Curs Sociologie Juridica
un număr mai mic sau mai mare de persoane
Yüklə 0,65 Mb.
|
un număr mai mic sau mai mare de persoane, ce constituie membrii grupului, cărora le sunt proprii anumite caracteristici comune şi anumite interese (indiferent care ar fi acestea) comune; anumite relaţii reciproce, între care un loc aparte îl ocupă, îndeosebi pentru grupurile mici, cele cognitive, comunicaţionale şi afectiv simpatetice; anumite acţiuni comune în care sunt implicaţi, într-un fel sau altul, toţi membrii grupului; o anumită structură şi un anumit nivel de organizare; o anumită ierarhie internă, efectiv existentă, chiar dacă incomplet conştientizată; în consecinţă, o anumită structură specifică de statusuri şi roluri; anumite norme şi valori specifice, chiar dacă nu foarte clar conturate şi pe deplin conştientizate de membrii săi; anumite forme de control şi de presiune a grupului ca întreg asupra membrilor săi; o anume conştiinţă de sine, mai mult sau mai puţin conturată şi un anume nivel de conştientizare de către membri a apartenenţei la grup; anumite relaţii cu alte grupuri şi un mod specific de inserţie în structura societăţii globale: durabilitatea în timp, stabilitatea mai mare sau mai mică. Grupurile sociale, având toate aceste caracteristici, se vor deosebi între ele prin natura lor specifică, prin ponderea şi semnificaţia lor. În plus, grupurile ce presupun asociere voluntară, se diferenţiază şi prin modalităţi specifice de admitere în grup sau de excludere din grup. Grupul social nu este o realitate statică ci, dimpotrivă, una dinamică. Sunt în permanentă schimbare, transformare, atât grupul cât şi sistemul complex de raporturi ce se stabilesc între el şi alte grupuri sociale, între el şi sistemul social în ansamblu. Orice grup social, deşi caracterizat prin continuitate, stabilite în timp, îşi modifică structura şi funcţionalitatea, pe de o parte ca urmare a unor legi interne de evoluţie, a contradicţiilor interne ce-l caracterizează. Pe de altă parte, modificarea structurii şi funcţionalităţii grupurilor sociale şi, mai ales, a locului şi rolului lor în structura şi funcţionalitatea sistemului social global trebuiesc privite şi ca rezultat al schimbărilor petrecute la nivelul acestuia, al dinamicii structurii sociale globale. Natura sistemului social global, nivelul de dezvoltare a societăţii în ansamblul său, îşi pun amprenta decisivă asupra specificităţii grupurilor sociale. Relaţiile macrosociale, structurile macrosociale se regăsesc, într-un fel sau altul, la nivelul structurilor grupurilor sociale, indiferent care ar fi acestea la nivelul funcţionalităţii lor, al finalităţii lor, al valorilor şi normelor etc. Este motivul pentru care grupurile sociale, pentru a fi corect înţelese, trebuiesc abordate în mod concret-istoric.
O preocupare constantă a sociologiei a constituit-o găsirea unor modalităţi de clasificare tipologică a grupurilor sociale. S-au propus, de-a lungul timpului, foarte multe scheme clasificatorii. „O procedură comună, constatau Darwin Cartwright şi Alvin Zender, a fost aceea de a selecta câteva proprietăţi şi de a defini ’tipuri’ de grupuri, pe baza prezenţei sau absenţei acestora. Printre proprietăţile cel mai des utilizate sunt următoarele: mărimea (numărul de membri), cantitatea de interacţiune fizică între membri, gradul de intimitate, nivelul de solidaritate, locul controlului activităţilor de grup, extensiunea formalizării regulilor guvernând relaţiile dintre membri, tendinţa membrilor de a reacţiona unul faţă de celălalt ca persoane individuale sau ca ocupanţi de roluri ... Au rezultat, în mod obişnuit, dihotomii: formal-informal, primar-secundar, mic-mare, Gemeinschaft-Gesellscahft, autonom-dependent, temporar-permanent, consensual-simbolic”17. Autorii apreciază că, pe baza altor criterii, cum ar fi obiectivele şi poziţiile sociale ale grupului, au rezultat alte tipuri, cum ar fi: grupul de muncă, clubul, echipa, grupul de coordonare, grupul religios etc. În general, în literatura sociologică sunt abordate, în principal, următoarele tipuri de grupuri sociale: primare-secundare; mici-intermediare-mari; formale-informale; de apartenenţă-de referinţă; grupul cu scop; grupul de presiune.
Grupurile primare, definite pentru prima oară de sociologul C. H. Cooley, sunt acele grupuri formate dintr-un număr mic de persoane care se cunosc reciproc, comunică în mod direct (deci stabilesc între ele relaţii „face to face”) şi se consideră unul pe altul ca scopuri, nu ca mijloace. G. Homans, identificând grupul primar cu grupul însuşi, îl consideră a fi „un număr de persoane care comunică una cu alta, adesea după o perioadă de timp, şi care sunt destul de puţine pentru ca fiecare persoană să fie capabilă să comunice cu toţi ceilalţi nu mediat, prin alţi oameni, ci în mod direct („face to face”)18. Aşa cum precizează C. H. Cooley, „grupurile primare sunt primare în sensul că ele dau individului cea mai timpurie şi cea mai completă experienţă a unităţii sociale şi, de asemenea, în sensul că ele nu se schimbă în aceeaşi măsură ca relaţiile mai elaborate ...19. Ele au un rol deosebit în formarea personalităţii copiilor şi în influenţarea dezvoltării maturilor, ţinând într-un fel de natura umană însăşi, afirma Cooley. Grupurile primare, caracterizate printr-o asociaţie intimă şi prin cooperare, sunt primare în mai multe sensuri, dar, în mod special, prin aceea că sunt fundamentale în formarea naturii sociale şi a idealurilor individului. Rezultatul asocierii intime, psihologice, constă într-o anumită fuziune a individualităţii într-un întreg comun; astfel individualitatea unuia devine, pentru mai multe scopuri, viaţa comună şi scopul grupului. Poate că cel mai simplu fel de a descrie această asociere este să spunem că există un „noi”; ele implică acel fel de simpatie şi de identificare reciprocă pentru care „noi” este expresia naturală20. Aşadar, grupurile primare presupun permanenţă, coeziune, sentiment şi spirit de solidaritate, apropiere şi înţelegere umană. Principalele tipuri de grupuri primare universal valabile sunt considerate a fi:
Grupurile primare sau „de contact direct” pot fi naturale (ex.: o familie sau un sat) şi ocazionale sau artificiale, acestea din urmă putând fi durabile (ex.: un echipaj cu o misiune îndelungată) sau temporare (ex.: un grup de lucru în cadrul unei reuniuni ştiinţifice”)”21. Cu totul altele sunt caracteristicile grupurilor secundare, în cadrul cărora contactele sociale sunt impersonale, segmentare, utilitariste. „Orice grupare umană caracterizată prin membri care, în majoritate, menţin relaţii reciproce relativ limitate, formale, impersonale şi care se tratează reciproc în principal ca mijloace, nu ca scopuri”22. În cadrul acestora, afirmă Horton şi Hunt, unul nu este interesat de celălalt nu ca persoană, ci ca individ ce îndeplineşte un rol. Calităţile sale personale nu sunt importante, ci doar performanţa sa, elementele personalităţii implicate în jucarea unui rol. (Mai corect ar fi să spunem că, în cadrul grupurilor secundare, importante nu sunt în primul rând individul şi calităţile personale ale acestuia, ci performanţele obţinute de individ în îndeplinirea rolului ce-i revine). De regulă, grupurile secundare sunt grupuri mari, formale, cu o coeziune socială mai slabă, rezultată nu din interacţiuni interpersonale, ci doar din diviziunea rolurilor şi sarcinilor în cadrul grupului, din activitatea desfăşurată în vederea atingerii unui scop. Este de reţinut că termenii „primar” şi „secundar” vizează în principal tipul de relaţii între membrii grupului, şi mai puţin importanţa relativă a grupului. Ca atare, grupul primar este judecat mai degrabă după calităţile relaţiilor umane pe care le implică, după satisfacţiile emoţionale aduse membrilor săi, şi nu după „eficienţa” în îndeplinirea unei sarcini, sau în realizarea unui obiectiv; grupul secundar, dimpotrivă, având drept scop principal îndeplinirea unei anumite funcţii, este apreciat după eficienţă, după capacitatea lui de a îndeplini o sarcină, de a atinge un scop. Prin urmare, grupurile primare sunt orientate spre relaţii umane, iar grupurile secundare spre obiective şi scopuri. Grupurile primare contribuie nemijlocit la formarea personalităţii, în cadrul lor se poate găsi intimitate, simpatie şi împărtăşire confortabilă a multor interese şi activităţi. Grupul secundar oferă un mecanism eficient pentru atingerea anumitor scopuri, dar adesea cu preţul sacrificării adevăratelor sentimente. Decurge de aici că graniţa dintre grupurile primare şi secundare nu este nici rigidă şi nici foarte uşor de trasat, îndeosebi când avem de-a face cu grupuri mici. Dificultatea trasării graniţelor este sporită şi de faptul că unul şi acelaşi grup se poate transforma şi se transformă nu rareori din primar în secundar. O serie de autori arată că dezvoltarea generală a societăţii, îndeosebi în epoca actuală, este marcată de o tendinţă accelerată de trecere spre o societate bazată, în principal, pe grupuri secundare în care relaţiile sunt impersonale, contractuale, specializate, orientate spre obiective şi interese. „O societate industrializată urbană „atacă” grupul primar în cel puţin două feluri. În primul rând, ea creşte proporţia relativă a contactelor de tip secundar, pe măsură ce o activitate după alta este scoasă din grupul primar şi asumată ca o funcţie a grupului secundar. În al doilea rând, asociaţiile de tip primar care rămân sunt la dispoziţia dezvoltării grupului secundar23, afirmă Horton şi Hunt. O asemenea tendinţă, subliniază autorii menţionaţi, are, pe de o parte, consecinţe negative constând în slăbirea considerabilă a legăturilor emoţionale centrate pe grupurile primare şi anulează avantajele oferite de apartenenţa la comunităţi sociale stabile şi intime. Pe de altă parte, ea produce şi beneficii pentru om: organizaţiile interpersonale, în care sentimentul este subordonat necesităţii îndeplinirii sarcinii în modul cel mai practic, sunt incomparabil mai eficiente. Grupurile secundare oferă astfel posibilităţi mult mai mari pentru dezvoltarea talentelor individuale, deschid drumul spre cariere specializate şi sprijină această afirmare şi dezvoltare. Este de reţinut însă că în societatea contemporană grupul secundar, deşi a pus în umbră grupul primar, nu l-a eliminat şi nu-l va putea înlătura. „Grupurile primare persistă într-o lume dominată de grupul secundar, deoarece nevoia umană de asociere intimă simpatetică este o nevoie permanentă. Omul nu poate trăi bine, fără să aparţină unui grup mic de oameni cărora realmente le pasă de ce se întâmplă cu el”24. Aşa se explică de ce grupurile primare continuă să existe şi se manifestă în mod specific în cadrul grupurilor secundare. Şi nu putem să nu fim de acord cu concluzia conform căreia grupurile primare şi secundare nu pot fi înţelese complet decât în relaţia lor reciprocă. Aceasta înseamnă că, deşi grupurile secundare îşi asumă în societatea modernă un rol crescând, slăbind funcţiile şi influenţa grupurilor primare, ele creează o nouă reţea de grupuri primare care furnizează răspunsuri personale în situaţii altfel impersonale.
Grupurile sociale se disting între ele şi prin mărimea lor, prin numărul membrilor. Este dincolo de orice îndoială că oamenii fac parte, simultan sau succesiv, în decursul vieţii lor, dintr-un număr considerabil de grupuri mari şi mici. „Distincţia dintre grupurile mici şi cele mari, afirmă Achim Mihu, sub raportul numărului, îşi găseşte justificarea atât în diferenţa de conţinut dintre ele, cât şi în rolul diferit pe care îl au în dialectica socialului. Grupurile mici, la fel ca cele mari, presupun existenţa între membrii lor a unor relaţii sociale ... Însă relaţiile sociale care se stabilesc între ei la acest micronivel au loc în mod direct, nemijlocit, „faţă în faţă”, ca indivizii vii, concreţi, posedând o configuraţie şi o potenţialitate fizică şi spirituală deosebit de complexă”25. Dat fiind caracterul pronunţat psihologic al relaţiilor din cadrul grupului mic, se poate afirma că „în timp ce grupurile mari de oameni (clasele sociale, de pildă) hotărăsc liniile directoare ale istoriei, grupurile mici influenţează mai ales asupra aspectelor particulare ale acesteia şi asupra personalităţii indivizilor”26. Din multitudinea de puncte de vedere referitoare la grupurile mici, reţinem două caracteristici ale acestora: un număr relativ mic de membri şi existenţa între aceştia a unor relaţii directe, nemijlocite. În plus, adaugă Szczepanski, grupurile mici se caracterizează printr-o structură simplă, neexistând în cadrul lor nici un fel de subgrupuri distincte. Prin contrast, grupurile mari sunt grupurile ce conţin un număr mare de membri, între care se stabilesc relaţii indirecte, mijlocite. După aprecierea lui Szczepanski, grupurile mari propriu-zise ar fi acelea care au o structură foarte complexă (clasa socială, statul, naţiunea), deasupra căreia nu există decât complexul de civilizaţii sau sistemele internaţionale. Între aceste extreme s-ar plasa o multitudine de grupuri intermediare, unele dintre ele fiind frecvent considerate tot grupuri mari (ne referim îndeosebi la clasele sociale, organizaţiile politice, profesionale etc.). Sintetizând contribuţiile aduse de diverşi autori în analiza grupurilor mici, Achim Mihu consideră că din definiţia ştiinţifică a acestora nu trebuie să lipsească următoarele elemente:
Grupurile formale, constituite din necesităţi legate de îndeplinirea unor sarcini, atingerea unui obiectiv, se caracterizează prin aceea că atât structura, cât şi relaţiile dintre membrii lor sunt reglementate oficial, instituţional, prin acte normative, decizii, sau altele asemănătoare. Structura, atât cea orizontală, cât şi cea ierarhică, este determinată de specificul sarcinii grupului (cum ar fi în cazul unei formaţii de muncă, al unei clase de elevi, sau al unui pluton de soldaţi). Relaţiile dintre componenţii grupului, conduita membrilor sunt, în esenţa lor, precis reglementate şi obligatorii, fiind menite să asigure funcţionalitatea lui optimă. Liderul grupului este desemnat sau ales în conformitate cu anumite reglementări legale sau statutare. Dincolo de aeste relaţii formale, obligatorii, între membrii grupului pot exista relaţii interpersonale de tipuri foarte variate, de la relaţii afective, prieteneşti, până la relaţii deschis conflictuale. Relaţii interpersonale, indiferent care ar fi natura lor, nu pot însă în nici un caz suprima relaţiile formale, oficiale, nerespectarea acestora, încălcarea normelor de conduită, oficial stabilite, fiind pasibilă de sancţiuni de diferite feluri, formal stabilite. Grupurile informale apar fie în cadrul grupurilor formale (într-o echipă de muncă, într-o clasă de elevi, sau într-o grupă de studenţi), fie în afara acestora, independent de grupuri formal constituite (cum ar fi, de pildă, un grup de prieteni care fac parte din grupuri formale diferite). Grupurile informale sunt grupuri mici şi primare, care nu creează instituţii formalizate, se constituie în mod spontan, bazându-se preponderent pe afinităţi şi contacte personale. Atât structura, cât şi relaţiile interpersonale, sunt informale în sensul că nu sunt oficial reglementate. Liderii lor sunt recunoscuţi spontan, nebeneficiind de un status oficial. Caracterul informal al acestor grupuri nu înseamnă întotdeauna lipsa organizării. Dimpotrivă, uneori aceste grupuri informale au o organizare internă foarte bine pusă la punct, o structură ierarhică proprie, anumite norme de conduită şi valori proprii foarte bine conturate, urmărind anumite ţeluri proprii bine precizate. O importanţă deosebită se cuvine a fi acordată grupurilor informale constituite şi acţionând în cadrul grupurilor formale, al instituţiilor şi organizaţiilor. Caracterizându-se prin coeziune internă mare, generată de relaţiile interpersonale foarte strânse între membrii lor, ele pot exercita o influenţă considerabilă asupra activităţii şi performanţelor instituţiilor şi organizaţiilor, asupra orientării relaţiilor sociale şi a conduitelor de grup. Studierea grupurilor informale, a structurilor şi relaţiilor informale constituite în cadrul grupurilor formale, prezintă atât o importanţă teoretică, cât şi una practică. Ea permite identificarea similitudinii sau incompatibilităţii dintre normele, valorile, scopurile grupurilor informale şi ale grupului formal în care se constituie acestea, precum şi a relaţiilor dintre posibile grupuri informale diferite existente în interiorul aceluiaşi grup formal. Pe această bază se pot crea condiţii ca grupul sau grupurile informale să potenţeze activitatea grupului formal sau, cel puţin, să acţioneze în direcţia prevenirii efectelor perturbatoare ale activităţii grupului informal asupra realizării corespunzătoare a obiectivelor grupului formal respectiv. Este motivul pentru care metodele sociometrice, în măsură să pună în evidenţă structurile şi relaţiile informale dintre membrii grupului, eventuala neconcordanţă dintre liderul formal (de drept) şi cel informal (de fapt) şi natura relaţiilor dintre ei, pot fi apreciate ca având o importanţă aparte.
Fiecare individ face parte dintr-o serie de grupuri care pot fi considerate ca ale sale proprii şi, în această calitate, de membru al acestor grupuri, se raportează la alte grupuri similare ca la ceva străin lui. Pe această bază, sociologii vorbesc despre ceea ce, în terminologia consacrată, se numesc „in-groups” şi „out-groups”. „În cel mai larg sens – afirmă Th. Ford Hoult – şi relativ la un individ dat, „in-group” desemnează orice set de persoane desemnate când individul foloseşte prenumele „noi”; uneori termenul este folosit într-un sens mai restrâns, pentru a determina grupurile cu care un individ se identifică”28. După acelaşi autor, „out-groups” desemnează „în cel mai larg sens şi relativ la un individ dat, orice persoane care nu sunt membri ai unui grup desemnat când individul foloseşte prenumele „noi”; uneori este folosit mai restrâns pentru a denumi grupurile faţă de care un individ simte simpatie”29. O interesantă analiză a acestor tipuri de grupuri este făcută de Horton şi Hunt, care caracterizează „in-groups” (sau grupul propriu, căruia cineva îi aparţine) prin aceea că membrii acestuia este probabil să împărtăşească aceleaşi sentimente, aceleaşi gusturi, să definească cu o anumită unanimitate activităţile şi ţelurile vieţii. Membrii altor grupuri („out-groups”) pot avea multe trăsături culturale comune cu grupurile proprii, dar nu posedă o serie de caracteristici considerate necesare pentru a face parte din aceste grupuri. „De la membrii grupului propriu – afirmă autorii – ne putem aştepta la recunoaştere, loialitate, ajutor. De la celelalte grupuri („out-groups”) aşteptările noastre variază în funcţie de tipul respectivului grup. De la unele aşteptăm ostilitate; de la altele o competiţie mai mult sau mai puţin prietenească; de la altele indiferenţă”30. Trebuiesc precizate însă cel puţin două lucruri în legătură cu aceste grupuri: • Linia de demarcaţie între grupul propriu şi alte grupuri nu este rigidă, în sensul că indivizii membri ai unor grupuri proprii diverse (familie, grup de muncă etc.) şi care, prin urmare, se raportează în acest context unii la alţii ca grupuri diferite (ca „out-groups”), se pot regăsi, şi frecvent se regăsesc, împreună într-un grup propriu şi se raportează ca atare unii la alţii (de ex., membrii unor familii diferite, ai unor grupuri de muncă diferite sunt membri ai aceleiaşi organizaţii politice, ai aceluiaşi grup etnic etc.) şi invers, membrii aceluiaşi grup propriu pot fi în acelaşi timp membri ai unor grupuri care se raportează unele la altele ca „out-groups”. • Relaţiile dintre membrii unui grup propriu şi cei ai altor grupuri nu pot fi reduse doar la relaţii psihologice. Natura acestor relaţii, mai ales în cazul grupurilor mari, este foarte complexă. Grupurile proprii mai sunt denumite şi grupuri de apartenenţă. Toate grupurile sociale, indiferent de natura şi mărimea lor, sunt, pentru membrii lor, grupuri de apartenenţă. Nu este posibil să trăieşti în societate şi să nu aparţii unora sau altora din grupurile constitutive ale acesteia. Apartenenţa la grupuri îmbracă aspecte diverse, putând fi formală (oficial recunoscută sau recomandată) sau informală, având o determinare obiectivă, independentă de voinţa celor în cauză, sau fiind rezultatul alegerii, opţiunii conştiente, deliberate (cu menţiunea că şi aceasta este rareori strict subiectivă), implicând însuşirea, până la identificarea cu acestea, a unor norme şi valori ale respectivului grup, presupunând participarea efectivă, într-un fel sau altul, la viaţa acestuia. Apartenenţa la grup poate avea, de asemenea, surse diferite: naştere (familia pentru copii, grupul etnic, naţiunea etc.); opţiune personală (grup profesional, organizaţie politică, familie pentru partenerii cuplului conjugal); decizie a unor foruri instituţionalizate cu sau fără solicitarea opţiunii celui în cauză etc. Pentru ca apartenenţa la grup să fie efectivă, nu este suficientă numai existenţa unor caracteristici definitorii comune cu ceilalţi membri ai grupului în cauză, a unor preocupări, sarcini, obiective şi interese comune, a unor idealuri, norme şi valori comune, ci şi participarea conştientă, consistentă la realizarea acestora. Sunt indispensabile, prin urmare, conştientizarea cât mai profundă a apartenenţei la grup, interiorizarea cât mai deplină a normelor, valorilor şi scopurilor acestuia şi o activitate eficace în conformitate cu acestea; desigur că aici apar probleme complexe, ţinând de raportul dintre grup şi individ ca membru al grupului, probleme care constituie însă, în principal, preocuparea psihologiei sociale. Reţinem doar ca relevant faptul că apartenenţa la grup nu are aceeaşi semnificaţie pentru toate grupurile sociale. Există, aşa cum preciza Szczepanski31, grupuri care solicită personalitatea membrilor săi în totalitate, după cum există altele în care este implicată doar una sau alta dintre dimensiunile acesteia (este evident că, de pildă, apartenenţa la familie nu este de acelaşi tip ca apartenenţa la un grup de muncă sau la o organizaţie profesională). Şi mai subliniem faptul că apartenenţa la grup, identificarea cu acesta, nu înseamnă, nu trebuie să însemne anihilarea personalităţii membrilor grupului, ci dimpotrivă, trebuie să asigure dezvoltarea acesteia în corelaţie armonioasă cu dezvoltarea şi afirmarea grupului. Spunem aceasta, întrucât adesea se pune accentul aproape exclusiv pe presiunea pe care grupul o exercită asupra membrilor, pe cerinţa de conformare la normele, valorile şi cerinţele grupului, neglijându-se acţiunea inversă a membrilor grupului, ca individualităţi distincte asupra grupului ca întreg. Nu se poate însă nega, fireşte, că există şi grupuri în care presiunea spre conformare fără rezerve la normele grupului, până la totala anihilare a personalităţii membrilor, este extremă (vezi, de pildă, cazul unor secte religioase). În literatura de specialitate se face distincţie între apartenenţa reală şi apartenenţa ideologică. În primul caz sunt asigurate atât condiţiile obiective, cât şi cele subiective ale apartenenţei la grup. În cel de-al doilea se realizează numai anumite condiţii subiective ale apartenenţei, cum ar fi împărtăşirea unor sentimente, idealuri sau valori comune. Oarecum în opoziţie cu grupul de apartenenţă se defineşte aşa-numitul grup de referinţă. „Un grup de referinţă – afirmau Horton şi Hunt – este orice grup la care ne referim când facem judecăţi de valoare, orice grup ale cărui judecăţi de valoare devin judecăţile noastre de valoare”32, adică orice grup relevant pentru evaluarea de către membrii altui grup sau de către individ a unor aspecte importante ale vieţii sale. Conceptul de grup de referinţă (şi teoria asociată) a fost elaborat de R. Merton care, definindu-l drept un număr de oameni care interacţionează unii cu alţii, în conformitate cu modele anterior stabilite, apreciază că: „Grupurile de referinţă sunt, în principiu, aproape nenumărate: oricare din grupurile al căror membru este cineva ... ca şi grupurile al căror membru acesta nu este ... poate deveni punct de referinţă în conturarea atitudinilor, evaluărilor şi comportamentului acestuia”33. Grupurile de referinţă sunt normative (stabilesc standardele de comportament) sau comparative (furnizând puncte de reper în elaborarea judecăţilor evaluative despre sine şi despre alţii). De asemenea, se disting grupuri de referinţă pozitive (acelea ale căror norme, valori, reguli de conduită sunt adoptate) şi grupuri de referinţă negative (ale căror norme, valori etc. sunt respinse). Faptul că grupurile de referinţă au un rol important în modelarea conduitelor, comportamentelor, sistemului de norme şi valori ale altor grupuri sau indivizi, le conferă un loc aparte în structura grupală a societăţii şi în dinamica acesteia.
Desigur că, într-un fel sau altul, toate grupurile sociale au un scop, urmăresc un obiectiv mai mult sau mai puţin precizat. „Cu toate acestea – afirmă Szczepanski – vom denumi grupuri cu scop, în accepţiunea strictă a acestui cuvânt, numai acele grupuri care au fost organizate planificat, pentru realizarea strictă a unui anumit scop, sau a unui evantai de scopuri şi în care coeziunea este formalizată doar pe considerentul realizării scopului respectiv”34. Deşi sunt predominant grupuri formale, în care scopurile sunt expres stabilite şi exprimate în statutul grupului (cum ar fi organizaţiile politice, economice, diferitele asociaţii şi societăţi create special pentru anumite scopuri), ele pot fi şi grupuri informale (condiţia fiind ca acestea să aibă o organizare precisă, obiective bine definite). Din analiza detaliată a grupurilor cu scop făcută de către J.Szczepanski, reţinem ca relevante următoarele elemente:
Grupurile cu scop, mai mult decât alte tipuri de grupuri sociale, presupun existenţa unor relaţii formalizate între membri, a unor modalităţi precise şi eficiente de coordonare a acţiunilor, de stabilire a obiectivelor concrete, a unor îndatoriri şi obligaţii precise ale membrilor, a unor modalităţi specifice de asigurare a conducerii, de reglementare a conflictelor dintre membri etc. Uneori grupurile cu scop sunt denumite şi grupuri de interes. Forţa unui grup cu scop şi rolul său în societate depind de factori cum ar fi: mărimea, gradul de organizare, coeziunea internă, unitatea de voinţă, capacitatea de acţiune, natura intereselor dominate şi a raporturilor dintre acestea şi interesele altor grupuri, pe de o parte, şi cele general-sociale pe de alta etc. De menţionat că grupurile cu scop pot avea un rol social pozitiv sau unul negativ, precum şi faptul că natura lor este, poate în măsură mai mare decât în cazul altora, dependentă de tipul de orânduire socială şi de structura de clasă a societăţii. O categorie aparte de grupuri de interes o constituie aşa-numitele grupuri de presiune considerate a fi „orice grup organizat ai cărui agenţi, în numele grupului, încearcă să influenţeze pe alţii ... pentru a lua decizii în conformitate cu interesele grupului”35. Este vorba deci de grupuri care, într-un fel sau altul, exercită o anumită presiune asupra activităţii şi deciziilor altor grupuri, îndeosebi asupra organismelor guvernamentale sau forurilor legislative. Exemplele în acest sens sunt numeroase: cercuri de afaceri exercitând presiuni, prin mijloace variate, mergând până la şantaj şi corupţie, asupra forurilor legislative, a unor organisme sau a guvernului în totalitatea lui pentru promovarea unei anumite politici, adoptarea unei legislaţii în conformitate cu interesele lor; cercuri militariste încercând, şi adesea reuşind, să influenţeze politica externă a statelor; societăţile supra şi transnaţionale dictând, nu de puţine ori, politica guvernelor ţărilor în care acţionează etc. Această presiune poate fi exterioară (de la un grup sau reprezentanţii acestuia la alt grup), sau internă (exercitată de un grup asupra altuia din care el face parte, cum ar fi cazul în care un grup mic, informal, exercită presiuni asupra unui grup mare, formal, din care face parte), după cum poate fi directă sau indirectă, mediată, poate fi puternică sau slabă, totală sau parţială etc. Sunt importante de cunoscut aceste grupuri de presiune şi aceste tipuri de acţiune, date fiind potenţialele efecte sociale majore (pozitive sau negative) ce le pot avea şi, mai ales, pentru evitarea efectelor sociale perturbatoare ale presiunii de grup. Un aspect corelat al problematicii grupurilor de presiune îl constituie presiunea grupului ca întreg asupra membrilor săi, cunoscută îndeosebi ca presiune spre conformare. După cum am văzut, orice grup social presupune existenţa unui set de norme şi valori proprii, a unor reguli de conduită specifice, conturarea unui model moral şi, eventual, fizic al membrului grupului etc. Calitatea de membru al grupului, apartenenţa la grup implică, fără îndoială, conformarea la aceste norme, valori şi reguli de conduită, însuşirea şi interiorizarea lor. Aceasta conferă unitate, coeziune internă grupului, capacitatea de a se manifesta ca entitate de sine stătătoare. Caracterul pozitiv sau negativ al acestei conformări depinde de cel puţin doi factori:
În afară de clasificarea grupurilor sociale în conformitate cu intensitatea şi importanţa specifică a unor trăsături comune, într-un fel sau altul, tuturor grupurilor (intensitate şi importanţă specifică ce diferenţiază un tip de grup de altul), în literatura de specialitate se recurge, după cum arătam, şi la o altă clasificare a grupurilor, în funcţie de obiectivele specifice ale unui grup sau ale altuia, de locul şi rolul în societate, în structura şi dinamica acestuia, în procesul de formare, modelare a personalităţii umane în diferite etape ale evoluţiei sale. Facem precizarea că aceste grupuri nu se substituie tipurilor de grupuri anterior menţionate, ci se regăsesc în unul sau în altul din aceste tipuri de grupuri sau, în nu puţine cazuri, la joncţiunea dintre ele. Dintre multitudinea acestor grupuri (cum ar fi grupul de muncă, grupul de elevi, echipa de conducere, grupul militar, grupul politic etc.) ne vom referi, mai pe larg, la familie. Familia reprezintă, după opinia majorităţii autorilor, grupul primar fundamental al societăţii, cu un rol aparte atât în funcţionarea şi dinamica societăţii, cât şi în viaţa personală a fiecărui membru al acesteia, în formarea personalităţii umane. Ca atare, familia poate fi considerată ca acel grup de persoane unite prin căsătorie şi/sau descendenţă, legate între ele prin relaţii biologice, economice, moral-afective, spirituale şi juridice, care au anumite drepturi şi obligaţii reciproce, legiferate sau nu, şi care desfăşoară o serie de activităţi, îndeplineşte o serie de funcţii specifice atât în folosul său ca grup şi al membrilor acestuia, cât şi al societăţii. În funcţie de criterii diferite, distingem mai multe tipuri de familie. În funcţie de numărul de generaţii există:
După criteriul locuinţei putem vorbi de:
După poziţia unei persoane în cadrul familiei putem distinge:
Este de menţionat că imensa majoritate a oamenilor aparţin atât unei familii de origine, cât şi uneia proprii. După criteriul normalităţii vom deosebi, ţinând cont de aspectele structural-funcţional, juridic şi etic al normalităţii:
Este de menţionat că, din punct de vedere juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv înfierea), precum şi alte raporturi asimilate relaţiilor de familie. În acest sens, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege. Deşi familia, din punct de vedere sociologic şi juridic, în mod obişnuit, coincid, există situaţii în care acest lucru nu se întâmplă. Putem afirma că familia, ca grup social, constituie unul dintre cele mai complexe microsisteme sociale, în ea regăsindu-se, practic, imensa majoritate a elementelor structurale ale sistemului social global. Reprezentând „laboratorul” în care oamenii, membrii societăţii, se formează şi îşi petrec o bună parte a vieţii lor, familia este cadrul în care se transmit valori şi norme sociale, influenţând decisiv formarea spirituală a oamenilor, modul de raportare a acestora la ei înşişi, la semenii lor, la societate în ansamblul său. Familia, ca orice grup social, se caracterizează printr-o structură şi un set de funcţii specifice. Fără a intra în prea multe amănunte, considerăm necesar a le prezenta pe scurt, datorită faptului că determinarea obiectivă, concret-istorică şi evoluţia istorică a familiei vizează, cu precădere, aceste caracteristici. Mai mult, prin îndeplinirea funcţiilor sale, familia îşi afirmă rolul său social deosebit. Structura familiei vizează cel puţin două aspecte:
În ce priveşte primul aspect, familia s-a schimbat în epoca modernă în principal în sensul reducerii dimensiunii familiei, al reducerii fertilităţii şi al trecerii de la predominanţa familiei extinse la predominanţa familiei nucleare. Diviziunea rolurilor între membrii familiei şi distribuţia autorităţii în cadrul acesteia (îndeosebi între partenerii cuplului conjugal) sunt, fără îndoială, dependente într-o măsură decisivă de contextul social-istoric în care trăieşte familia, de tipul de orânduire socială, de structura de clasă a societăţii, de normele şi valorile dominante într-o epocă dată, de obiceiuri şi tradiţii (fără a putea ignora, însă, influenţa exercitată asupra diviziunii rolurilor şi structurii de autoritate de unele caracteristici personale ale membrilor grupului familial). Aşa stând lucrurile, tendinţa dominantă a evoluţiei istorice a familiei poate fi considerată a fi, pe de o parte, trecerea de la concentrarea autorităţii dacă nu exclusiv, în orice caz predominant în mâinile capului familiei la o distribuire tot mai egalitară a autorităţii între partenerii cuplului conjugal, la o „democratizare” crescândă a vieţii de familie iar, pe de altă parte, trecerea de la o foarte strictă diviziune a rolurilor (majoritatea activităţilor gospodăreşti şi a celor vizând creşterea şi îngrijirea copiilor constituind aproape exclusiv obligaţii, îndatoriri ale soţiei) spre împărtăşirea din ce în ce mai egală a atribuţiilor, a responsabilităţilor familiale de către cei doi soţi. Este uşor de observat că între diviziunea rolurilor şi structura autorităţii este o interdependenţă strânsă. În privinţa funcţiilor familiei, punctele de vedere exprimate în literatura de specialitate sunt multiple şi variate. Date fiind deosebirile dintre accepţiunea sociologică şi cea juridică a familiei, trebuie distinse raporturile faptice, sociologice de familie, de raporturile de familie juridice. În conformitate cu prevederile Codului Familiei, relaţiile de familie desemnează raporturile juridice care izvorăsc din căsătorie, rudenie, înfiere, precum şi cele asimilate relaţiilor de familie. Juriştii vorbesc de relaţii personale, relaţii patrimoniale şi relaţii nepatrimoniale. Fără a insista asupra acestor relaţii, considerăm util a ne referi pe scurt la principalele funcţii interne ale familiei din punct de vedere sociologic, reţinute de H. H. Stahl şi I. Matei (mai ales că acestea se regăsesc, într-o formă sau alta, la majoritatea specialiştilor în studiul sociologic al familiei):
Desigur că structura grupală a societăţii este extrem de complexă, variind considerabil. Studierea acestei structuri grupale are, fără îndoială, o importanţă teoretică deosebită. Ea permite nu numai identificarea multitudinii de grupuri sociale, fiecare cu specificul său, ci şi identificarea determinării complexe, concret-istorice a acestora şi a dinamicii lor, precum şi surprinderea locului şi rolului lor specific în structura, funcţionarea şi dinamica sistemului social global. Ea are însă şi o importanţă practică, permiţând acţiuni concrete de activizare a grupurilor sociale, de optimizare a relaţiilor dintre ele, de creştere a contribuţiei lor specifice la dezvoltarea societăţii în ansamblul său. Teme de referate
BIBLIOGRAFIE 1. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Ed. Polirom, 2003 2. Schifirneţ, C. – Sociologie, Ed. Economică, Bucureşti, 1989 3. Stănoiu, A. – Sociologie juridică, Ed. Cartea Studenţească, Bucureşti, 2009 4. Szczepanski, J. – Noţiuni elementare de sociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972 5. Vlăsceanu, L., Zamfir, C. (sub. red.) – Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993.
Orice persoană ocupă o anumită poziţie, un anumit loc într-un grup social, într-o unitate, instituţie sau organizaţie socială, poziţie care-i conferă anumite drepturi, îi impune anumite îndatoriri şi îi cere un anumit comportament. Prin status social înţelegem poziţia sau locul pe care îl ocupă un individ în structura sau organizarea unui grup, unităţi, instituţii sociale. După opinia lui Ralph Linton, statusul social reprezintă ansamblul aşteptărilor pe care un individ este îndreptăţit să le aibă de la ceilalţi membri ai grupului, colectivităţii, în virtutea poziţiei pe care el o ocupă în respectivul grup. Altfel spus, deţinătorul unui status se aşteaptă, cu îndreptăţire, ca ceilalţi să-i recunoască drepturile care-i revin, ca şi îndatoririle pe care le are.
Rolul social este, deci, un model social de comportament într-o situaţie în care se găseşte sau se poate găsi la un moment dat un individ uman. Acest model are anumite limite de toleranţă, care nu pot fi depăşite fără a se risca o sancţiune, de un fel sau altul, din partea societăţii. Orice status social implică unul sau mai multe roluri sociale, după cum un rol poate fi asociat mai multor statusuri sociale. Rolul social nu este altceva decât aspectul dinamic, comportamental al statusului social. 7.2. Raportul dintre status şi rol În privinţa raportului între status şi rol, esenţială este realizarea unei cât mai depline concordanţe între ele. Aceasta înseamnă că o persoană care deţine un status să poată juca rezonabil bine rolul sau rolurile aferente acestuia (comportamentul de rol al acestuia să se încadreze în limitele de toleranţă admise. Aceste limite de toleranţă sunt impuse de faptul că modul în care o persoană se comportă în poziţia pe care o deţine este dependent nu numai de natura statusului, ci şi de personalitatea unică a celui care deţine respectivul status). În mod ideal, o persoană ar trebui să deţină un status ale cărui exigenţe le poate satisface rezonabil de bine. Zicala „Omul potrivit la locul potrivit, în momentul potrivit” ilustrează cel mai bine această situaţie ideală. De evitat ar fi, pe cât posibil, şi situaţia în care capacităţile, posibilităţile unei persoane sunt net superioare cerinţelor statusului deţinut. În acest caz, capacităţile persoanei sunt subutilizate, reacţia acesteia fiind una de frustrare şi de permanentă tendinţă de depăşire a drepturilor, competenţelor conferite de status, de încălcare a domeniului aflat sub „jurisdicţia” altora – potenţială sursă de tensiune şi conflict în cadrul grupului sau organizaţiei. În societăţile complexe, una şi aceeaşi persoană aparţine simultan mai multor grupuri, colectivităţi şi deţine, în consecinţă, mai multe statusuri particulare specifice. Ansamblul statusurilor particulare deţinute de un individ formează aşa-numitul status social global. În cazul în care diferitele statusuri particulare deţinute de un individ se armonizează, vom spune că individul respectiv are un status social global consistent. În cazul în care diferitele statusuri particulare nu se armonizează, vom spune că persoana aflată în această situaţie are un status social inconsistent. Pentru a se da consistenţa cerută statusului social global al unui individ, este necesară fie renunţarea la unul sau altul din statusurile incompatibile, fie, cel puţin, ierarhizarea acestora şi acordarea de prioritate satisfacerii exigenţelor unora dintre statusurile particulare.
Statusurile sociale pot fi clasificate în mai multe tipuri, conform mai multor criterii. Dintre acestea vom menţiona criteriile cel mai frecvent utilizate:
a1. Statusuri atribuite (ascribed status) – statusuri moştenite sau acordate automat de către societate în virtutea unor calităţi înnăscute. a2. Statusuri dobândite (achieved status) – statusuri obţinute prin anumite eforturi personale. De interes pentru sociologie sunt îndeosebi statusurile dobândite.
b1. Statusuri formale (sau oficiale) – recunoscute şi reglementate oficial (prin legi, decrete, regulamente, instrucţiuni etc.) şi la care se accede prin concurs, examen, numire, alegere etc. b2. Statusuri informale (neoficiale) – nerecunoscute şi nereglementate oficial; ele sunt însă la fel de reale ca cele formale, fiind recunoscute spontan datorită unor calităţi personale ale celor ce deţin asemenea statusuri. Cel mai frecvent menţionat status de acest tip este cel de lider informal (sau de fapt).
O problemă de o importanţă aparte pentru viaţa unei unităţi sau organizaţii sociale este aceea a conflictului de rol şi a ambiguităţii rolului. În analiza conflictului de rol se porneşte de la ideea că un individ, în cadrul unei instituţii sau organizaţii poate fi considerat o aşa-numită persoană focală, care intră în relaţii formale sau informale cu alte persoane. Fiecare persoană focală deţine un status şi trebuie să joace adecvat rolurile asociate statusului respectiv. Persoanele cu care persoana focală intră în relaţii directe şi care depind, într-un fel sau altul, de performanţele acesteia, de modul în care aceasta satisface exigenţele statusului, formează setul de rol al persoanei focale. Fiind interesaţi de modul în care persoana focală îşi „joacă” rolul, membrii setului său de rol au, faţă de persoana focală, anumite expectanţe de rol (adică anumite aşteptări în privinţa modului în care persoana focală ar trebui să-şi joace rolul) pe care le transmit, într-un fel sau altul, persoanei focale. Ei se manifestă, aşadar, în calitate de transmiţători de rol. Conflictul de rol, cu efecte indezirabile potenţiale atât pentru persoana focală, cât şi pentru instituţie sau organizaţie, poate avea surse diferite şi consecinţe diferite: a. Existenţa unor expectanţe de rol incompatibile ale membrilor setului de rol, transmise persoanei focale. Reacţia posibilă a persoanei focale poate fi:
b. Transmiterea de expectanţe de rol contradictorii, incompatibile din partea unui membru semnificativ al setului de rol al persoanei focale. Reacţii posibile din partea persoanei focale:
c. Incompatibilitatea între exigenţele statusului deţinut şi ale rolului ce ar trebui jucat, pe de o parte, şi anumite valori şi norme fundamentale internalizate ale persoanei focale. O soluţie posibilă pentru persoana focală ar fi reajustarea normelor şi valorilor proprii, pentru a le pune de acord cu exigenţele statusului şi rolului. În primele două cazuri, cea mai proastă soluţie ar fi permanenta cedare la presiunile exercitate de diferiţi transmiţători de rol. O cedare atrage după sine, de regulă, cedări ulterioare. În schimb, rezistenţa la aceste presiuni poate duce până la urmă la renunţarea la presiuni de conformare la expectanţele de rol din partea membrilor setului de rol. De menţionat că, în cazul în care persoana focală nu poate rezolva conflictul de rol, într-un fel sau altul, singura soluţie rămâne retragerea persoanei focale, renunţarea la statusul deţinut. Pe lângă conflictul de rol, consecinţe negative asupra deţinătorului unui status, ca şi asupra instituţiei sau organizaţiei ca atare poate avea şi ambiguitatea rolului, respectiv neclarităţi în privinţa modului cum ar trebui să se comporte deţinătorul unui status. Ambiguitatea rolului îşi poate avea sursa în:
Pentru funcţionarea normală a unei instituţii sau organizaţii, pentru evitarea apariţiei unor tensiuni puţin benefice, importante sunt deopotrivă atât eliminarea surselor conflictelor de rol şi rezolvarea conflictelor de rol produse, cât şi eliminarea tuturor formelor de manifestare ale ambiguităţii rolului.
BIBLIOGRAFIE 1. Linton, R. – Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 2. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Ed. Polirom, 2003 3. Popa, N., Mihăilescu, I., Eremia, M. – Sociologie juridică, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000 4. Schifirneţ, C. – Sociologie, Ed. Economică, Bucureşti, 1989 5. Szczepanski, J. – Noţiuni elementare de sociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972 Cursul 8 8 – Ancheta sociologică: specific; fazele şi etapele acesteia 8.1. Fazele anchetei sociologice
Yüklə 0,65 Mb. Dostları ilə paylaş:
|