s-a întors cu privirea spre ea, convins c-o să se prăbuşească sub povara remuşcărilor, dar mama era senină şi chiar zâmbitoare. „Prefer să stau cu tanti Adelina decât cu el”, a strigat. Mama, fără să se arate mişcată, încerca să-1 calmeze. „Asta pentru că nu 1-ai mai văzut până acum, îi spunea ea pe un ton grav; nici el nu te cunoştea. Dar totul o să se schimbe, o să vezi. Când doi oameni ajung să se cunoască, se iubesc mult, ca în orice familie.” „Azi-noapte m-a bătut, a spus el, răguşit. Cu pumnul, ca şi când eu aş fi mare. Nu vreau să stau cu el.” Mama continua să-şi plimbe mâna pe capul lui, dar această atingere nu mai era o mângâiere, ci o apăsare insuportabilă. „E cam supărăcios din fire, dar în fond e un om bun, spunea mama. Trebuie să ştii cum să-1 iei. Ai şi tu o parte din vină, nu faci nici un efort să-1 câştigi. E foarte supărat pe tine pentru azi-noapte. Eşti prea mic şi nu poţi înţelege. Dar o să vezi că am dreptate, o să-ţi dai seama mai târziu. Acum, când o să se întoarcă, cere-i iertare c-ai intrat în cameră. Trebuie să-i faci pe plac. Este singurul mod de a-1 îmbuna.” îşi simţea inima bătând nebuneşte, ca la broaştele râioase, enorme, care mişunau prin grădina casei din Chiclayo şi semănau cu un morman cu ochi, cu un balon care se umflă şi se dezumflă. Atunci a înţeles: „E de partea lui, îi e complice.” Ahotărât să fie mai prudent, nu mai putea avea încredere în mamă-sa. Era singur. La amiază, când a simţit că se deschide uşa dinspre stradă, a coborât scara şi i-a ieşit tatălui în cale. Fără să-1 privească în ochi, i-a zis: „lartă-mă pentru azi-noapte.”


Yüklə 1,42 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin