N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Jilava, Ia infirmerie (mai 1962)

La cour des miracles'¹

în primul pat, pe dreapta, nu mai ştiu cine zăcea. Un om amuţit de suferinţe şi scîrbe.

în al doilea Aurelian Bentoiu, cadaveric, de nerecunoscut şi peste măsură de înalt. Supus de curînd unei operaţii (cancer la prostată), lăsat în părăsire cu pansamente care se împut, e aţîţat de grele dureri, chinuit de sentimentul nedreptăţim, şi se teme. Scăpărător de inteligent, poftind să stea de vorbă, să-şi amintească şi să prezică, e şi mereu gata de harţă.

De harţă, har Domnului, are parte din belşug. Ca în mai toate infirmeriile şi aici oamenii bombăne, sunt acri şi irascibili. (Pe secţii, unde e mult mai greu, stăpînirea de sine şi resemnarea constituie dimpotrivă regula.) In patul din stînga în fond, paralizat de la brîu în jos de pe urma unei operaţii de hemoroizi superficial efectuată la o închisoare lipsită de spital, Radu Lecca. îl urăşte pe Bentoiu; mai tot timpul îl atacă violent şi-1 ocăreşte şi-1 suduie îngrozitor. Bentoiu îi răspunde rar, şi atunci cu aceleaşi sudălmi şi injurii de ţigan, de surugiu, de pieţar.

Lecca dă altminteri o admirabilă pildă de tărie de caracter: nu îngăduie ajutorul nimănui, în nici un fel. La tinetă se duce singur, tîrîndu-se, buşindu-se şi agăţîndu-se de barele parurilor, ca un maimuţoi asupra căruia se fac cine ştie ce experienţe pavloviene, lorenziene, cu gesturi evocînd acea verigă lipsă dintre primate şi antropoide presupusă de evoluţionişti.

Un al treilea paralizat e ziaristul Al. Al. Leontescu, ţintuit cu desăvîrşire pe saltea. Mai domolit decît ceilalţi doi, e uneori cuprins de

131

furii izvoditoare de blesteme şi de imprecaţii ce nu sunt lăsate în urmă de ale lui Lecca şi Bentoiu.

Paralizatul din fiind pe stingă e tăcut şi cum nu se poate mai cuminte. Nu cere nimic, nu vrea nimic. Indispune însă pe toţi prin refuzul de a încerca să facă vreo mişcare şi de a respecta elementara igienă a fiinţelor omeneşti. îşi face nevoile în pat tară de a cere un vas, bea şi mănîncă dintr-o strachină în care şi urinează - din cînd în cînd şi-o răstoarnă, plină, în creştetul capului - şi tuturor observaţiilor şi chemărilor le răspunde cu un surîs modest.

Profesorul C. Tomescu, teolog, Vlad Stolojan (nepot în acelaşi timp al lui Nicolae Filipescu şi al lui Ion Brătianu), un fost căpitan pe puncte şi cîteva siluete pe care nu le mai desluşesc completează camera dominată de Lecca, Bentoiu şi Leontescu. Ultimii doi compun poezii; poezii pe care le recită şi care ne mişcă adînc.

Sosirea mea în cameră stîrneşte, cred, o oarecare stînjenire lui Radu Lecca şi profesorului, C. Tomescu, acesta fost subsecretar de stat la Culte în ministerul Goga-Cuza, pînă ce, din fericire, Vlad Stolojan -care mă ştie de la Jilava - îmi face o biografie politică mai mult decît binevoitoare aşa încît orice gheaţă se topeşte. Lecca, totuşi, mă urmăreşte cu priviri încărcate de neîncredere, neîncredere nu a lui în mine cît mai ales în capacitatea mea de a nu-i purta pică.

încetişor se înduplecă şi mă ascultă încîntat ori de cîte ori vorbesc fără menajamente despre revoluţia franceză (doamna de Branszky e lîngă mine) şi citez cartea lui Ludwig Klages, Geist ah Wiedersacher der Seele, precizînd că dacă spiritul s-a putut înfăţişa ca potrivnic sufletului, ce-ar spune autorul văzînd că în zilele noastre i se opun nu spiritul, ci josnicia, şmecheria cea mai ordinară (şi mă bucur că pot spune şi-n germană: die niedertrăchtigste und gemeinste Schlauheit), rînjetul încîntat de sine.

Formulez nădejdea că la ieşirea din închisoare vom găsi o Europă unificată de partidele creştin-democrate, unde ar putea renaşte vechiul suflu al cavalerismului, de data aceasta la un număr incomparabil mai mare de oameni.

Deşi felul în care Radu Lecca îi vorbeşte lui Bentoiu mă revoltă, iar nesfîrşitele lui atacuri împotriva liberalilor sunt obositoare; deşi e un aventurier, luceşte în ochii lui ceva din eroii lui Karl Măria von Weber, din sentimentalismul teutonic, din nostalgia pentru pribegii în căutare de fapte excepţionale.

Dar ce departe sunt trompetele şi alămurile cavalerului von Weber de noi şi de vremea noastră şi de locul unde ne aflăm! - dar şi cît le apropie conversaţiile şi trăsnăile noastre din celula aceasta cu atîtea trăsături de temniţă medievală.

132

(Atunci să-ţi spun eu ca să ştii: de la a coase e cusui, de la a coace e copsei, iar de la cosi c cosii cu doi de i... Cusui? nu-s convins... N-oi fi, dar aşa e, vezi că nn'^:ii româneşte...)

Cu profesorul Tomescu mă înţeleg de minune, îi cîştig curînd încrederea şi prietenia; avea să stea alături de mine în Martie 1967 în tot timpul înmormîntarii tatii, aveam să dovedim scepticilor şi nerozilor că împăcarea şi uitarea sunt cu putinţă. (Pe Sandu L. nu aveam să-1 mai văd, scena din dubă a rămas numai o amintire a noastră a amîndurora, comun esoterism). Leontescu îmi este recunoscător că vorbesc cu admiraţie şi respect de Nae lonescu, pe care-1 idolatrizează; de la Zamolxe încoace umbra cea mai prestigioasă care s-a profilat pe cerul tracic. De Bentoiu mă leagă un fel de milă psihanalitică pentru solitudinea lui de bolnav năpăstuit; în căpitanul Gy„ cu mîini isteţe de infirmieră calificată, descopăr un om devotat şi priceput în a-i uşura lui Bentoiu şi durerile şi mai ales senzaţia de părăsire.

După vreo zece zile de stăruinţe şi recriminări, Bentoiu obţine în sfîrşit a fi dus la cabinetul medical, unde îl însoţim, căpitanul şi cu mine. în cabinet dăm de doctoriţa cea surdă. Căutătura ochilor ei e peste măsură de plictisită şi de vrăşmaşă. Lui Bentoiu i se ordonă să se lungească pe o canapeluţă, eu - îngenuncheat - ţin un lighean, iar Gy. tubul lung prin care se va scurge permanganatul. Ligheanul e încă per­fect curat cînd, ferindu-mă de a sta în cale, îi ating marginea de vîrM pantofului doctoriţei. Mă izbeşte cu piciorul, zvîcnit, cum ai izbi un cîine, o minge, şi mă răstoarnă cu lighean cu tot. Drept sancţiune vrea să-1 trimită pe bolnav înapoi nepansat. Perspectivă de două ori groaznică: am făcut un rău imens şi m-am ales cu duşmănia de veci a victimei. Inspirat, mă feresc a cere iertare. Tăcem cu toţii îndelung. Doctoriţa ne învăluie pe tustrei într-o tăcută rafală de mînie şi dispreţ. Atît e de supărată, încît gîndesc că dacă i-ar veni la îndemînă ne-ar nimici, ne-ar zdrobi, ne-ar fărâmiţa, cu mişcări de vier care calcă strugurii în teasc. Totuşi, după o interminabilă şovăire, îi schimbă pansamentul lui Bentoiu, şi-1 schimbă cu grijă.

La înapoierea în celulă, bolnavul ne recită din poeziile sale. E fecior de ţăran, de la Făcăieni pe Borcea şi-n versurile sale idilice avocatul orăşean se înduioşează:

O, floare de salcîm imaculată! Nepreţuit simbol de modestie Tu vii tirziu In hora primăverii Păşind cu sfiiciune de fecioară

133

Ce-ntr-un sfîrşit de-april în faptul serii S-ar prinde-n horă pentru prima oară

Apoi, cu sentimentul de uşurare şi euforie al pacientului primenit, ne vorbeşte pe larg de Constantin Brâncoveanu pe care 1-a studiat în chip erudit. în Brâncoveanu vede exemplul cel mai frapant al politicii de duplicitate ba şi de triplicitate pe care poporul român a trebuit s-o ducă prin veacuri. îl apără. (Şi ce curioase amănunte: pierderea domnitorului obţinută de la Turci, care ştiau prea bine de mult timp cu cine au de a face, dar închideau ochii, de ambasadorul la Constantinopol al marelui Rege Soare - cel admirat de o lume întreagă ca patron al unui veac de aur - şi de propriul lui unchi, cărturarul stolnic Constantin Cantacuzino - care acum se şi laudă că şi-a otrăvit fratele, pe Şerban, din ataşament faţă de Poartă, pentru că îi descoperise trădarea. Apoi prezenţa la Ţarigrad, în 1714, alături de martiri, a unui Văcărescu, deopotrivă de hotărît.)

Spre seară, Lecca, destins şi el, ne povesteşte de-a fir-a-păr ultimele zile ale Antoneştilor şi celor osîndiţi la moarte odată cu ei: Pantazzi, Piki Vasiliu, profesorul Alexianu. Pe mareşal, năvalnica spaimă a lui Ică, refuzul de a se împărtăşi, starea de prostraţie pe care o căuta şi obţinea prin folosirea de barbiturice, îl indispuneau grozav. îşi făcea aspre reproşuri. La cîţiva paşi de potou, Pantazzi şi Lecca au fost reţinuţi, aducîndu-li-se la cunoştinţă graţierea. Ion Antonescu a murit cum s-a purtat şi în viaţă: curajos.

Lecca e închis de la 23 August 1944. Pînă deunăzi n-a ştiut dacă nevastă-sa trăieşte ori ba. în celulă a venit întâmplător cineva care o întîlnise destul de recent. Lecca nu crede, bănuieşte că dintr-un senti­ment de compătimire i se spun braşoave. Un amănunt îl convinge: acela că soţia lui scotea din poşetă bucăţele de zahăr pe care le ronţăia.

îngrijirea lui Bentoiu îmi ocupă aproape tot timpul. Deşi multă vreme necredincios, s-a împăcat cu biserica. îmi cere să rostesc rugăciuni şi se roagă şi el. îl conving să înveţe versuri de Gyr. Stă îndelung de vorbă cu profesorul Tomescu.

Pe Carol al II-lea îl atacă Lecca. Pe Antonescu îl critică Bentoiu. Carol pentru mine este cel mai pustiitor flagel care s-a abătut vreodată asupra Ţării Româneşti; mai rău decît Hunii, Avarii, Gepizii, Pecenegii, podghiazurile tătăreşti şi şleahticii polonezi, decît potopul, grindina, seceta, invazia lui Carol-Robert, ciuma lui Caragea, incursiunile lui Pazvantoglu, expediţiile punitive turceşti, paşa din Silistra, cazacii, dragostea puterii ocrotitoare după 1774, incendiile, cutremurele, lăcustele, despăduririle, revărsările de apă, răpirile de teritorii, prăvălirile de morene, fumăritul, surpările de terenuri, ruperile de zăgazuri, filoxera, gărgăriţa, ocupaţiile austriece şi ruseşti, decît puţurile otrăvite, femeile siluite de năvălitori, copiii luaţi ca ieniceri, decît prăbuşirile de turnuri, decît bisericile pîngărite,