Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului



Yüklə 2,54 Mb.
səhifə31/37
tarix29.08.2018
ölçüsü2,54 Mb.
#75742
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   37

Însă prorocii dezminţiţi de Miheia s-au supărat, iar unul dintre ei l-a lovit peste obraz (v. 24); pe deasupra, Miheia a fost aruncat în temniţă (v. 27). Apoi Ahab a pornit la război pentru a-şi recuceri Ramotul de la si­rieni, iar regele lui Iuda i s-a alăturat (v. 29). Aşadar, cuviosul Iosafat a dat mai multă crezare celor patru sute de proroci decît sucitului de Miheia.

Se pare că regele lui Izrail era întrucîtva neliniştit. "Şi regele lui Izrail a zis lui Iosafat: «Eu mă voi îmbrăca în haine străine şi voi intra în luptă, iar tu stai îmbrăcat cu hainele tale!» Şi regele lui Izrail şi-a luat alte haine şi a intrat în focul luptei" (v. 30). Nu este greu să înţe­legem ce urmărea Ahab şi trebuie să ne mirăm doar de-naivitatea lui Iosafat.

"Dar regele Siriei poruncise căpitanilor carelor de luptă ― căci el avea treizeci şi două ― aşa: «Nu vă luptaţi cu oricine, ori de rînd, ori de frunte, ci numai cu regele lui Izrail! »

Şi cînd căpitanii carelor de luptă au văzut pe Iosafat, şi-au închipuit că el este regele lui Izrail şi s-au înşirat în jurul lui ca să se lupte cu el, dar Iosafat a început să strige.

Iar dacă au văzut căpitanii carelor de luptă că el nu este regele lui Izrail, şi-au căutat de treabă.

Un oştean însă şi-a încordat arcul şi a nimerit din întîmplare pe regele lui Izrail drept la încheietura plato­şei. Atunci el a zis căpitanului: «Cîrmeşte şi mă scoate din învălmăşeala luptei, căci sînt rănit». ...Iar seara a murit din pricină că sîngele lui s-a scurs din rană înăun­trul carului de luptă" (v. 3135).

Aşa a pierit soţul Izabelei! Autorul "sacru" ne-anunţă cu lăudăroşenie că Ahab "a zidit un palat de

fildeş" (v. 39) şi se mulţumeşte cu această indicaţie fan­tezistă.

Moştenitorul lui Ahab a fost fiul său mai mare Ahazia, a cărui scurtă istorie o găsim în cap. I din Cartea a doua a Regilor. El şi-a început domnia cu un accident: "...A căzut de pe fereastra cea cu gratii din catul de sus al palatului său din Samaria şi s-a îmbolnăvit greu" (v. 2). Dată fiind lipsa unei explicaţii a accidentului, nu ne rămîne decît să tragem concluzia că Ahazia locuia în etajul de sus al palatului său. Probabil că, în seara fatală, băuse peste măsură şi căzuse pe fereastră, închipuindu-şi că este uşa dulapului cu vin. Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Ahazia să moară pe loc. Regele însă se agita şi voia să afle dacă se va însănătoşi. În acest scop, el i s-a adresat lui Baalzebub, dumnezeul cel din Ecron.

Acest lucru l-a supărat în cel mai înalt grad pe prorocul Ilie. "Dar îngerul domnului a zis lui Ilie Tesbiteanul: «Scoală şi ieşi în întâmpinarea solilor regelui Samariei şi le spune: oare nu este dumnezeu în Ieru­salim de aţi pornit să întrebaţi pe Baalzebub, dumnezeul cel din Ecron? Pentru aceasta, aşa zice domnul: nu te vei mai da jos din patul în care zaci, ci vei muri!> Şi Ilie a plecat" (v. 3―4).

Slujitorii i-au repetat lui Ahazia vorbele lui Ilie, deşi nu au fost în stare să-i dea regelui informaţii precise cu privire la persoana acestui prevestitor de rele. Ahazia i-a întrebat: "«Ce înfăţişare avea omul acela care s-a suit întru întîmpinarea voastră şi v-a spus aceste cu­minte?» Atunci ei i-au răspuns: «El era păros şi încins cu o curea de piele peste mijloc!» Şi regele a zis: «El este Ilie Tesbiteanul!» îndată a trimis la el un căpitan peste cincizeci, cu cei cincizeci de inşi ai lui. Şi cînd s-a suit la el, căci Ilie stătea pe piscul muntelui, i-a zis: «Omule al lui dumnezeu, regele a poruncit să te co­bori!» Atunci Ilie i-a răspuns căpitanului peste cincizeci şi i-a zis: «Dacă eu sînt omul lui dumnezeu, să se po­goare foc din cer şi să te mistuie pe tine şi pe cei cinci­zeci de inşi ai tăi!» Şi îndată s-a pogorît foc din cer şi l-a mistuit pe el şi pe cei cincizeci de inşi ai lui" (v. 7―10).

A fost trimis atunci un alt ofiţer cu 50 de oşteni, care a avut aceeaşi soartă (v. 1112). Regele a trimis atunci o a treia solie.

"...Şi a căzut în genunchi (căpitanul. ― L. T.) înaintea lui Ilie şi l-a rugat stăruitor şi i-a zis: "Omule al lui dumnezeu, fii milostiv pentru viaţa mea şi pentru viata celor cincizeci de servi ai tăi!

Foc din cer a căzut şi a mistuit pe cei doi căpitani dintîi, împreună cu cei cincizeci de inşi ai lor. Şi acum fii îndurător pentru viaţa mea!»

Atunci îngerul domnului a zis lui Ilie: Atunci el s-a sculat şi s-a pogorît cu el la rege,

Căruia i-a zis: «Aşa zice domnul: fiindcă ai trimis soli ca să întrebe pe Baalzebub, dumnezeul cel din Ecron, ca şi cum n-ar fi dumnezeu în Izrail ca să-l întrebi pe el, pentru aceasta din patul în care te-ai suit nu te vei mai da jos, ci vei muri!»

Şi el a murit după cuvîntul domnului pe care l-a vorbit prin Ilie. Şi fratele său Ioram a fost ales rege în locul lui, ― în anul al doilea al lui Ioram, fiul lui Iosafat, regele lui Iuda ―, fiindcă el nu avea fiu" (v. 1317).

Lordul Bolingbroke comentează în felul următor acest episod: "Ilie, care izbutise de două ori să cheme trăs­netele cerului peste capul celor doi ofiţeri şi ale solda­ţilor trimişi de rege, este un personaj născocit, deoarece, dacă ar fi putut să dispună oricînd de trăsnete, el ar fi cucerit, fără îndoială, întregul glob, plimbîndu-se urmat de sluga sa. Tocmai acest lucru l-au spus dintotdeauna vrăjitorilor oamenii cu raţiune: dacă sînteţi în­credinţaţi că diavolul cu care aţi încheiat un legămînt va face tot ce-i porunciţi, de ce nu-i cereţi să vă dea, bunăoară, toate împărăţiile pămîntului, toate bogăţiile şi toate femeile? Acelaşi lucru i s-ar fi putut spune şi lui Ilie:

― Ai ucis doi căpitani şi două cete de cîte 50 de inşi, lovindu-i cu trăsnete, şi tot tu fugi ca un laş de îndată ce regina Izabela ameninţă să te arunce în tem­niţă! Oare nu puteai s-o faci scrum cu un trăsnet şi pe Izabela, aşa cum i-ai pîrjolit pe aceşti ostaşi nenorociţi? Ce revoltătoare contradicţie te face să semeni şi cu un zeu şi cu un laş? Ce om cu raţiune ar putea să suporte aceste poveşti dezgustătoare, care-ţi trezesc un zîmbet de compătimire şi te fac să te cutremuri de groază?" Trebuie să adăugăm că este cu totul de neînţeles cauza pentru care ostaşii regelui, care nu aveau nici o vină, au fost exterminaţi cu trăsnetul. Textul biblic nu ne spune nicăieri că Ahazia ar fi intenţionat să-i facă vreun rău lui Ilie: chiar atunci cînd solul său se în­toarce la rege şi îi povesteşte toate aceste semne fu­neste, nimeni nu se atinge nici de un fir de păr din capul său şi el pleacă întreg şi nevătămat. În afară de aceasta, dacă Ahazia ar fi avut de gînd să-l facă pe Ilie să împărtăşească soarta lui Miheia, nu ar fi fost nevoie să extermine cu puterea focului ceresc 102 oameni cu totul nevinovaţi, care nu făceau decît să îndeplinească po­runca stăpînului lor. Ar fi fost pe deplin suficient să-i facă inofensivi, de exemplu, printr-o paralizie bruscă.. Minunea ar fi tot atît de mare, fără a fi pînă la urmă atît de mîrşavă şi de crudă.

În legătură cu Ahazia, cu Iosafat şi cu cei doi Ioram, cartea divină ajunge la o contradicţie atît de flagrantă, încît merită s-o relevăm. În cap. 22 din Cartea întîi a Regilor se spune: "Iosafat, fiul lui Asa, a domnit în Iuda în anul al patrulea al lui Ahab, regele lui Izrail. Iosafat era de treizeci şi cinci de ani cînd a ajuns rege şi a domnit douăzeci şi cinci de ani în Ierusalim" (v. 41―42). Iar ceva mai departe, în acelaşi capitol, citim: "Şi Iosafat a adormit cu părinţii săi şi a fost îngropat cu ei... Şi după el a ajuns rege Ioram, fiul său" (v. 51). Acest Ioram, rege peste Iuda, nu este altul decît soţul lui Atalia, fiica lui Ahab. "Ahazia, fiul lui Ahab, s-a suit pe tron în Samaria în anul al saptesprezecelea al lui Iosa­fat, regele lui Iuda. Şi el a domnit în Izrail doi ani" (v. 52.)

Comunicîndu-ne mai departe că Ahazia nu avea fii şi că i-a urmat la tron fratele său Ioram, Biblia ne spune că acest Ioram, rege al lui Izrail, s-a urcat pe tron în anul al nouăsprezecelea al domniei lui Iosafat, cînd acesta mai avea şase ani de trăit, cu alte cuvinte el s-a suit pe tron cu şase ani înainte de înscăunarea lui Ioram, regele lui Iuda, fiul lui Iosafat şi soţul Ataliei. În acest caz, este greu să împăcăm cap. al XX-lea din Car­tea întîi a Regilor cu cap. I din Cartea a doua, deoarece aici, în versetul 17, se spune că Ioram (fratele şi urmaşul lui Ahazia. ― L. T.) a ajuns rege în locul său în al doi­lea an al domniei lui Ioram, fiul lui Iosafat, regele lui Iuda.

O dată ce Ioram cel din Iuda l-a moştenit pe tatăl său Iosafat la opt ani după moartea lui Ahab (XXII, v. 42, 52 şi 53), cum putea el să fi domnit de doi ani în mo­mentul cînd cumnatul său, Ioram cel din Izrail, îi suc­ceda lui Ahazia, şi acesta tot cumnatul său, care dom­nise doi ani după moartea lui Ahab?

Iată dar o contradicţie destul de curioasă. Dar nu vă grăbiţi! Ceva mai departe, cap. al III-lea din aceeaşi Carte a doua a Regilor începe astfel: "Ioram, fiul lui Ahab, a ajuns rege peste Izrail în Samaria în anul al optsprezecelea al lui Iosafat, regele lui Iuda. Şi a fost rege doisprezece ani" (v. 1.) De astă dată, avem o triplă contradicţie. Acest verset reduce domnia lui Ahazia la un singur an, deşi versetul 53 din cap. al XXII-lea al Cărţii întîi a Regilor pomeneşte despre doi ani; în schimb, prima contradicţie (Regi II, I, 17) prelungeşte la opt ani domnia acestui rege, remarcabil în istoria po­porului evreu prin singurul fapt că... a căzut pe fereastră.

Să nu ni se facă reproşul că ne pierdem vremea dînd în vileag aceste grosolane stîngăcii ale autorului "sa­cru". Ele dovedesc neglijenţa şi dispreţul slujitorilor reli­giei, care au ticluit această carte absurdă şi îngrozitoare fără să-şi dea măcar osteneala de a o redacta ca lumea.

Între timp, plutea în aer o mare minune.

"Şi cînd domnul a voit să suie pe Ilie la cer în vîrtej de vînt, Ilie şi Eliseu plecaseră din Ghilgal...

...Şi ucenicii profeţilor care erau în Betel au ieşit înaintea lui Eliseu şi l-au întrebat: «Ştii tu oare că astăzi domnul va lua pe domnul tău pe deasupra capului tău?» Şi el le-a răspuns: «Şi eu ştiu. Fiţi pe pace!».

Apoi Ilie i-a zis: «Elisée, rămîi aici, fiindcă domnul m-a trimis la Ierihon!». Dar el i-a răspuns: «Viu este domnul şi viu să fie sufletul tău, dar eu de tine nu mă las!». Şi au ajuns la Ierihon.

Atunci ucenicii profeţilor cei din Ierihon s-au apro­piat de Eliseu şi l-au întrebat: «Ştii tu oare că astăzi domnul va lua pe domnul tău de la tine pe deasupra capului tău?» Dar el le-a răspuns: «Şi eu ştiu. Fiţi pe pace!»

Apoi iarăşi i-a spus Ilie: «Rămîi aici, fiindcă domnul m-a trimis la Iordan!». Atunci el i-a răspuns: «Viu este domnul şi viu să fie sufletul tău, dar eu nu mă las de tine!». Şi au plecat amîndoi.

Şi cincizeci dintre ucenicii profeţilor s-au luat după ei şi s-au oprit la o depărtare oarecare în faţa lor, cînd ei amîndoi stăteau pe malul Iordanului.

Atunci a luat Ilie mantia sa şi a sucit-o vălătuc şi a lovit apa, care s-a despărţit în două, într-o parte şi într-alta, şi ei amîndoi au trecut ca pe uscat.

Cînd ei au ajuns de partea cealaltă, Ilie i-a spus lui Eliseu: «Cere de la mine ce să-ţi dau înainte de a fi luat de la tine». Şi el a zis: «Două părţi din duhul tău să treacă asupra mea!».

Atunci el i-a răspuns: «Cererea ta este greu de îm­plinit. Dacă mă vei vedea cînd voi fi luat de la tine, să fie aşa, iar dacă nu, să nu fie!».

Dar pe cînd ei mergeau vorbind, iată că pe neaştep­tate un car de foc cu cai de foc a trecut printre ei şi Ilie s-a suit la cer într-un vîrtej de vînt.

Cînd a văzut Eliseu, el a început să strige: «Părin­tele meu, părintele meu, carul lui Izrail şi călăreţul lui!». Şi apoi nu l-a mai văzut. Apoi şi-a apucat hainele şi le-a rupt în două...

Şi a luat mantia lui Ilie care căzuse în urma lui şi a lovit apa... Şi îndată ce a lovit apa, s-a despărţit în două, de o parte şi de alta, Şi Eliseu a trecut prin mijloc" (Regi II, II, 1, 3―14).

Se impun cîteva observaţii fireşti. Dacă dumnezeu hotărîse să-l ia pe Ilie în cer de viu, în carne şi în oase, cum făcuse pe vremuri cu Enoh, de ce l-a mai pus să facă această plimbare fără sens de la Ghilgal la Betel, de la Betel la Ierihon şi de la Ierihon la Iordan? Pentru ce l-a pus să treacă Iordanul? Oare carul de foc cu care s-a ridicat la cer Ilie nu putea să tragă cu tot atîta uşurinţă pe malul stîng ca şi pe cel drept? Şi ce înseamnă cele două părţi din duhul lui Ilie pe care le cere Eliseu? Şi a primit el pînă la urmă ceea ce ceruse? Biblia ne spune numai că, privindu-l pe Ilie plecînd, Eliseu, după curioasele sale ţipete, nu a mai văzut nimic. Teologii ne încredinţează că în "împărăţia cerurilor" nu sînt decît spirite pure. Nu este oare aceasta în contra­dicţie cu dubla înălţare la cer, a lui Ilie şi a lui Enoh?! Ce nevoie aveau acest patriarh şi acest profet de înve­lişul lor trupesc în împărăţia supranaturalului şi a imaterialului? Întrucît este mai mare gloria lui Enoh şi a lui Ilie decît gloria altor aleşi ai lui dumnezeu care lo­cuiesc în încăperile cereşti fără învelişul lor carnal? Aşadar, bunăoară, cînd Ilie şi Moise vorbesc în ceruri, cum arată această convorbire între un suflet fără trup care se exprimă numai prin gînduri, fără sunete, şi trupul însufleţit care vorbeşte cu gura şi scoate sunete?

În sfîrşit, acest car de foc, aceşti cai de foc, aceste vîrtejuri şi însuşi numele de "Ilie" (Eli, Helios ― soa­rele) au permis lui Bolingbroke şi lui Boulanger să vadă în aventura lui Ilie o imitaţie a întîmplării lui Faeton, eroul din mitologia greacă, aşezat şi el într-un car de foc. Însă legenda lui Faeton este de origine egipteană şi are o valoare morală, deoarece arată primejdiile tru­fiei. Ce rost are însă zborul la cer al lui Ilie?

CAPITOLUL AL TREIZECI Şl NOUĂLEA

PREA MINUNATA VIAŢĂ A SFÎNTULUI PROROC ELISEU ŞI SFÎRŞITUL REGATULUI LUI IZRAIL
Şi iată-l pe Eliseu moştenitor al mantiei lui Ilie şi al unei anumite părţi, poate chiar a doua treimi, din spiritul său. "Ucenicii profeţilor... i s-au închinat pînă la pămînt" (Regi II, II, 15). Primul lucru pe care l-a făcut a fost să cureţe apele din oraşul Ierihon, aruncînd în ele un pumn de sare. De acolo s-a dus la Betel. "...Şi pe cînd suia la deal, au ieşit o seamă de copii din cetate care-şi băteau joc de el şi ziceau: «La deal, pleşuvule, la deal, pleşuvule!». Şi el s-a întors şi i-a văzut şi i-a blestemat în numele domnului. Şi îndată au ieşit două ursoaice din pădure şi au rupt din ei patruzeci şi doi de copii" (v. 23―24).

Lordul Bolingbroke remarcă: "Eliseu seamănă cu un lacheu îmbogăţit, care se răzbună împotriva celor ce rîd de el. Cum aşa?! Respingătoare slugă a unui proroc! Pui urşi să sfîşie copiii pentru că ţi-au zis că eşti ple­şuv? Din fericire, în împrejurimile Betelului nu există păduri, iar în Palestina nu trăiesc urşi. Absurditatea acestei povestiri îi atenuează oroarea! " Mai putem adăuga că cei doi urşi care i-au hăpăit pe cei 42 de ştrengari din cîteva înghiţituri nu au apărut, pare-se dintr-o pădure deasă, ci din vreo berărie, în care, după toate probabilităţile, autorul povestirii "sacre" s-a cherchelit destul de bine înainte de a lua condeiul pentru a scrie aceste rînduri.

După ce, în cap. al III-lea din Cartea a doua a Regi­lor, Biblia ni l-a înfăţişat pe regele Iosafat în bună sănă­tate, contrar descrierii din cap. I, ea ne povesteşte acum că Meşa, regele Moabului, a plătit lui Izrail un bir anual pînă la moartea lui Ahab, constînd din 100.000 de oi şi 100.000 de berbeci netunşi. După urcarea pe tron a lui Ahazia, care a căzut curînd pe fereastră, Meşa a hotărît că este mult mai bine să nu plătească tributul. Însă Ioram, care a moştenit tronul fratelui său, i-a cerut oile şi berbecii. Meşa a refuzat şi Ioram a deschis ostilită­ţile, sprijinindu-se pe cei doi aliaţi ai săi: regele lui Iuda şi regele Edomului.

"Şi aşa au pornit regele lui Izrail, regele lui Iuda şi regele Edomului. Şi după ce au ocolit timp de şapte zile cu oştirea, nu mai aveau apă pentru oştire şi nici pentru vitele care veneau de pe urmă.

Atunci regele lui Izrail a zis: «O, domnul a chemat pe aceşti trei regi ca să-i dea în mîna moabiţilor!».

Şi Iosafat a întrebat: «Se află aici oare vreun profet al domnului ca printr-însul să întrebăm pe domnul?». Atunci a răspuns unul din dregătorii regelui lui Izrail şi a zis: «Aici se află Eliseu, fiul lui Şafat, care turna apă pe mîini lui Ilie».

Şi Iosafat a răspuns: «într-însul sălăşluieşte cu ade­vărat cuvîntul domnului!». Şi s-au îndreptat către el regele lui Izrail, împreună cu Iosafat şi craiul Edomului" (Regi II, III, 9―12).

Relevăm că atît fiul lui Ahab cît şi regele Edomului nu se închinau dumnezeului evreiesc. Aceasta îl face pe Bolingbroke să observe următoarele: "Dacă cineva ar povesti că trei regi, unul catolic şi doi protestanţi, s-au dus la un abate catolic să-l roage să facă rugăciuni pen­tru ploaie, ce aţi spune despre o asemenea prostie? Şi dacă un călugăr catolic ar scrie un asemenea basm, nu ar confirma oare prin aceasta adevărul zicătorii: «Min­cinos ca un călugăr»?"

"Atunci Eliseu a zis către regele lui Izrail: «Ce pri­cină este între noi? Du-te la profeţii părintelui tău şi la profeţii maicii tale!». Dar regele lui Izrail i-a răspuns: «Deloc! Oare domnul a chemat pe aceşti trei regi ca să-i dea pe mîna lui Moab?».

Şi Elisau a răspuns: «Viu este domnul Savaot, înain­tea căruia slujesc, că dacă nu aş fi căutat la obrazul lui Iosafat, regele Iudei, nici nu m-aş fi uitat la tine şi nici nu te-aş fi băgat în seamă.

Şi acum, aduceţi-mi un cîntăreţ din chitară!». Iar după ce cîntăreţul din chitară a început să mişte coar­dele, mîna domnului a fost peste el" (v. 1315).

E păcat că autorul "sacru" nu ne spune ce melodie a executat acest remarcabil lăutar, acompaniindu-l pe succesorul lui Ilie. "Şi a zis: «Aşa zice domnul: săpaţi în valea acestui rîu groapă lîngă groapă. Căci aşa zice domnul: nu veţi vedea nici vînt şi nu veţi vedea nici ploaie, şi cu toate acestea valea aceasta se va umple de apă şi veţi putea adăpa turmele şi dobitoacele voas­tre. Dar acest lucru nu-i de ajuns în ochii domnului! Ci şi pe moabiţi îi va da prinşi în mîinile voastre! Şi veţi cuprinde toate cetăţile întărite şi toate cetăţile în­semnate, şi toţi pomii roditori îi veţi doborî la pămînt şi veţi astupa toate izvoarele de apă şi toate cîmpiile roditoare le veţi nimici cu pietre»" (v. 1619).

O dată ce acestea erau condiţiile puse de bunul dum­nezeu, devine de neînţeles pentru ce mai era nevoie de victorie. Într-adevăr, izrailiţii declaraseră război moabiţilor numai pentru a-i sili să le plătească tributul anual de 100.000 de berbeci şi tot atîtea oi. Din moment ce victoria trebuia să fie urmată de pustiirea totală a ţării, le răpea, bineînţeles, posibilitatea de a obţine vreodată birul dorit. "Iar a doua zi de dimineaţă, la vremea înăl­ţării prinosului, iată că s-a pornit apă dinspre Edom, de s-a umplut ţinutul acela" (v. 20).

Partea a doua a prorociei s-a adeverit tot atît de bine ca şi prima: moabiţii, care au atacat tabăra izrailiţilor, au fost zdrobiţi.

"...S-au ridicat izrailiţii şi au bătut pe moabiţi, încît au luat-o la fugă, iar ei i-au fugărit pînă i-au nimicit pe moabiţi.

Oraşele lor le-au dărîmat, în mănoasele lor ogoare fiecare a aruncat cu pietre pînă le-au umplut, toate izvoa­rele de apă le-au astupat şi toţi pomii roditori i-au doborît la pămînt, pînă n-a mai rămas decît Chirhareşet. Dar şi pe acesta l-au înconjurat prăştiaşii şi l-au bătut cu pietre.

Şi cînd regele Moabului şi-a dat seama că izbînda războiului nu-i de partea lui, a luat cu sine şapte sute de oameni iscusiţi în mînuirea săbiei, ca să-l dove­dească pe craiul Edomului, dar n-a izbutit.

Atunci a luat pe fiul său cel întîi născut, care avea să fie rege în locul lui, şi l-a adus ardere-de-tot pe zid. Din această pricină, fiii lui Izrail s-au întărîtat de mînie, iar ei au pornit de acolo şi s-au întors în ţara lor" (v. 24―27).

La un concurs de poveşti idioate, cea expusă mai sus ar avea şanse să ia premiul întîi: ea nu are nevoie de nici un comentariu!

Mai departe îl vedem pe Eliseu repetînd într-o nouă ediţie, îndreptată şi adăugită, minunile lui Ilie. Astfel, el întîlneşte (Biblia nu ne spune unde) o văduvă, tristă pentru că defunctul ei soţ îi lăsase datorii, iar creditorii voiau să-i vîndă robi pe copiii ei (Regi II, IV, 1). Eliseu îi cere văduvei să-i declare ce avere are. Văduva răs­punde: "În toată casa, roaba ta nu are decît un ulcior de untdelemn" (v. 2). Eliseu nici nu avea nevoie de mai mult. El îi porunceşte văduvei să colinde pe la vecini şi să ia cu împrumut de la fiecare toate oalele lor goale. Apoi îi porunceşte să se închidă cu copiii în casă şi să toarne uleiul din ulciorul ei în toate celelalte vase. Nu este greu să ghicim ce minune s-a întîmplat: ulciorul văduvei era nesecat. Copleşită, femeia a alergat la Eli­seu să-i mulţumească, iar omul lui dumnezeu i-a zis: "Du-te şi vinde untdelemnul şi plăteşte datoria ta, iar cu ceea ce va rămîne trăieşte tu şi feciorii tăi!" (v. 7). Lucrul cel mai uimitor în această minune nu este ase­mănarea cu minunea lui Ilie, săvîrşită pentru văduva din Sarepta, ci faptul că de astă dată Eliseu s-a dispen­sat... de muzică pentru a o face.

"Într-o zi a trecut Eliseu pe lîngă Şunem. Şi acolo era o femeie de neam. Şi ea l-a silit să stea la masă şi, ori de cîte ori trecea, se oprea acolo ca să mănînce.

Şi ea a zis bărbatului ei: «Ştiu că omul lui dumne­zeu care trece mereu pe la noi este sfînt.

Să-i facem sus o odaie cu pereţi subţiri, să punem într-însa un pat, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca, ori de cîte ori va veni, să se odihnească acolo.

Dar într-o zi iată că a sosit, s-a retras în odaia cea de sus şi s-a culcat.

Şi a zis către Ghehazi, ucenicul său: «Cheamă pe şunamita încoace!». Şi el a chemat-o şi ea a venit în faţa lui.

Şi el i-a zis lui Ghehazi: «Spune-i: iată tu te strădănuieşti cu toată grija pentru noi. Ce să-ţi facem în schimb? Vrei să vorbim cu regele sau cu căpitanul oştirii?». Dar ea i-a răspuns: «Sînt în mijlocul rude­niilor mele!».

Şi el a zis: «Cu ce am putea s-o mulţumim?». Atunci Ghehazi a răspuns: «Ea n-are copii, iar bărbatul ei este bătrîn».

Atunci el i-a spus: «Cheam-o!». Şi el a chemat-o şi ea s-a oprit în uşă.

Şi Eliseu i-a spus: «La anul pe vremea asta vei ţine în braţe un băiat!». Şi ea a răspuns: «Nu, domnul meu! Omul lui dumnezeu, nu amăgi pe roaba ta».

Dar femeia a luat în pîntece şi a născut fiu tocmai la vremea despre care Eliseu îi spusese" (v. 817).

În această naraţie ne uimeşte un amănunt: de cînd s-a aciuat cu casă şi masă la această femeie cumsecade, se pare că Eliseu nu mai era în duşmănie cu regele (ora­şul Şunem, aşezat la poalele muntelui Ghelvui, ţinea de regatul lui Izrail). În dorinţa de a fi politicos şi amabil, Eliseu se oferă să intervină el pe lîngă Ioram, ca şi cum ar face parte dintre favoriţii săi şi ar putea sta de vorbă cu el oricînd pofteşte! Or, regele este acelaşi Ioram că­ruia Eliseu îi declarase de curînd într-un mod atît de gro­solan că nu vrea nici să-l vadă, nici să-i vorbească.

Textul Bibliei nu ne spune de-a dreptul că însuşi Eli­seu este cel care i-a făcut acestei femei cumsecade copi­lul, dar ne îngăduie s-o bănuim. Totodată, mai departe, autorul povestirii îi dă omului lui dumnezeu titlul de tată. Nu se ştie dacă a devenit tată în felul sfîntului Iosif dulgherul, tatăl lui Iisus, "fiul lui dumnezeu", sau tată în sens obişnuit.

"Şi copilul a crescut. Dar într-o zi s-a dus la tatăl său, care avea secerători la lucru. Şi deodată a zis tatălui său: «Capul meu, capul meu mă doare!». Şi tatăl său a poruncit unui servitor: «Du-l la maică-sa!»... Şi a stat pe genunchii ei pînă la amiază, cînd a şi murit. Atunci ea s-a suit în odaia de sus, l-a culcat în patul omului lui dumnezeu, a închis uşa după ea şi apoi a ieşit... Şi ea a pornit şi a ajuns la omul lui dumnezeu, pe muntele Carmelului... Dar cînd a ajuns la omul lui dumnezeu, sus în munte, i-a cuprins picioarele lui... Atunci ea a început să zică: «Am cerut eu oare fiu de la domnul meu? N-am spus eu oare: nu mă amăgi?»... Şi el s-a sculat şi a pornit după ea... Atunci a intrat Eliseu în casă, dar iată că băiatul era mort, culcat în patul lui. Şi el a intrat înăuntru, a închis uşa după ei amîndoi şi s-a rugat lui dumnezeu. Apoi s-a sculat şi s-a culcat peste copil şi a pus gura peste gura copilului, ochii săi peste ochii lui, palmele sale în palmele lui şi, pe cînd sta aşa plecat peste ei, a început să se încălzească trupul copilului. Şi a început să se plimbe prin casă încoace şi încolo. Şi s-a suit iarăşi şi s-a plecat peste copil. Atunci copilul a în­ceput să strănute de şapte ori şi a deschis ochii. Atunci el a strigat pe Ghehazi şi i-a zis: «Cheamă pe şunamita asta!». Şi el a chemat-o şi ea a intrat la el, şi el i-a zis: «Ia pe fiul tău?». Atunci ea a intrat înăuntru, a căzut la picioarele lui şi s-a închinat pînă la pămînt, apoi şi-a luat pe fiul ei şi a ieşit" (v. 1837).


Yüklə 2,54 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin