Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare


După ce Traian a domnit douăzeci de ani fără



Yüklə 4,28 Mb.
səhifə14/45
tarix18.01.2019
ölçüsü4,28 Mb.
#100873
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   45

După ce Traian a domnit douăzeci de ani fără 6 luni, i-a urmat la conducere Aelius Adrian. Către acesta s-a adresat Codrat înmînîndu-i o cuvîntare de apărare a credinţei noastre pentru că unii oameni răutăcioşi încercaseră să nedreptăţească pe creştini. Această scriere se poate găsi şi azi pe la cei mai mulţi dintre fraţi şi chiar şi la mine. Ea ne oferă mărturii strălucite despre inteligenţa şi despre ortodoxia autorului10.

  • Se poate deduce vechimea chiar din următoarele cuvinte pe care le reproducem: «lucrarea Mîntuitorului nostru se dovedea mereu prezentă printre noi pentru că era încă vie: cei pe care îi vindecase ori îi înviase din morţi n-au fost văzuţi numai cît timp Mîntuitorul i-a vindecat sau i-a înviat, ci ei au putut fi văzuţi mereu prezenţi nu numai cită vreme a petrecut Domnul cu ei, ci multă vreme şi după ce El a înviat. Aşa se face că unii dintre ei trăiesc încă şi azi».

    Atîta din cele spuse de Codrat.

    3. Aristide, un bărbat care a rămas şi el credincios credinţei noastre,ne-a
    lăsat
    şi el o apologie a credinţei creştine asemănătoare celei a lui Codrat, pe
    care a adresat-o aceluiaşi împărat Adrian. Şi scrierea lui poate fi găsită
    încă pe
    la cei mai
    mulţi (creştini, n.tr)u.
    Episcopii Romei şi ai Alexandriei pe vremea lui Adrian


    1. Dio Casssius, ibid.

    2. Probabil, începînd din 10 august 117.




    1. Afara de scurtul fragment păstrat aici de Eusebiu, Apologiahii Codrat s-a pierdut. Toate incerc&rile de reconstituire au eşuat pînă acum.

    2. Se pare că Eusebiu n-a avut-o în mîinile sale. E discutabil dacă ea a fost adresată împă­ratului Adrian sau Antoninilor. Multe veacuri socotită pierdută, ea a fost recent descoperită în traduceri siriene şi armene precum şi într-o prelucrare cuprinsă în cadrul cunoscutei opere bizantine Varlaam şi Ioasaf schsk de sfîntul Ioan Damaschin şi pe care a publicat-o în anul 1953 la Ettal savantul Fr. Dblger. Traducerea romanească o dă prof. D. Fecioru în «Mitropolia Banatului» 7-8/1983.

    în al treilea an de domnie al aceluiaşi împărat s-a sfîrşit episcopul Ale­xandru al Romei după o pastoraţie de zece ani. După el a urmat Sixt. în ace­laşi timp, în Biserica Alexandriei şi-a sfîrşit zilele Primus, după zece ani de pastoraţie, lăsînd ca urmaş pe Iustus.

    V

    Episcopii de Ierusalim de la Mîntuitorul pînă în timpul de care vorbeam

    1. Despre anii de păstorire a episcopilor de Ierusalim n-am aflat să se fi păstrat ceva scris, totuşi tradiţia precizează că păstorirea lor a fost de scurtă durată12. Astfel, am aflat din însemnări că pînă la răscoala iudeilor, de pe vre­mea lui Adrian, pe scaunul episcopal din Ierusalim s-au succedat un număr de 15 episcopi, despre care se spune că au fost toţi iudei, dar care au primit în chip ortodox învăţătura lui Hristos întrucît fuseseră socotiţi vrednici de slujba episcopală de către persoane în stare s-o confirme.

    2. Aşa se face că începînd de la Hristos şi pînă la răscoala amintită, întreaga comunitate din Ierusalim se compunea numai din iudei: se ştie că în timpul acelei răscoale iudeii s-au despărţit din nou de romani, pentru care au fost nimiciţi în lupte grele.

    3. întrucît de acum înainte dispar episcopii proveniţi din tăierea împre­jur, ar fi potrivit să dăm aici măcar şirul lor, începînd de la cel dintîi. Aşadar, cel dintîi a fost Iacov supranumit «fratele Domnului», după care al doilea e Simeon, al treilea Iust, al patrulea Zaheu, al cincilea Tobie, al şaselea Venia-min, al şaptelea Ioan, al optulea Matei, al nouălea Filip, al zecelea Seneca, al unsprezecelea Iust, al doisprezecelea Levi, al treisprezecelea Iuda.

    4. Aceştia au fost episcopii oraşului Ierusalim începînd de la apostoli şi pînă la vremea de care ne ocupăm. Toţi proveneau din cei tăiaţi-împrejur.

    5. în al doisprezecelea an de domnie a împăratului (Adrian)13 pentru un timp de doisprezece ani a ocupat scaunul episcopal din Roma Telesfor, după ce vreme de zece ani păstorise Sixt. Telesfor era al şaptelea episcop începînd de la apostoli. Pe scaunul Bisericii din Alexandria a urcat peste un an şi cîteva luni Eumenes, care era al şaselea în vrednicia episcopală, după ce înaintaşul său (Iustus, n.tr.) păstorise acolo unsprezece ani.

    VI

    Ultima împresurate a Ierusalimului, sub împăratul Adrian


    1. Şi în Cronica sa, Eusebiu se plînge că «aproape deloc» nu se poate preciza numele şi durata episcopilor de Ierusalim din pricina lipsei listelor. Datele din Istoria lui Eusebiu s-au acceptat şi în Cronologia lui V. Grumel, Paris 1958.

    2. Anii 128-129.

    1. Pe măsură ce răscoala iudeilor devenea tot mai puternică, Rufus, guvernatorul Iudeii, a pornit împotriva lor cu toată cruzimea şi fără nici o cru­ţare, căci împăratul îi trimisese întăriri militare, aşa încît a nimicit de-a valma

    zeci de mii de oameni, bărbaţi, copii, femei, iar, potrivit legilor războiului, ţara lor a fost transformată în provincie romană.

    1. Conducătorul iudeilor fusese un bărbat cu numele Bar-Kochba14, care In tălmăcire însemnează «steaua». Cu toate că avea apucături de ucigaş şi de hoţ, totuşi prin însemnarea numelui a cîştigat atît de mare trecere în faţa scla­vilor, încît li se părea că el a venit pentru ei ca un luceafăr din cer să-i lumineze în chip minunat în necazurile lor.

    2. Pe cînd în al optsprezecelea an de domnie a împăratului lupta atinsese punctul ei culminant15 în apropiere de Better16, un orăşel bine întărit nu departe de Ierusalim, iar asediul purtat din exterior dura de atîta vreme, răs­culaţii au ajuns din pricina foamei şi a setei la ultimele limite ale pierzării, aşa încît cel care a fost pricinuitorul acestor fapte necugetate a fost pedepsit după cum se cuvenea, iar potrivit legii şi poruncii împăratului Adrian însuşi s-a inter­zis poporului chiar şi numai să păşească pînă în apropierea Ierusalimului, în aşa fel încît - cum poruncise Adrian - nici măcar de departe să nu mai aibă drept iudeii să-şi contempleze pămîntul patriei. Aşa istoriseşte lucrurile şi Ariston17 din Pella.

    3. în felul acesta Ierusalimul a fost golit cu totul de populaţie iudaică şi lip­sit cu desăvîrşire de vechii lui locuitori, iar în locul lor a fost colonizat cu populaţie străină, adusă din afară, încît noul oraş roman care s-a format acum şi-a schimbat şi numele, numindu-se Aelia, după numele împăratului Aeliu Adrian. De acum şi Biserica oraşului se compunea numai din (creştini prove­niţi dintre păgîni n. tr.), iar după ce s-a terminat cu episcopii dintre cei tăiaţi împrejur, cel dintîi a fost de astă dată Marcu.


    VII

    Cine au fost în această vreme căpeteniile gno&i celei mincinoase


    1. Fiul stelei. Pe larg la Schuerer o.c. I, 670-704; Dio Cassius, o.c. LXIX, 12-14. Răscoala a durat 3 ani şi jumătate.

    2. Anii 134-135.

    3. Betthera, azi Bittir, la Abel, o.c. 11,271, cam la 3 ore vest de Ierusalim.

    4. Iustin, Apoi. I, 47, Dialogul între iudeo-creştinul Iason şi iudeul Papiscus s-a pierdut. Constantin cel Mare va permite evreilor să vină o dată pe an în Ierusalim. Informaţii mai bogate, Bardy, O.C. 166.

    1. Pe vremea cînd în întreaga lume străluceau Bisericile ca nişte luceferi luminoşi şi pe cînd credinţa în Mîntuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos pătrundea biruitor la toate popoarele, diavolul, duşmanul binelui, care tot­deauna s-a împotrivit adevărului şi care a fost vrăjmaş neîmpăcat al mîntuirii omului, a născocit tot felul de curse împotriva Bisericii.


    1. A se vedea mai sus: III, XXVI, 1.

    2. Irineu, Contra ereziilor I, XXIV, 1-3.

    3. Nu ştim de el decît de la Eusebiu. A se vedea A. Puech, Hist. de la litt. grecque chret. II, Paris 1928, p. 261.

    4. Probabil că era vorba de un Evangheliar cu însemnări sau glose marginale făcute de el. A se vedea şi Origen, Omilia I, la Luca, în «P.S.B.» 7, p. 79.




    1. Dacă altădată a pus la cale împotriva ei prigoane venite din afară, acum, cînd pe acestea nu le mai avea, diavolul s-a folosit - ca unelte în stare să ducă la pierzare sufletele - de oameni răi, de vrăjitori şi de slujitori ai pierza­niei. Diavolul a folosit în acest scop metode noi, aşa încît nimic n-a rămas neîncercat: magi şi înşelători, ei nu se dădeau înapoi de a fi socotiţi pe de o parte cei mai buni creştini, iar pe de altă parte să întoarcă de la calea care duce la cuvîntul mîntuirii pe cei care nu cunoşteau credinţa noastră şi asupra cărora ei luptau în chipul cel mai statornic.

    2. Din preajma lui Menandru, urmaşul lui Simon Magul18, despre care am amintit înainte, a pornit la lucru asemeni unui balaur cu două limbi şi cu două capete o putere care a dat naştere la doi conducători de erezie: Satur-nin, de loc din Antiohia, şi Vasilide Alexandrinul. Aceşti eretici au înfiinţat şcoli eretice vrăjmaşe lui Dumnezeu, unul în Siria, celălalt în Egipt.

    3. Irineu precizează că Saturnin măcina mereu aceeaşi rătăcire ca şi Menandru, iar Vasilide, sub pretext că prezintă adevăruri tainice, debita la nesfîrşit scorniturile lui, ţesînd poveştile îngrozitoare ale unei erezii nelegiuite19.

    4. Dintre numeroşii bărbaţi ai Bisericii, care luptau pe atunci în folosul adevărului şi care foloseau mai ales argumente raţionale în folosul învăţăturii apostolice şi bisericeşti, unii au prezentat prin scrieri, pentru cei care aveau de gînd să se apropie de ei, mijloace profilactice împotriva acestor erezii despre care am amintit.

    5. Dintre acestea este şi minunata «Combatere a lui Vasilide» compusă de un scriitor foarte apreciat pe atunci, Agripa Castor20, lucrare care a ajuns pî­nă la noi şi care ne arată cît de periculoasă era măiestria acestei magii eretice.

    6. Dînd pe faţă misterele ascunse ale lui Vasilide, Castor spune că Vasi­lide compusese 24 de cărţi în legătură cu Evangheliile21 şi că descoperise pentru el prooroci care i-ar fi dat numele de Barkaba şi Barkof şi altele care nici nu au existat vreodată, iar ca să impresioneze şi mai mult pe cei care se mirau de aşa ceva, le dădea intenţionat astfel de nume barbare. El mai învăţa că nu-i nici o deosebire între cei care mănîncă din jertfele aduse zeilor şi între cei care şi-au abjurat credinţa în timp de persecuţie. La fel, şi întocmai ca şi Pitagora altădată, a impus şi el aderenţilor săi o tăcere de 5 ani.

    7. Acelaşi scriitor a mai înşirat şi alte asemenea rătăciri ale lui Vasilide dînd pe faţă în chip strălucit ereziile lui.

    150

    EUSMIU OI CEZAREEA




    9. Dupâ cum relatează Irineu22, tot In acea vreme trăia fi Carpocrate, care la fel era părintele unei erezii, aşa numită «erezia gnosticilor». Aceştia pretindeau că-i bine să practici operaţiile magice ale lui Simon, dar nu în chip secret, cum zicea acela, ci pe faţă, căci în aceasta ar consta măreţia lor, fiind de-a dreptul mîndri de mulţimea chefurilor pregătite de ei cu multă grijă, de arătările demonilor care le trimiteau fel de fel de visuri şi se amestecau printre oameni, precum şi alte lucruri de acest fel. în urma acestora, ei propovăduiau celor ce voiau să ajungă pînă la desăvârşirea iniţierilor sau mai bine-zis a nele­giuirii lor, că ar trebui să săvîrşească orice faptă pînă şi cele mai ruşinoase, pentru câ - spuneau ei - nu scapă altfel de stăpînii acestei lumi, cum îi numeau ei, decît împlinindu-le orice dorinţă, chiar prin faptele cele mai ruşinoase.


    1. 22. Irineu, Contra ereziilor, I, XXV, 1; 6; 3; 4.

      Desigur că s-a întîmplat ca diavolul, care mereu se bucură de rău, să se servească de astfel de slujitori fie pentru a duce în robie spre a-i pierde pe cei care s-au lăsat înşelaţi de el, fie pentru ca să dea neamurilor păgîne mai multe pretexte de a batjocori cuvîntul dumnezeiesc întrucît, şpre ruşinea întregii creştinătăţi, faima unor astfel de oameni se răspîndise ţ>este tot.

    2. Poate că mai ales în felul acesta a luat naştere părerea nelegiuită şi cu totul nebunească - de altfel cunoscută pe atunci de pagini în legătură cu creşti­nii - că noi am avea relaţii nelegiuite cu mamele şi cu surorile noastre şi că am consuma alimente spurcate.

    3. De altfel, diavolul n-a profitat prea mult de aceste împrejurări pentru că, deodată cu trecerea vremii, adevărul a ieşit la iveală şi a strălucit cu o lumină cuceritoare.

    4. într-adevăr, uneltirile diavolului s-au stins repede fiind copleşite de puterea adevărului: întrucît mereu apăreau noi erezii, unele decurgînd din altele, cele mai vechi au lîncezit ori s-au îndepărtat de celelalte şi ş-au dizolvat în variate şi nenumărate curente. în aceeaşi vreme, păstrîndu-şi mereu aceeaşi identitate, strălucirea Bisericii de pretutindeni şi care singură e cea adevărată, creştea într-una şi se întărea aruncînd peste întreg neamul elinilor şi al barba­rilor razele a tot ce era demnitate, curăţie, libertate, înţelepciune, învăţătură şi viaţă dumnezeiască.

    5. Cu timpul erezia s-a stins, încît nu a mai rămas nimic din toate calom­niile care au fost rostite la adresa învăţăturii creştine, care a rămas biruitoare pretutindeni, bucurîndu-se de cel mai mare respect din pricina sublimităţii şi înţelepciunii ei, precum şi din pricina principiilor ei dumnezeieşti şi raţio­nale, în felul acesta nimeni n-a mai îndrăznit mai mult să formuleze la adresa noastră astfel de batjocuri şi de calomnii cum le plăcuse s-o facă înainte celor care trecuseră cu toţii în tabăra vrăjmaşilor noştri.

    15. De altfel în vremea de care vorbim, adevărul îşi cîştigase mulţi apără­tori, care luptau împotriva ereziilor şi a necredinţei, nu numai prin combateri orale, ci şi prin argumentări scrise23.

    VIII

    Care au fost scriitorii bisericeşti din acea epocă


    23. Loc tipic pentru cunoaşterea planului cu care îşi concepuse Eusebiu Istoria sa. A se


    vedea introducerea lui G. Bardy: Eusebe de Cesarie, Histoire eccUsiastique, voi. IV, Paris 1960, p. 78.

    24. II, XXIII; III, XI; XII; III, XIX-XX; III, XXXII.

    25. Se ştie de scandalul moral provocat de cazul de inversiune sexuală săvîrşită de împăra-
    tul Adrian faţă de favoritul său, sclavul Antinoos, înecat în anul 130 în apele Nilului. împăratul
    l-a trecut în rîndui zeilor. Aproape toţi apologeţii l-au denunţat (Teofil,
    Către Autolic, III, 8, în
    traducere pag. 334), dar mai ales Origen, care în
    C. Celsus vorbeşte pe larg de mai multe ori (III,
    36-37; V, 63; VIII, 9). Era firesc deci să scrie şi Iustin despre el. Din citatul acesta reiese că
    Hegesip, autorul acestor rînduri, era contemporan cu Iustin
    [Apoi. I, XXIX, 4).

    1. Iustin Apologia I, XXIX, în trad. rom. «P.S.B.», 3, pag. 44.

    2. Ibidem, pag. 46.




    1. între apărătorii adevărului se făcuse cunoscut Hegesip, din care am citat şi noi pînă acum mai multe pasaje24 cînd am vrut să stabilim anumite fapte din vremea apostolilor, folosindu-ne de argumentul tradiţiei.

    2. în cele cinci cărţi (intitulate Memorii) în care ne redă într-o formă simplă tradiţia nefalsificată a învăţăturii apostolice, indicînd timpul în care a trăit, a scris următoarele cuvinte despre cei care începuseră să-şi ridice idoli după credinţa lor: «Ei le închinau monumente şi temple, aşa cum obişnuiesc pînă azi. Printre ei se afla şi Antinoos, un sclav al cezarului Adrian. în cinstea acestui sclav s-au prăznuit chiar pînă în vremurile noastre aşa numitele «jocuri ale lui Antinoos». împăratul Adrian a întemeiat şi un oraş care-i poartă numele şi a făcut acolo şi oracole în cinstea lui»25.

    3. în această vreme, Iustin, un prieten sincer al filosofiei celei adevărate, îşi petrecea timpul adîncind scrierile grecilor. Şi el descrie această epocă atunci cînd spune textual în Apologia pe care a adresat-o împăratului Antonin: «Socotim că nu este ceva absurd să amintim aici şi de Antinoos, care a murit de curînd şi pe care toţi, de teamă, au început să-1 adore ca pe un zeu, cu toate că ştiau cine era şi de unde venea»26. Iustin mai aminteşte şi de războiul iudaic, afirmînd textual27: «în războiul iudaic ce a avut loc de curînd, Bar-Kochba, conducătorul revoltei iudeilor, a poruncit ca numai creştinii să fie supuşi la cele mai crunte pedepse dacă nu vor tăgădui şi nu vor defăima pe Iisus Hristos.

    4. în aceeaşi scriere Iustin mai relatează că trecerea sa de la filosofia păgînă la credinţa în Dumnezeu n-a făcut-o ca pe un gest fără socoteală, ci după o matură reflexiune. Iată cum se exprimă el: «Eu însumi, pe cînd mă găseam împărtăşind învăţăturile lui Platon, auzind cît de mult erau defăimaţi creştinii şi văzînd că totuşi ei sînt fără de teamă în faţa morţii şi în faţa tuturor acelora pe care oamenii le socotesc înfricoşătoare, am înţeles că este cu nepu­tinţă ca ei să trăiască In răutate şi în pofta plăcerilor. Ce om dedat plăcerilor şi desfrîului, care socoteşte un lucru bun să se hrănească din carne de om, ar fi în stare să îmbrăţişeze moartea ca să se lipsească de bunurile lui şi nu ar căuta cu tot dinadinsul să se bucure de viaţa prezentă şi să se sustragă magistratului, decît să se expună morţii, denunţîndu-se pe sine însuşi?»28

    5. Iustin mai istoriseşte că împăratul Adrian a primit de la strălucitul guvernator Serenius Granianus29 o epistolă privitoare la situaţia creştinilor, în care se spune că nu-i deloc just ca, chiar şi cînd nu s-a înregistrat nici o acuză, şi fără o cercetare necesară, creştinii să fie daţi morţii doar pe temeiul că aşa a Strigat mulţimea. împăratul i-a răspuns prin Minucius Fundanus, proconsulul Asiei, interzicîndu-i să osîndească pe cineva dacă nu există împotriva lui o plîngere sau o acuzaţie în regulă.

    6. Iustin reproduce epistola, păstrînd textul latin aşa cum era30, dar înainte de a o fi reprodus el scria aceste cuvinte: «Avînd posibilitatea, pe baza unei scrisori a prea marelui şi prea strălucitului cezar Adrian, părintele vostru, de a vă cere vouă să porunciţi ca judecăţile să se facă aşa cum v-am pretins, v-am cerut aceasta nu atît folosindu-ne de decretul lui Adrian, cît din conştiinţa pe care o avem despre dreptatea cauzei noastre şi pentru aceasta am alcătuit această cuvîntare şi explicare. Dar am alăturat şi copia de pe epistola lui Adrian, pentru ca din punctul acesta de vedere să luaţi cunoş­tinţă că noi spunem adevărul»31.

    7. Am spus că acelaşi scriitor redă textul rescriptului în limba latină, dar noi l-am tradus cît am putut mai bine în limba greacă. Iată textul lui:

    LX

    Epistola lui Adrian prin care se interzice urmărirea creştinilor fără temei legal

    1. «Către Minucius Fundanus.

    Am primit epistola pe care mi-a scris-o strălucitul bărbat, Serenius Gra­nianus, predecesorul tău. Socotim că chestiunea aceasta trebuie să rămînă necercetată, pentru ca nici oamenii să nu se tulbure şi nici să nu se dea calom­niatorilor prilej de a-şi manifesta răutatea.


    28. Iustin, Âpol. II, XII.



    1. Se pare că numele lui adevărat era Qy. Licinius Silvanus Granianus, proconsul In 123-124. Rescriptul datează din anul 124. Minucius Fundanus era urmaşul lui Granianus în proconsulatul Asiei.

    2. Textul latin a dispărut. Azi cunoaştem numai traducerea greacă a lui Iustin. Dar şi I'.uscbiu mărturiseşte că a tradus acelaşi document după originalul latin.

    31. Iustin, Apoi. I, anexa.

    2. Deci dacă locuitorii din provincia ta vor putea susţine în chip lămurit plîngerea lor împotriva creştinilor, în aşa fel ca să se poată răspunde pentru ea şi înaintea tribunalului, să se îndrepteze numai către aceştia, dar nu numai cu simple pretenţii şi doar cu zvonuri. Căci e de datoria ta cea mai înaltă ca dacă cineva ar voi să aducă vreo acuzaţie, să te informezi dacă aceasta e întemeiată.

    3. Deci, dacă cineva aduce vreo învinuire şi arată că unii au săvîrşit ceva împotriva legilor, să dispui aşa cum se cuvine potrivit cu gravitatea delictului. Dar, pe Hercule! Dacă cineva ar propune ceva numai din calomnie, fii atent asupra răutăţii acesteia şi caută ca ea să fie răzbunată cum se cuvine». Acesta-i textul rescriptului lui Adrian.

    X

    Care au fost sub Antonin episcopii din Roma şi Alexandria

    După ce Adrian a domnit douăzeci şi unu de ani, plătind şi el morţii ulti­mul tribut32, a venit la cîrma Imperiului Roman Antoninus supranumit «cel pios». In timpul primului lui an de domnie a încetat din viaţă Telesfor33 după ce condusese cîrma Bisericii Romei timp de zece ani, iar după aceea conduce­rea Bisericii Romei o preia Higin. Irineu ne informează că Telesfor şi-a sfîrşit viaţa în chip strălucit, murind moarte de martir. Tot în aceeaşi scriere se arată că în timpul lui Higin, de care am amintit adineauri34, Valentin, întemeietorul ereziei care-i poartă numele, şi Kerdon, căpetenia ereziei marcionite, erau deja celebri în Roma. Iată cum se exprima Irineu:


    XI

    Ereziarhii din acea vreme


    1. 32. Adrian a murit la 10 iulie anul 138,după ce a adoptat şi a designat ca viitor împărat
      pe Antonin Piui (138-161).

      1. Deci în anul 138 (poate începutul lui 139).

      2. Irineu, Contra ereziilor, III, III, 3.

      35. Vechea traducere în limba latină a operei lui Irineu socotea că Higin a fost al optulea
      episcop al Romei şi acesta e adevărul. G. Bardy, o.c. p. 173.

      «De fapt, Valentin şi-a făcut apariţia în Roma pe vremea lui Higin, a înflorit cel mai mult pe timpul lui Pius şi a rămas (în capitală) pînă pe vremea păstoririi lui Anicet. Kerdon, predecesorul lui Marcion, a trăit şi el tot pe vre­mea lui Higin, care era cel de al nouălea episcop al Romei35, sub care a făcut şi pocăinţă, dar n-a rămas statornic, ci o dată învăţa pe ascuns, altă dată făcea din nou pocăinţă, iar altă dată, fiind convins că a învăţat ceva rău, s-a retras din adunarea fraţilor».

    2. Iată cum se exprima Irineu în a IlI-a carte a sa Contra ereziilor. De alt­fel, în special cu privire la Kerdon, el scria aşa: «Un anume Kerdon, care era influenţat de aderenţii lui Simon, petrecînd în Roma pe vremea lui Higin, cel

    Yüklə 4,28 Mb.

    Dostları ilə paylaş:
  • 1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   45




    Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
    rəhbərliyinə müraciət

    gir | qeydiyyatdan keç
        Ana səhifə


    yükləyin