Planeta cu şapte măŞTI



Yüklə 1,89 Mb.
səhifə6/49
tarix07.01.2019
ölçüsü1,89 Mb.
#91707
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   49

Capitolul 5


O construcţie de o asemenea eleganţă şi grandoare nu mai fusese niciodată văzută pe mările lumii. Până la el, nici un alt proiect nu se apropiase măcar de distincţia deosebită a designului său original.

Hotelul submarin ce purta numele de Ocean Wanderer era o aventură ce trebuia trăită, un prilej unic de a vedea minunile subacvatice.

Se ridica deasupra apei în toată splendoarea sa, ancorat la aproximativ trei kilometri de vârful peninsulei Capo Cabron, la sud est de coastele Republicii Dominicane.

Recunoscut de industria hotelieră drept cel mai grozav hotel din lume, Ocean Wanderer fusese construit în Suedia, conformându se unor standarde severe, încă neatinse până atunci. Era o izbândă inginerească remarcabilă, care beneficiase de cele mai moderne materiale şi care utiliza îndrăzneţ finisaje luxoase pentru a sugera atmosfera marină. Nuanţe exuberante de verde, albastru şi auriu se îmbinau armonios, creând un ansamblu somptuos, magnific în exterior, uluitor în interior. Structura exterioară, cea de deasupra apei, amintea de liniile delicate şi graţioase ale unui nor care pluteşte.

Azvârlindu se până la 66 de metri spre cer, ultimele cinci etaje conţineau cabinele şi birourile celor 400 de oameni care alcătuiau conducerea, personalul şi echipajul, apoi magaziile de provizii uriaşe, bucătăriile şi sistemele de încălzire şi de climatizare.

Ocean Wanderer avea, de asemenea, o ofertă culinară de înaltă clasă extrem de variată. Cinci restaurante, conduse de bucătari şef de renume mondial. Feluri exotice din fructe de mare proaspete, pescuite direct de pe vas, prezentate în decoruri superbe. Oaspeţii puteau beneficia în plus de dineuri intime şi romantice la bordul unui catamaran care pornea în cursă la apusul soarelui.

Alte trei etaje găzduiau două săli în care dădeau spectacole artişti celebri, o sală opulentă de bal unde cântă o orchestră completă şi şiruri de buticuri exclusiviste, de marcă, precum şi diverse alte magazine doldora de mărfuri minunate şi atrăgătoare, care nu se găseau la tot pasul pe uscat. Toate scutite de taxe.

La bord se afla şi un cinematograf cu scaune îmbrăcate în pluş şi preluări prin satelit ale celor mai recente filme. Cazinoul, deşi de dimensiuni mai mici, depăşea cu mult ceea ce oferea Las Vegasul. Acvarii cu contur sinuos se strecurau printre mesele şi automatele de joc, populate de peşti de tot felul. Prin tavanele din sticlă se putea vedea în imensul acvariu de deasupra o largă varietate de vietăţi marine care lunecau prin apă, nepăsătoare la agitaţia febrilă a jucătorilor.

Etajele de la mijlocul construcţiei includeau un centru balneoclimateric de clasă mondială, cu personal extrem de bine instruit.

Saloanele ofereau o mare diversitate de masaje, tratamente faciale şi corporale, precum şi saune şi băi cu aburi decorate ca nişte adevărate grădini tropicale, cu plante şi flori exotice. Pentru cei care doreau să facă mişcare şi sport, deasupra centrului existau terenuri de tenis, un teren de minigolf care şerpuia de a lungul şi de a latul punţii şi un poligon de lovire a mingii de golf, de unde oaspeţii puteau lansa mingile departe spre mare, către ţinte plutitoare dispuse la intervale de cincizeci de metri.

Pentru cei aventuroşi existau spectaculoase tobogane cu apă, care porneau de la diferite niveluri, accesibile cu liftul. Una dintre cele mai nebuneşti coborâri pornea de pe acoperişul hotelului şi mergea în spirală spre marea aflată cu cincisprezece etaje mai jos. Hotelul asigura condiţii şi pentru sporturi nautice, precum surfing, curse cu bărci ultrarapide, schi nautic şi, desigur, scufundări în costume speciale sub îndrumarea unor instructori experimentaţi.

Oaspeţii puteau, de asemenea, să facă tururi submarine printre şi în jurul recifelor şi în zonele mai adânci ale oceanului, dar puteau vedea viaţa submarină coborând la etajele submerse ale hotelului. La bord ţineau cursuri de recunoaştere a peştilor şi prelegeri despre mare profesori universitari specializaţi în oceanografie.

Însă aventura cu adevărat magică pe care o trăiau oaspeţii era şederea în uriaşa structură în formă de păstaie de sub suprafaţa apei.

Semănând cu un aisberg creat de om, Ocean Wanderer nu avea camere, ci apartamente, în număr de 410, toate plasate sub suprafaţa mării, fiecare dotat cu hublouri de vizionare de la podea până în tavan, din sticlă groasă, presurizată, oferind privelişti copleşitoare ale vieţii subacvatice. Decorul artistic în nuanţe de albastru şi verde închis domina interiorul fiecărui apartament, iar iluminaţia în diverse culori, în funcţie de dorinţa ocupantului, sporea senzaţia că viaţa oaspeţilor se desfăşura cu adevărat sub nivelul mării.

Spectaculoasă din punct de vedere vizual era întâlnirea faţă în faţă cu prădătorii mării, rechinii şi baracudele, care se mişcau liber dincolo de geam. Peşti înger, peşti papagal, coloraţi foarte viu, dar şi delfini se roteau în bancuri prin faţa privitorilor. Crapi de mare de dimensiuni uriaşe şi pisici de mare înotau printre meduze graţioase care se mişcau jucăuş în jurul formaţiunilor coralifere viu colorate.

Noaptea, oaspeţii puteau sta în pat urmărind baletul peştilor scăldaţi într un curcubeu luminos.

Spre deosebire de flota opulentă de nave de croazieră care cutreierau mările, Ocean Wanderer nu avea motoare. Era o insulă plutitoare amarată cu ajutorul unor piloni ce se înfigeau adânc în stratul sedimentar de la fundul oceanului. De la aceşti piloni porneau patru cabluri groase care se fixau de nişte conexiuni ce puteau fi cuplate sau decuplate în mod automat.

Însă amararea nu era permanentă. Ţinând seama de faptul că oamenii bogaţi rareori îşi petrec vacanţele în acelaşi loc, proiectanţii lui Ocean Wanderer construiseră dispozitive de amarare în mai bine de zece poziţii pitoreşti din întreaga lume. De cinci ori pe an, două remorchere de patruzeci de metri lungime aveau întâlnire cu hotelul plutitor. Uriaşele tancuri de flotabilitate erau golite, ceea ce făcea ca hotelul să se ridice, lăsând sub nivelul mării doar două etaje, cablurile de amarare se decuplau, iar remorcherele, fiecare dotat cu motoare diesel Hunnewell de 3 000 de cai putere, remorcau construcţia către o altă locaţie tropicală, unde era din nou amarată. Pe durata acestei călătorii, oaspeţii puteau să plece acasă sau să rămână la bord, după dorinţă.

Exerciţiile cu plutele de salvare erau obligatorii atât pentru oaspeţi, cât şi pentru personal şi se desfăşurau o dată la patru zile. Cu ajutorul unor lifturi speciale, care aveau propriile surse de alimentare, pentru situaţia în care generatoarele hotelului ar fi fost oprite, toţi oaspeţii hotelului puteau fi evacuaţi până pe puntea de la etajul al doilea, unde se găseau bărci de salvare modeme, perfect etanşe, care îşi puteau păstra flotabilitate în cele mai aspre condiţii.

Datorită unicităţii şi grandorii sale, hotelul Ocean Wanderer avea rezervate toate apartamentele pe doi ani înainte.

Ziua de astăzi era însă specială. Pentru prima oară de la lansarea la apă, ce avusese loc în urmă cu o lună, omul care organizase crearea hotelului plutitor urma să sosească şi să rămână la bord timp de patru zile. Bărbatul era învăluit într un mister la fel de adânc precum oceanul. Era fotografiat doar de la distanţă, nu şi lăsa la vedere bărbia sau nasul şi îşi ascundea ochii în spatele unor ochelari negri. Nimeni nu ştia ce naţionalitate are. Nici nume nu avea, rămânând enigmatic ca un spectru, motiv pentru care mijloacele de informare îl botezaseră Specter. Numeroşi ziarişti şi reporteri de televiziune dăduseră greş în încercarea de a străpunge măcar superficial vălul de mister care îl învăluia. Nu se cunoşteau nici vârsta sau trecutul lui. Se ştia cu certitudine doar că era şeful şi directorul companiei Odyssey, un imperiu de firme de construcţii şi cercetare ştiinţifică ale cărui tentacule se întindeau în treizeci de ţări, ceea ce făcea din Specter unul dintre cei mai puternici şi bogaţi oameni ai lumii.

La Odyssey nu existau acţionari. Nu se făceau publice rapoarte anuale şi nici declaraţii de profituri şi pierderi. Imperiul numit Odyssey şi omul care controla totul rămâneau cufundate în cel mai adânc secret.

La ora patru după amiază, liniştea ce domnea peste oceanul acvamarin şi cerul azuriu a fost sfâşiată de urletul motoarelor unui avion cu reacţie. Dinspre apus a apărut un avion de pasageri, vopsit în albăstrui violet ca levănţica, aceasta fiind culoarea de marcă a imperiului economic Odyssey. Curioşi, oaspeţii au privit lung spre neobişnuitul avion, care a făcut un tur în jurul hotelului, pentru a i oferi pasagerului o imagine de ansamblu.

Cei de la bordul hotelului nu mai văzuseră un asemenea avion.

Aparatele Beriev Be-200, de construcţie rusească, fuseseră proiectate ca avioane de pompieri amfibii. Însă acesta fusese transformat pentru a putea transporta optsprezece pasageri şi un echipaj de patru persoane în condiţii de lux regesc. Era acţionat de două motoare turboventilator BMW-Rolls-Royce, montate pe aripile superioare. Capabil să atingă viteza de 643 km/h, aparatul, foarte rezistent, putea ateriza şi decola de pe ape cu valuri de circa un metru şi jumătate înălţime.

Pilotul a înclinat pe o aripă aparatul amfibiu de înaltă performanţă şi s a apropiat de faţada hotelului. Corpul masiv al avionului a atins delicat valurile slabe în acelaşi timp cu flotoarele exterioare şi s a aşezat pe apă ca o lebădă supraponderală. Apoi a alunecat spre un doc plutitor care s a extins în faţa intrării hotelului. Au fost aruncate parâmele de amarare, iar echipajul a legat aparatul de a lungul docului.

Pe pontonul cu balustrade din cordoane groase de catifea aurie aştepta un grup de persoane venite să l întâmpine pe oaspete; în fruntea lor se găsea un bărbat chel, cu ochelari, care purta un blazer albastru. Hobson Morton era directorul executiv de la Ocean Wanderer. Un individ scrupulos, devotat trup şi suflet slujbei şi patronului său, Morton avea peste 2,10 metri şi cântărea numai 79 de kilograme. Fusese personal racolat de Specter, a cărui filozofie era să se înconjoare de oameni mai inteligenţi decât el. Pe la spate, lui Morton asociaţii îi spuneau Prăjina. Distins, încărunţit la tâmple şi cu un păr blond foarte bogat, bine pieptănat, stătea drept ca un stâlp, în vreme ce echipa de consilieri, formată din şase persoane, a ieşit pe uşa principală a avionului, urmată de patru bodyguarzi îmbrăcaţi în salopete albastre, care s au poziţionat în locuri strategice pe docul plutitor.

Au trecut câteva minute bune până când Specter a coborât din avion. Spre deosebire de Morton, avea 1,77 metri dacă ar fi stat drept, însă, cum era cumplit de supraponderal, îi era imposibil să stea drept. În timp ce se deplasa - mersul lui semănând mai curând cu un legănat greoi - arăta ca o broască gravidă pornită în căutarea unei mlaştini. Pântecele lui enorm etala un costum alb, făcut la comandă de o firmă de renume, care era gata gata să plesnească, îutinzînd fibrele textile până la limita rezistenţei lor. Avea capul acoperit cu un turban alb din mătase, ale cărui capete îi acopereau bărbia şi gura. Era imposibil să i desluşeşti trăsăturile feţei, pentru că până şi ochii îi erau acoperiţi de lentilele negre ale unor ochelari de soare. Cei care îi erau asociaţi apropiaţi nu înţelegeau cum de putea vedea prin ei, fără să ştie că lentilele acelea erau de fapt ca o oglindă prin care se putea privi. Purtătorul vedea perfect, ochii lui rămânând în acest timp invizibili.

Morton a făcut un pas în faţă şi s a înclinat foarte oficial:

— Bun venit pe Ocean Wanderer, domnule.

N-a urmat o strângere de mână, cum ar fi fost de aşteptat. Specter şi a lăsat capul pe spate şi a contemplat minunata structură. Deşi se interesase îndeaproape de proiect de la concepere şi până la construcţie, încă nu îl văzuse în realitate şi amărat în largul oceanului.

— Aspectul hotelului depăşeşte până şi cele mai optimiste aşteptări ale mele, a spus Specter cu un glas moale şi melodios, trădând un uşor accent american sudic, care nu se potrivea nicicum cu înfăţişarea lui. Când îl văzuse prima oară, Morton îşi închipuise că Specter va vorbi cu glas piţigăiat şi scârţâit.

— Sunt convins că veţi fi mai mult decât încântat şi de interior, a spus Morton cu glas convingător. Vă rog să mă urmaţi şi vă voi oferi un tur al hotelului, după care vă voi conduce în apartamentul regal.

Drept răspuns, Specter s a mulţumit să dea din cap, şi apoi a început să traverseze greoi pontonul, îndreptându se spre hotel, urmat respectuos de suita lui.

În sala de comunicaţii, situată de cealaltă parte a birourilor conducerii, un operator monitoriza şi dirija apelurile prin satelit care soseau de la sediul principal al lui Specter, situat în oraşul construit de companie la Lagună, Brazilia, şi de la birourile din întreaga lume. Pe pupitrul din faţa lui s a aprins un bec şi operatorul a răspuns la apel.

— Ocean Wanderer, cu cine să vă fac legătura?

— Sunt Heidi Lishemess de la Centrul pentru studiul uraganelor de la NUMA din Key West. Pot vorbi cu directorul hotelului?

— Regret, dar e ocupat cu proprietarul şi fondatorul lui Ocean Wanderer, pe care îl conduce într un tur al hotelului.

— E vorba de ceva extrem de urgent. Se poate cu adjunctul lui?

— Toată lumea din conducere participă la acest tur al hotelului.

— Atunci te rog să i informezi că un uragan de categoria a cincea se îndreaptă în direcţia voastră, a spus Heidi. Se deplasează cu o viteză incredibilă şi ar putea lovi hotelul mâine în zori. Trebuie, dar repet, trebuie să începeţi evacuarea hotelului. Vă voi ţine în permanenţă la curent cu informaţii şi răspund la acest număr la orice întrebări veţi avea în legătură cu uraganul.

Îndatoritor, operatorul şi a notat numărul Centrului pentru studiul uraganelor şi apoi a răspuns la alte câteva apeluri sosite în timp ce discutase cu Heidi. Neluând în serios avertismentul, a aşteptat încă două ore, până când a ieşit din tură, şi abia atunci l a găsit pe Morton, căruia i a transmis mesajul.

Morton s a holbat la mesajul scos la imprimantă cu comandă vocală şi l a citit încă o dată, după care i l a înmânat lui Specter.

— O avertizare meteo de la Key West. Suntem anunţaţi că în direcţia noastră se îndreaptă un uragan şi ni se sugerează să evacuăm toţi oaspeţii.

Specter a aruncat o privire către mesajul de avertizare, apoi s a mişcat lent până la o fereastră şi a privit spre răsărit. Cerul era fără nici un nor, iar suprafaţa apei părea foarte calmă. Crestele valurilor se ridicau la maxim jumătate de metru.

— Să nu luăm decizii pripite. Dacă furtuna urmează drumul obişnuit al uraganelor, aproape sigur se va îndrepta spre nord şi ne va ocoli la sute de kilometri distanţă.

Morton nu era chiar atât de convins de asta. Un tip precaut şi conştiincios, el prefera să măsoare de două ori şi să taie o dată.

— Domnule, nu cred că este în interesul nostru să riscăm viaţa oaspeţilor sau a personalului. Vă sugerez respectuos să transmitem instrucţiuni tuturor pentru a declanşa procedurile de evacuare şi pentru a organiza operaţiunile de transport către un loc sigur din Republica Dominicană cât de curând posibil. De asemenea, trebuie să anunţăm remorcherele, pentru a începe operaţiunea de tractare a hotelului din calea furtunii.

Ca şi cum ar fi vrut să se liniştească, Specter a privit din nou pe fereastră la vremea senină.

— Mai aşteptăm trei ore. N-aş dori să pătăm imaginea lui Ocean Wanderer cu povestea unui exod, pe care mass media îl va exagera, comparându l cu abandonarea unei nave care se scufundă. Pe de altă parte, a zis el, ridicând braţele, de parcă ar fi îmbrăţişat minunatul edificiu plutitor ca pe un balon cu urechi lungi şi subţiri, hotelul meu a fost proiectat să reziste oricăror violenţe ale oceanului.

Morton s a gândit să amintească de cazul Titanicului, dar s a abţinut. L-a lăsat pe Specter în apartamentul regal şi s a întors în biroul său pentru a pregăti evacuarea care, după părerea lui, era aproape sigură.

La 80 de kilometri nord de Ocean Wanderer, după ce a analizat rapoartele meteo primite de la Heidi Lisherness, căpitanul Barnum a privit fără să vadă spre est, la fel cum făcuse şi Specter. Spre deosebire de oamenii uscatului, Barnum era un cunoscător abil al capriciilor oceanului. A simţit că briza se întăreşte şi valurile cresc în volum.

De a lungul carierei, trecuse prin multe furtuni şi ştia cum se repezeau acestea pe neaşteptate asupra navelor şi asupra echipajelor, prinzându le pe nepregătite şi asediindu le cu valuri uriaşe.

A ridicat receptorul şi i a sunat pe cei doi ocupanţi ai lui Pisces.

A auzit o voce destul de neclară, greu de distins.

— Summer?

—Nu, sunt fratele ei, i a răspuns Dirk în glumă şi a reglat mai bine frecvenţa. Cu ce te pot servi, căpitane?

— Summer e cu tine?

— Nu, e afară, verifică rezervoarele de oxigen ale laboratorului hidro.

— Avem avertizare de furtună de la Key West. Un uragan de categoria a cincea încearcă să ni se bage pe gât.

— Categoria a cincea? Asta e grav de tot.

— Cât se poate de periculos. Eu am prins unul de categoria a patra în Pacific, acum douăzeci de ani. Nici nu mi pot închipui ceva mai cumplit.

— Şi cât timp mai avem la dispoziţie până vine peste noi? a întrebat Dirk.

— Centrul anticipează ora şase. Mâine dimineaţă. Dar ultimele informaţii arată că se deplasează mult mai repede. Trebuie să vă scoatem pe tine şi pe Summer de pe Pisces şi să vă aducem pe Sea Sprite cât mai curând.

— Căpitane, cred că nu e nevoie să ţi povestesc despre scufundarea în saturaţie. Eu şi sora mea suntem aici de patru zile. Ne ar trebui cel puţin cincisprezece ore de decompresiune până să ajungem la nivelul normal şi să venim la suprafaţă. N-o să reuşim înainte de izbucnirea furtunii.

Barnum era perfect conştient de pericolul situaţiei.

— S-ar putea să vă întrerupem suportul de la suprafaţă şi s o ştergem.

— La adâncimea asta, cred că vom face faţă furtunii fără probleme deosebite, a spus Dirk pe un ton încrezător.

— Nu mi place că trebuie să vă las singuri, a replicat Barnum cu glas mohorât.

— S-ar putea să facem puţin foamea, dar energie avem, iar aerul ne ajunge pentru cel puţin patru zile. Până atunci grosul furtunii va trece.

— Păcat că nu aveţi mai mult.

Dirk a tăcut o clipă, apoi a întrebat:

— Avem de ales?

— Nu, a zis Barnum şi a oftat apăsat. Cred că nu. A ridicat ochii spre ceasul digital de deasupra pupitrului automatizat al timoneriei.

Teama lui cea mai mare era că, dacă Sea Sprite era silită să se îndepărteze prea mult de acest loc, exista riscul să nu se întoarcă la vreme pentru a i salva pe Dirk şi pe Summer. Din nefericire, se confrunta cu o situaţie în care nu avea de ales. Dacă îi pierdea pe copiii lui Dirk Pitt, nici nu se putea gândi la furia cu care va exploda directorul de proiecte speciale de la NUMA.

— Aveţi mare grijă să vă prelungiţi cât puteţi rezerva de aer.

— Nu ţi face griji, căpitane. Eu şi Summer o să stăm pitiţi ca nişte peştişori cuminţi la adăpostul coralilor.

Barnum s a simţit cuprins de îngrijorare. Se punea întrebarea şi dacă Pisces putea rămâne intactă în situaţia în care reciful era izbit de valurile de peste 30 de metri create de un uragan de categoria a cincea. S-a uitat pe hubloul punţii, către est. Cerul începuse deja să se umple de nori ameninţători, iar valurile crescuseră în înălţime, ajungând de aproape un metru şi jumătate.

Cu un regret nespus şi cu un sentiment rău prevestitor, a dat ordin de ridicare a ancorei şi de îndepărtare pe o rută care să scoată nava din calea uraganului.

Când Summer a intrat în ecluza principală, Dirk i a povestit în detaliu despre vremea urâtă care venea spre ei de dincolo de orizont.

Apoi a enumerat instrucţiunile legate de economisirea alimentelor şi a aerului.

— Trebuie să fixăm obiectele care ar putea să se desprindă în caz că valurile încep să ne clatine chiar şi la adâncimea asta.

— Când ajunge furtuna aici? a întrebat Summer.

— După cum spunea căpitanul, spre dimineaţă.

— Atunci mai ai vreme pentru o scufundare cu mine înainte de a sta blocaţi aici până se face vreme bună.

Dirk s a uitat la sora lui. Un alt bărbat, răpit de frumuseţea ei, ar lî rămas fascinat de ea, dar, ca frate geamăn, el rămăsese imun la farmecele lui Summer.

— Ce ţi a venit? a întrebat o el aproape nepăsător.

— Vreau să mai arunc o privire în caverna în care am găsit urna.

— Poţi ajunge acolo pe întuneric?

— Aşa cum îşi găseşte vulpea vizuină, a spus ea, ferm convinsă. Pe de altă parte, şi ţie ţi place să vezi diferite specii de peşti noaptea, pentru că ziua rămân ascunşi.

Dirk s a lăsat păcălit.

- Bine, dar repede. Avem multe de făcut înainte de izbucnirea furtunii.

Summer şi a petrecut braţul pe după al lui.

— N-o să ţi pară rău!

— De ce spui asta?

Ea l a privit lung, cu o licărire plăcută în ochii cu nuanţe cenuşi.

— Pentru că, cu cât mă gândesc mai bine, cu atât mai convinsă sunt că în caverna aceea ne aşteaptă şi alte mistere în afara urnei pe care am găsit o.


Yüklə 1,89 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   49




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin