Paul Goma butelii

Nu am ştire să se fi dat publicităţii în România literară, organ al Uniunii Scriitorilor din România a procesului verbal al excluderii mele din aprilie 1977. Desigur, afirmaţia aceasta este sub rezervă: eu, interesatul, nu am aflat ca un astfel de document să fi fost reprodus, aşa cum s-ar fi cuvenit.

Pentru că tot am adus vorba de arhivele Uniunii Scriitorilor din România, îi propun lui Laurenţiu Ulici ca, în loc să mă tot invite la „congrese ale scriitorilor din diaspora” (şi ce-ar fi dacă scriitorii români ar învăţa româneşte?) – să înceapă prin a face ceea ce trebuia să facă de când a preluat şefia Uniunii Scriitorilor: lumină în Pivniţa Scriitorilor.

Cer să se facă publice documente legate de următoarele evenimente:

1. Şedinţa de partid a U. S. din RSR consecutivă invadării Cehoslova ciei (august 1968). Reamintesc: atunci au fost dezbătute cererile a şase scrii tori de a fi primiţi în PCR, astfel să aibă dreptul de a intra în Brigăzile Patriotice (şi de a primi arme împotriva ruşilor). Postulanţii erau: 1. Mariana Costescu, 2. Aurel Dragoş Munteanu, 3. Paul Schuster, 4. Adrian Păunescu,

5. Alexandru Ivasiuc, 6.

Este imperios necesar (necesitatea datează din ianuarie 1990, de sub preşedinţia lui Mircea Dinescu) să se afle, potrivit documentelor, ce s-a petrecut atunci, cine a fost implicat şi ce a facut-spus fiecare. Prea multe „variante” ale întâmplării au fost avansate, prea multe ne-adevăruri au fost afirmate cu tărie. Atât scriitorii, cât şi cititorii au dreptul să cunoască adevărul. Nu este vorba, în această, tăcere, doar de o „uitare” nevinovată din partea Uniunii Scriitorilor, ci de una intenţionată. Aştept să fiu desminţit, prin publicarea integrală a documentelor legate de primirea în partid, în 24 (?) august 1968 a celor şase (să fi fost mai mulţi?) scriitori;

2. Cer să se dea publicităţii dosarul interzicerii mele de a mai publica – începând din martie-aprilie 1970 – de a se scrie despre mine, de a mi se pome ni numele, de a putea face traduceri (victime: şi soţia şi socrul meu, traducători diplomaţi). Eu, „interesatul”, nu cunosc – în afara efectelor (inter zicerea care a făcut din mine scriitorul cu cel mai îndelungat stagiu de.

Tăcere-forţată în propria-mi ţară – pe timpul lui Ceauşescu: şapte ani şi opt luni) decât „impresiile” redactorilor editurii Cartea românească: Al.

Paleologu, Mircea Ciobanu, Geta Dimisianu, Magdalena Bedrosran-Popescu şi Dumitru Ţepeneag. Anume: romanul Uşa noastră cea de toate zilele, pre dat spre publicare, ar fi „conţinut” aluzii-duşmănoase la adresa lui Ceauşescu şi a soţiei sale – acuzaţie formulată de Al. Ivasiuc, desminţită doar de Al.

Paleologu, însă luată în seamă de Mihai Gafiţa şi de Marin Preda. Acesta din urmă, ca director, a hotărât respingerea manuscrisului.

A trecut (din 1970, de la interzicere) aproape un sfert de secol, până să aflu, din volumul Confesiuni violente (1994, ed. Du Style – vezi pagina 199) de Nicolae Breban varianta Ivasiuc a „culpei” – anume: Elena Ceauşescu, în campanie de colectivizare, a ajuns într-un sat unde un ţăran, ca să nu „adere”, s-a prefăcut mort, Ceauşeasca i-a tras o palmă, mortul a sărit în picioare. Această întâmplare – relatează Breban (după relatarea lui Ivasiuc) – ar fi fost povestită de Tita Chiper, iar eu (Goma) o băgasem în carte! Fireşte, ajungând aici, prietenul şi colegul de puşcărie Saşa Ivasiuc s-a pornit într-o diatribă violentă împotriva lui Goma cel care introdusese într-o carte o anecdotă astfel periclitând libertatea soţiei sale, Tita!

Or, nu se află în Uşa.

— Nici în vreo altă carte a mea – o scenă care să aducă măcar pe departe cu cea povestită de Tita Chiper (mortul pălmuit de Ceauşeasca). Aşadar: Ivasiuc – acuzatorul principal – nu citise cartea (altfel ar fi observat că nu exista vreun mort trezit de palma Ceauşeascăi) – dar a cerut respingerea manuscrisului (un eufemism, desigur); Gafiţa – a citit (cum să nu citească, el?), însă a consimţit la „varianta Ivasiuc”; Marin Preda – a citit şi el manuscrisul – mi-a comunicat: „N-o fi adevărat (sic) dar, din moment ce s-a lansat un asemenea zvon, nu ai cum să-1 combaţi – deci îţi retragi cartea de la noi.”

Reamintesc: toţi redactoriise aflau în cunoştinţă de cauză (citiseră textul, în urma dispoziţiei lui Marin Preda, speriat de scandalul provocat de Ivasiuc, pe coridoarele editurii – atunci în localul de pe Ana Ipătescu); dintre aceştia doar Al. Paleologu a contestat „ivasiuca variantă”.

În curând se vor împlini 30 de ani. Am dreptul să aflu care a fost adevărul – cu ce alte „motivaţii” fusesem interzis de a mai publica şi cine dintre colegi (şi prieteni) a dat o pustie de mână de ajutor în această acţiune de purificare a breslei.;

Am dreptul de a afla motivele pentru care, în aprilie-mai 1972, fără a fi făcut cerere (decât pentru călătorie în URSS – respinsă categoric de Hobană), mi s-a cvasiimpus paşaport pentru Occident, cu tot cu nevastă şi cu sfatul prietenesc de a mă face uitat pe-acolo. Cer să fie făcute publice docu mentele referitoare la acest episod straniu;

Să se dea publicităţii documentele referitoare la campania de presă organizată împotriva noastră, a scriitorilor implicaţi în mişcarea pentru drep turile omului din februarie-mai 1977. Se ştie că „adunătorii de înfierări” erau Ivaşcu şi Virgil Teodorescu – şi mai cine? şi mai cine dintre scriitorii solici taţi să ne condamne la gazetă a refuzat să o facă (Mircea Iorgulescu a fost unul dintre ei – cine altcineva mai declinat „invitaţia'?);

Cer să se dea publicităţii toate documentele referitoare la excluderea mea din Uniunea Scriitorilor – în luna aprilie 1977, pe când mă aflam în închi soare. Atunci am fost cfat afară nominal – nominal am aşteptat să Su reprimit

4upă decembrie 1989; în sfârşit trebuie să aflu – să afle şi cititorii scriitorilor în chestiune: după decembrie 1989, cine din conducerea Uniunii Scriitorilor şi cu ce argumente s-a opus re-primirii nominale a scriitorilor exilaţi – ce fuseseră excluşi pe timpul lui Ceauşescu. Cer să se comunice dacă numai Uniunea Scriitorilor a fost implicată în acest refuz, numai anume persoane din condu cerea ei – şi care anume – ori şi Ministerul Culturii, şi alte ministere şi comiţii.

Eu, ca victimă, am dreptul inalienabil să aflu adevărul. Uniunea Scriitorilor are obligaţia să-1 facă public – doar n-o să aştepte să mor, ca să mi-1 comunice. Postum.

Paris 3 iunie 19983. Arhivele ambasadelor.

Dacă tot am pornit la deschiderea şi scotocirea arhivelor, în modul cel mai firesc trecem la cele păstrate în ambasadele României comuniste de alaltăieri, de ieri, de azi (Dej, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu).

Nimic nu s-a schimbat de pe timpul Tătucului Stalin în filialele MAI de pe solul ţărilor capitaliste. Repet, pentru Andrei Pleşu: atâta vreme cât Constantinescu va rămâne preşedinte al României, Ministerul de Externe va fi, în continuare, ce a fost: partea externă (cum ar veni: aia cu poziţie-frumoasă-vedere-la-stradă) a Ministerului de Interne. Schimbarea unor persoane – miniştri, ambasadori, şefi de centre culturale – nu va face decât să perpetueze linia politică a Minis-terului de Interne – cu aportul „curat, al oamenilor de bine”. Cine vrea să afle cum au stat treburile după decembrie

1989, să-1 întrebe pe Al. Paleologu: chiar dacă ambasadorul încearcă să o tragă pe dreapta, maşina statului structural comunist (dacă spun: totalitar, nu comit un pleonasm) o ţine drept înainte, nesinchisindu-se – ba chiar, potrivit învăţământului de partid, „roata (ei) strivindu-i pe cei ce se opun”.

Încă o dată, ca să devină limpede şi pentru Corpul de Balet „Dilema Optimistă” (fostă oareşcum melancolică între mineriada din 1991 şi numirea lui Pleşu ministru de externe al lui Petre Roman): atâta vreme cât preşedintele României va ajunge – apoi rămâne – la putere cu „ajutorul” lui Petre Roman, carevasăzică: MAI, oricâte zugrăveli ale faţadei vor fi operate, esenţa (interiorul exteriorului) va rămâne aceeaşi. Şi deşi exilaţii constituie o minoritate şi nu le face plăcere (dar deloc!) – trebuie să li se spună, să li se repete – nu ca să înţeleagă (ştiu ei foarte bine cum stau treburile – dar au obosit, au îmbătrânit, li s-au strâmbat picioarele): la Paris, pe rue de l'Exposi-tion, sarmalele-ţuica-Mioritza sunt riguros aceleaşi, acum, cu-Ciauşu, ca şi cu-Cicio Pop, cu-Aninoiu, cu-Gigea (dacă Eternitatea s-a născut la sat, Securitatea-i eternă prin „diplomaţie”); serviciile aduse comunismului la Centrul Cultural de la Paris, de Ion Pop au fost strict identice cu ale lui Virgil Tănase, cu ale lui Vasile Igna ori cu ale viitoarei Gabriela Adameşteanu adevărat: între prietenul nostru Tănase şi prietena lor, Adameşteanu, prietenul meu Tepeneag îl preferă pe cel mai bun prieten al său: Dumitru Tepeneag.

Multe lucruri bune a adus revoluţiunea la români; libertatea opiniei, a presei, a călătoriei, a întreprinderii individuale, însă printre cele rele: a făcut ca trei sferturi din exilaţii anticomunişti activi (care manifestau în faţa Ambasadei, strigând pe timpul lui Ceauşescu: „Jos comunismul!”, „Jos Ceauşescu!”), pe al lui Iliescu, obosiţi, murmurând: „Jos Petre Roman!” -după care au depus armele: din stradă au trecut în curte; din curte, în „saloanele” ambasadei. Şi ce mai contează că după aceea povesteau, cu greaţă, cum au întâlnit (înăuntru) aceleaşi moace de securişti pe care, înainte, le doar întrezăriseră fotografiindu-ne. Rubiconul (ca să-i trag şi eu o trimitere înalt culturală, precum însuşi Paler) fusese trecut. Pragul acela este, în continuare, o frontieră între noi şi a. Or Matei Cazacu, soţii Ştolojan erau

Fireşte: ard de curiozitate să aflu ce se ascunde în arhivele ambasadelor României din ţările occidentale. „în ce problemă?”, ca să-1 citez pe nemuritorul Brucan. „în următoarele probleme” – iar acum m-am autocitat:

Vreau să ştiu tot ce ştiu arhivele despre Gustav Pordea, agent de influenţă, fost deputat european al cărui scaun în Parlamentul de la Strasbourg, pe lista lui Le Pen, a fost plătit cu o jumătate de milion de dolari înmânaţi de înaltul ofiţer de Securitate Costel Mitran, la Viena, în 1984.

Curiozitatea mă roade, fiindcă vreau să aflu de ce 1-a apărat (încă în Săptămâna din 10 ianuarie 1986) numitul V. C. Tudor, scrib de sec şi de partid – doar Gustav Pordea era un, ca să zic aşa, un „fugit”, anticomunist?;

Vreau să ştiu ce ştiu arhivele ambasadelor din Roma, Paris, Londra, Viena despre El, Thracul întâiul, Doctorul Inginerul I. C. Drăgan – doar şi el era un, vorba lui Breban: fugit – nu? Un anticomunist feroce, nu? Nu mă interesează ce „convorbea” el cu Ceauşescu (ce să. Convorbearisească doi sfertodocşi?), ci sucursalele editurilor Nagard (Drăgan, citit de-a-n curulea) la care au asudat din greu, cazarmic Traian Filip, Mihai Pelin şi – şi mai cine, în afară de Michael C. Titus, alt „exilat” de la Londra? Vreau să aflu condi ţiile în care a fost comandată de Securitate broşura România sub presiune, în franceză şi în engleză; cum a avut Drăgan acces la Arhivele Securităţii (în

1980!), de unde a extras şi reprodus o foaie de punere sub urmărire, de către Siguranţă, în 1943, a adolescentului membru al F. D. C., Calciu Gheorghe?; să aflu în ce termeni a fost purtată „convorbirea” dintre Michael C. Titus, emisarul lui Drăgan şi scriitorul de epigrame Mircea Ionescu-Quintus – şi dacă acesta din urmă a spus porcării despre cartea mea Gherla din convinge re de turnător înnăscut, ori din constrângere de informator (făcut) – cum 1-a apărat şi pe el, ca funia pe spânzurat, apărătorul tuturor auxiliarilor Securităţii, inevitabilul paznicul la poarta Organului, inconturnabilul V. C. Tudor;

Vreau să ştiu – din arhivele ambasadelor române din occident – cine, cum a pus la cale atentatele cu bombe ascunse în cărţi (expediate de la Madrid, în 1981), ce i-au rănit pe Nicolae Penescu, pe Şerban Orescu şi m-a. Ratat pe mine. Trebuie să aflu: numele şi gradul şi funcţia iniţiatorului, a aprobatorului, a executanţilor. Deasemeni este imperios necesar să fiu informat de unde sunt nativi, cine le sunt părinţii, cum se numesc şi ce fac şi unde copiii, nepoţii, strănepoţii – cu adresele lor, exacte. Nu ca să-i pedepsesc, fiindcă eu nu sânt ca ca – ci pentru ca ei să ştie: eu ştiu şi că spun în gura mare cine a fost, ce şi cum a făcut tatăl ori fratele ori soţul ori fiul lor cel „patriot”, în Securitatea naţional-teroristă şi anti-românească;

Vreau să ştiu, am acest drept pe care nimeni şi nimic nu-1 poate aboli, prescrie, amnistia: numele, adresa, datele de familie ale celor care au pus la cale, în 6 martie (?!) 1978, la Paris, uciderea (prin otrăvire) a fiului meu Filip, în vârstă de doi ani şi patru luni;

Cer să mi se comunice toate datele privitoare la iniţiatorii şi la exe cutorii, la Paris, în 1980, a tentativei de răpire de la grădinţa de copii (ecole maternelle de pe rue Manin, arondismentul 19) a fiului meu, în vârstă de cinci ani. Încercarea nu a reuşit, dar „persoana” care s-a prezentat la poarta şcolii, pretinzând că este o prietenă a părinţilor, deci să i se încredinţeze copilul era.

„o doamnă îmbrăcată în roşu' (sic). Vreau să ştiu cine este şi unde locuieşte

— Cine i-i soţ, tată, mamă, soră – dar mai ales copil, ca să dezleg enigma de pură zoologie: cum de o femelă, acea fiinţă care naşte pui vii şi-i hrăneşte cu lapte este în stare să răpească şi să suprime un alt pui viu, al altei femele;

Fireşte, vreau să ştiu adevărul – adevărat – „din gura arhivelor”, ceea ce până acum cunoşteam doar din poveştile lui Hirsch-Haiducu-VişanForrestier, securistul trimis să mă otrăvească, însă care s-a predat serviciilor secrete franceze („L'Affaire Tanase-Goma”). Mai ales dacă „prietenul” meu generalul Pleşiţă, şeful Securităţii a fost amestecat – ca să cer judecarea lui pentru premeditare, incitare, complicitate la crimă de omor; în fine, sânt curios ca o maimuţă: câte cadavre se vor fi aflând îngro pate în grădina ambasadei de pe rue de l'Exposition? Optsprezece? Sau numai şaptesprezece – dintre care şase femei? Am dreptul să aflu: ce s-a întâmplat cu securistul care pesemne avea de gând să se predea francezilor, însă tovarăşii lui de şaibă l-au lichidat într-un mod dintre cele mai neprofesioniste; l-au înjunghiat pe la spate, în chiar momentul în care deschisese o fereastră spre Avenue Bosquet. Întrebat de jurnalişti ce hram poartă mortul de sub fereastra Excelenţei sale, tovarăşul ambsador, „diplomatul” Cicio Pop (sau Aninoiu sau Gigea? Ce contează, putea fi şi Ciauşu, acelaşi grad poartă

— Oricum, unul mult mai mic decât „şoferul”) a răspuns că, într-adevăr, un funcţionar, suferind de o gravă depresiune nervoasă –/căci/îl lăsase nevasta, el/căci/s-a sinucis. Presa capitalistă nu s-a sfiit să glumească pe seama tragediei: depresivul părăsit, deschisese fereastra, îşi înfipsese un cuţit între omoplaţi, după care se azvârlise-n gol.

Ei: care-i adevărul? Să fi fost cuţitul, unul de bucătărie – ori. Altul?; depresivul fusese părăsit de o nevastă – ori de mai multe?; să fi avut el de gând (căci) să-şi părăsească. Familia?

Fireşte, aceste fierbinţi-dorinţi nu le adresez lui Andrei Pleşu: el n-a ştiut niciodată nimic, nu ştie – şi nici chef nu are să ştie, el fiind, după modelul instituţiei, exteriorul-interiorului (i se mai zice: externul Ministerului Afacerilor Interne).

Fireşte, această somaţiune este adresată lui Astaloş: el are, sub dosăraşul conţinând statutele partidului Naţional (când eşti prieten cu Corneliu Coposu, ceva-ceva tot se ia, în timpul îmbrăţişării), dosarele cele multe, groase şi rău-mirositoare ale criminalului organ: Securitatea.

Dacă n-am să obţin audienţă la creatorul Constantinescului-la-român, am să rog pe cineva să intervină la altcineva care să pună o pilă pe lângă alt-altcineva, un coleg de comentatorie politico-europlibrică al Hurezeanului, băiatul Blandienei, el întreţinând excelente relaţii – ca între ei, Ardelenii – cu măgurenitatea tricoloră.

Dovadă: de la o vreme vorbeşte direct, nemediat – în locul Preşedintelui.

GAURA DIN MIORIŢĂ.

Paris 4 iulie 1998

1. „Fă şi tu o cerere.”, mă sfătuieşte un prieten, mă sfătuiesc cinci prieteni (mi-au mai rămas, mi-am mai făcut.), ori doar un cunoscut binevoitor.

Iar eu, de fiecare dată îmi aud urechile clocotind gata să explodeze, mă tem că acum-acum are să-mi pleznească un ochi, ca lui Dănilă Prepeleac.

De ce asta, de ce aşa? Pentru că ne separă nu doar graniţa aceea geografică, nu doar timpul trecut de la plecarea mea din ţară (şi asta, şi astea), ci mai ales. Despărţirea în modul de a judeca lucrurile. Să fi căpătat eu, în exil acest altul?; să-1 fi avut şi a acolo, în România – motiv pentru care fusesem silit să-mi iau traista-n băţ şi lumea-n cap?

Dialogul începe cu o întrebare, nu neapărat indiferentă din partea interlocutorului (de regulă şi el scriitor, deci folosind acelaşi limbaj): „Când vii acasă? Poţi fi sigur: există şi oameni care te stimează, te citesc, te iubesc. Când vii?” „Cât e ora? „, fac, privind încheietura mâinii unde ar trebui să fie un ceas – după care, cu un amestec de lehamite şi de veselie, slobod bancul de serviciu: „Acum e cam târziu – dar cum mâine-i altă zi, o să vorbim atunci.”

Unii iau gluma îndoielnică drept o vorbă de spirit şi, politicoşi, râd. Iar discuţia despre asta. Se opreşte aici.

Alţii insistă: „Am auzit eu ceva-ceva, că nu ţi-ai recăpătat cetăţenia română adevărat?”

Mormăi, confirmând. Interlocutorul: bun stăpânitor al logicii formale: „Ţi-au refuzat-o? Cum aşa, dar ai dreptul la ea!”

Dau din cap, în semn că da, am dreptul – la ea.

„Ai făcut contestaţie?” mă întreabă amicul.

Dacă m-aş fi grăbit cu trei secunde şi n-aş fi încuviinţat din cap, aş fi apucat să răspund la prima întrebare – însă aşa, am căzut după a doua. Şi ridic din umeri. După un timp: „Păi, dacă n-ai făcut contestaţie, ce mai vrei?!” şi amicul râde, mă bate amical pe umăr: ştia el că sânt o figură, acum are confirmarea.

Încerc să abat discuţia la alte celea – negeneratoare de întrebări în rafală. Nu se poate, celălalt nu se dă dus: „Cred că am înţeles: tu eşti ăla, băţosul, care nu pune piciorul în ambasada noastră, că cică-i bolşevică şi nu s-a schimbat nimic pe dinăuntru – în fine, astea-s concepţiiile tale despre lume şi viaţă, eu cred mai nuanţat, mai. Dar ţi-o depun eu la. La ăia – dacă tu zici că nici nu vrei să-i vezi. Ţi-o duc, o depun în locul tău, pun un cuvânt şi la consul, îl cunosc.”

E rândul meu să întreb: „Tu despre ce vorbeşti? Ce să depui la ambasadă – în locul meu?”

Amicul, interlocat: „Cum, ce? Dar eu despre ce-mi răcesc gura? Ei, bravos! Mă dau de ceasul morţii să-ţi fac un serviciu – şi tu. Cum, ce – cererea ta de. În fine, contestaţia! Nu despre ea vorbim?” „Contestaţie? Ce să contest – în contestaţie?”

Amicul – băiat deştept, ca tot Românul-sub-vremi, înţelege fulgerător; îşi micşorează ochii: „Mă! Să nu zici că. Tu nici cerere n-ai făcut! Ia spune, sincer: ai făcut cerere?” „Ce fel de cerere?”, mă complac în rolul de Bulă-întrebătorul.

„Cerere de.

— Auzi la el ce-fel-de! Cerere, să-ţi dea înapoi cetăţenia română, nu? Să redevii de-al nostru! Despre asta era vorba, nu?” „Despre asta, însă n-am apucat să spun că n-am făcut cerere. Deci n-am ce contesta.” „M-am prins eu! Domnul nu contestă – dânsu-i disident.

„Pardon! N-am fost, nu sânt disident, am refuzat totdeauna eticheta de.” „Ai dreptate – nu mai ai loc de alde Blandiana cu tot cu Rusanu' ei, de Adameşteana cu Palada ei – de-atâta disidenţă. Şi-atunci? Cum vrei să capeţi cetăţenia noastră, dacă nu faci cerere să ţi-o dea?” „Cum, s-o capăt, cum, să mi-o dea? Ce-tă-ţe-nia? Să mi se restituie!” „Aşa e: tu o aveai când ţi-a luat-o.” „Logic!”, strecor. „Dacă eu n-aş fi avut ceva de luat, ei n-ar fi avut ce să-mi ia.” „Logic!”, încuviinţează celălalt. „Ca să mă întorc la oile noastre: cum vrei tu să-ţi resti.

— Pardon: să ţi se restuie cetăţenia, dacă n-ai făcut cerere?” „Să mi se restituie fără cerere – simplu”.

Pauză. Lungă. Apoi el: „Ştii că eşti nostim? Cum vrei să capeţi ceva, dacă nu ceri să ţi se dea? Ştii tu: copilul care nu plânge nu capătă ţâţă”.

„Lasă-i ţâţa, măi române din moşi-strămoaşe!”, îmi sare mie muştarul (dar nu prea). „Tu şi-ai tăi faceţi cerere la primărie, aşteptaţi aprobare, dacă nu vi se aprobă, scrieţi contestaţie, aşteptaţi rezultatul ei – însă până nu aveţi la mână aprobarea scrisă de a vă pişa la gard, nu vă pişaţi, mai degrabă îi daţi drumul în nădragi – păi dacă n-aveţi ţidulă. Aşa aţi făcut şi revoluţia? Pe bază de spravka, liberată de la ambasada rusească? Cu asemenea obişnuinţe nu intraţi voi, urmaşii direcţi ai Romei şi ai traianodecebalinului, nici în NATO, nici în Comunitatea europeană – cu atât mai puţin în spiritul european!” „Nu-nţeleg de ce te superi. Cu ce te-am jignit dac-am zis să faci cerere de.” „Eu să fac cerere, rugând să binevoiască a-mi restitui un drept al meu, furat? Zmuls?” „Păi ţăranii, păi proprietarii de case.” „Păi-dacă ţăranii fac cerere şi aşteaptă rezultatul – ca să reintre în posesia pământului furat de comunişti, în loc să pună mâna pe coase, pe furci – au mai făcut-o în anii 50 şi tot împotriva comuniştilor şi a securiştilor!

— Să mă ierte Dumnezeu, dar îşi merită soarta! La fel proprietarii.” „Păi tu ştii că şi regele Mihai a făcut cerere de.” „Păi-tu-nu-ştii-că eu nu sânt regele Mihai!

— Deci, vorba voastră: îmi permit să nu fac cerere de restituire al unui drept furat, călcat în picioare.” „A, da, tu ai refuzat să fii reabilitat juridic.” „Nu, domnule! E fals! Voi, după ce că citiţi hârtia scrisă cu ochii cumnatei vecinului de bloc (aia cu curul mare.), nici nu înţelegeţi despre ce era vorba: nu am refuzat reabilitarea, cum spui – am refuzat să fiu reabilitat juridic de acelaşi aparat de represiune care mă condamnase – pe nedrept!” „A-ha! Am înţeles nuanţa.” „Nu e nuanţă!”.

„De acord, nu e. Dar în legătură cu cetăţenia română: cum crezi că ai s-o obţii? De să poţi veni şi tu în ţara ta, măi dragă.” „Iar o dai pe „obţinut„, pe „căpătat„, pe „dat„. Eu nu intru în limba voastră – care nu e doar limbă-de-lemn, ci limbă-de-oaie, de-mioriţă. Eu nu fac cerere, eu nu rog-frumos să mi se. Dea ceea ce mi s-a luat cu forţa!” „E o formalitate administrativă – ce te costă dacă faci o cerere.?” „Mă costă. Fiindcă atunci când mi s-a luat cetăţenia română, nu mi s-a luat „ca urmare„ a vreunei cereri semnată de mine – cerere de a mi se lua cetăţenia – este?” „Ştiu eu. O fi, dacă zici tu. Este – dar.” „Nu e nici un dar – este! Există hârtii la arhivele lor! Când am fost exclus din Uniunea Scriitorilor (la 13 aprilie 1977 – în timp ce eu eram în închisoare, cei de acord cu această măsură fiind co-breaslaşi de-ai mei, vorba lui Dimisianu: Doinaş, Manolescu, Sorescu, Blandiana, Bănulescu, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Eugen Simion, Zaciu – crezi că am fost dat afară „ca urmare„ a cererii mele?” „E mult de-atunci. Aşa o fi, dar vezi şi tu că.” „Nu: aşa-o-fi, ci: aşa-este! Există hârtii la arhiva lor – deşi se pare că tot ce n-a ars Dinescu, a distrus senatorul cu pricina, cel care, în timpul liber semnează ca preşedinte.” „Te rog, fără aluzii la Ulici – dar ce te costă să faci o cerere de.?” „Dacă fac cerere, accept implicit că injustiţia, ilegalitatea comise atunci când fusesem deposedat de cetăţenie, de membria Uniunii Scriitorilor, nu erau întru totul. Ilegale, injuste – dovadă: prin însuşi faptul că fac cerere, adresată lor, le recunosc acelora legimitatea – or ei sunt ilegitimi de la 23 august 1944 şi continuă şi în alele noastre”.

„Bine, ai şi tu dreptatea ta – dar, ca să obţii cetăţenia aia – chiar şi calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor – calcă-ţi pe inimă, pe principii: fă şi tu o cerere, acolo, că n-o fi foc.”

Sfaturile preţioase ale amicului sunt cu adevărat amicale, pornite din inima lui bună – însă nu le pot urma. E prea târziu ca să mai fac-şi-eu-acolo-o-cerere (că n-o fi foc.).

Apoi, când ai pierdut aproape-totul, rămânând doar cu „nişte principii”, nu le încâlci şi pe-acelea, măcar ca să nu pierzi totul-totul-totul.

Paris 5 iulie 19982. În câte feluri iertăm (creştineşte)?

În mai multe, domnule!