Poetul lunii: Ovidiu Genaru La o noua lectură
Greşeli gramaticale frecvente în limba română. Topul greşelilor gramaticale făcute de români – de Ioana Nicolescu
Yüklə 175,53 Kb.
|
Greşeli gramaticale frecvente în limba română. Topul greşelilor gramaticale făcute de români – de Ioana NicolescuZiarul Adevărul 30 ianuarie 2015, 12:30 Românii fac multe greşeli gramaticale fiindcă româna este o limbă cu multe forme flexionare ale cuvintelor, spun lingviştii. Pe scurt, la fel ca în latină, conjugarea verbelor, acordurile, diferitele forme de pronume sunt atât de multe şi de diverse, încât de multe ori apar confuzii. Astfel, în topul greşelilor gramaticale frecvente în limba română sunt dezacordurile, spun specialiştii. Greşeli gramaticale frecvente în limba română: „aşază”, nu „aşează”. „Spre exemplu, mulţi români nu ştiu că verbul «a aşeza» se scrie, la persoana a treia, «aşază», nu «aşează»”, spune profesoara de limba română Ecaterina Stanca, de la Colegiul Naţional «Tudor Vianu» din Capitală. „De multe ori aud persoane care spun «i-ar place» în loc de «i-ar plăcea», fiind vorba de condiţionalul optativ care se formează de la infinitivul verbului. O altă problemă este pentru mulţi imperativul negativ care se formează tot de la infinitiv. «Taci!» - «Nu tăcea!» este corect, în loc de «Nu tace!». Un alt exemplu ar fi «Nu te complăcea într-o situaţie umilitoare!» în loc de «Nu te complace într-o situaţie umilitoare!». De asemenea, românii au o problemă cu ştiinţă/conştiinţă, pe care le mai scriu cu un singur «i»", a explicat Stanca. Greşeli gramaticale frecvente în limba română: „i”-urile care ridică probleme. Profesoara a mai atras atenţia că unele persoane mai scriu „tu ştii" cu un singur „i", ceea ce nu este corect, verbul „a şti" are doi „i" la persoana a II-a singular, indicativ prezent şi conjunctiv prezent, forma afirmativă şi forma negativă. „O altă problemă pe care am întâlnit-o este la genitivul dativ singular, care se formează de la nominativ plural. Spre exemplu, corect este «regulamentul ordinii», nu «regulamentul ordinei». De asemenea, unii români nu ştiu că atunci când un adjectiv este trecut în faţa substantivului, acesta preia articolul, adică «ochii albaştri» devine «albaştrii ochi». Şi la pronume au probleme, spre exemplu, nu prea se ştie că «eu însumi», la feminin este «eu însămi», iar «noi înşine» este «noi însene»", a mai spus profesoara. Mulţi români folosesc greşit şi prepoziţia „pe”. „În limba română, pronumele relativ «care» cu funcţie sintactică de complement direct trebuie să fie însoţit de prepoziţia «pe», explică specialiştii. Alte greşeli gramaticale frecvente în limba română. „Aş adăuga aici şi exemplul mult-folositului «am luat la cunoştinţă». Formularea corectă este «am luat cunoştinţă (de ceva)», dar «mi s-a adus la cunoştinţă (ceva)». De asemenea, «servici» este greşit! Cuvântul acceptat de norma literară este «serviciu», la fel şi «chitară» (nu «ghitară»), «chiuvetă» (nu «ghiuvetă»), «ţigară» (nu «ţigare»).Românii spun «suntem la restaurant, servim ceva», deşi nu servesc nimic, doar mănâncă. Ospătarul este singurul care «serveşte». La fel, auzim (chiar şi la TV), despre «ultimile zile» – v-aş întreba, spunem «aceste ultimi zile de vară» sau «aceste ultime zile de vară»? Dacă aţi ales a doua variantă, atunci trebuie să spuneţi şi «ultimele zile de vară». Nu mai discutăm despre celebrul «â» din mijlocul cuvintelor. Puţini au înţeles că se scrie «reîncarnare», nu «reâncarnare», «reînnodare», nu «reânnodare», «reînviere», nu «reânviere». Şi asta pentru simplul motiv că acel «re» este doar un prefix ataşat unui cuvânt care începe cu «î», şi aşa trebuie să rămână. Că tot veni vorba, când scriem cu doi «n» şi când cu unul singur? Simplu: dacă vreţi să scrieţi «în» în faţa unui cuvânt, trebuie doar să verificaţi dacă acesta începe cu «n» – atunci litera «n» se dublează. Adică: nod, înnoda, nor, înnora. Dacă nu este vorba despre un «în» adăugat, ci cuvântul în sine începe cu acest grup de litere, nu-l dublăm pe «n»: înot («ot» nu este un cuvânt), învestitură («vestitură» nu este un cuvânt), începător («cepător» nu este un cuvânt)”, a explicat Mihaela Apetrei, senior trainer pentru Public Speaking şi Comunicare. De ce facem greşeli gramaticale şi cine dictează normele lingvistice. Contactat de „Adevărul", lingvistul Alexandru Nicolae de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române a explicat că incidenţa greşelilor gramaticale este mai mare în română fiindcă este o limbă cu „acord bogat", adică există mai multe forme flexionare ale cuvintelor. Umor: Francezii salvează pacea: după Ucraina, i-au oferit lui Putin și Alsacia și Lorena! de Spartakus , 08 februarie 2015. www.academiacatavencu.ro 
Întors azi-noapte din Rusia, Francois Hollande, președintele Franței (am făcut această precizare pentru cititorii care au deschis mai târziu aparatele de radio și cred că omul e președinte de asociație de locatari), s-a declarat optimist în privința rezolvării crizei din Ucraina. După negocieri intense purtate de Vladimir Putin și Angela Merkel, negocieri la care și Hollande a avut o contribuție deosebită, el turnând în pahare și întrebând, când și când, din obișnuință, desigur, dacă să aducă nota de plată, părțile au ajuns la un consens. Pentru a oferi ”pace în vremurile noastre”, cum spunea un alt păcălici celebru, Neville Chamberlain, Hollande și Merkel au acceptat toate propunerile lui Putin: astfel, Ucraina va reveni la patria-mamă-vitregă Rusia, nemții și francezii vor primi de două ori mai multe gaze de la dictatorul rus, cam balonat în ultima vreme, iar ucrainenii care se opun unirii cu Rusia vor primi și ei o doză dublă de poloniu în ceai. Însă propunerea care i-a închis definitiv gura lui Putin a venit din partea lui Hollande. Acesta, văzând că dictatorul rus tot e nemulțumit, în ciuda concesiilor făcute, și amenință să-și bată gimnasta de supărare, a venit cu o ofertă-șoc: va oferi rușilor și Alsacia și Lorena, doar să nu declanșeze războiul mondial. ”Oricum Alsacia și Lorena erau, de fapt, ale nemților, deci ei ar trebui să se simtă păgubiți, nu noi. Și oricum, ce mi-e că le iau rușii acum, ce mi-e că le iau arabii peste zece ani?, a precizat Hollande, care a cerut însă francezilor dezamăgiți de defetismul lui să stea liniștiți, fiindcă până la urmă o să vină americanii și o să le dea, ca de obicei, provinciile înapoi.
S-a născut în 1942 în satul Bâldana (jud. Ilfov). Toni Iordache a urmat tradiția muzicală a familiei sale (tatăl său cânta la țambal și ambii unchi cântau la vioara), începand să cânte la țambal din 1946. În 1954 câștigă un concurs pentru ocuparea unui post de țambalist și este angajat la orchestra Radio. În 1958 câștigă medalia de aur la "Welt Jugend Feier" în Viena, iar în 1960 este solicitat și ulterior angajat de orchestra "Ciocârlia". Între 1960 și 1969, împreuna cu orchestra "Ciocârlia" are concerte în toată țara, dar și un turneu în Londra și unul la Moscova. În 1968 câștigă medalia de aur la "Festivalul Tinerilor Muzicieni" la Sofia. În 1969, mergând la un turneu la Paris împreună cu Gheorghe Zamfir și taraful său, renunță la contractul său cu orchestra "Ciocârlia" și, începând cu 1970, colaborează numai cu taraful mic condus de naistul Gheorghe Zamfir, cu care ajunge în Berlin și în Budapesta, până la sfârșitul vieții. Colaborează în 1973 cu orchestra de muzica simfonica NHK Orchestra, din Tokyo, și interpretează în Japonia, ca invitat, suita "Hary Janos" pentru țambal a lui Zoltan Kodaly. Din 1975 se alătură ansamblului Ion Onoriu unde, cântă cu instrumentiști precum Costel Vasilescu sau Mieluță Bibescu. După 1970 cântă împreună cu fiul său Leonard Iordache (țambalist ca și tatăl său). În 1985 se îmbolnăvește de diabet zaharat, îi este amputat un picior și moare în cele din urmă în 1988 la București. Caracteristic pentru tehnica de interpretare a lui Toni Iordache este maniera sa liberă și ușoară de a folosi toate notele instrumentului, folosirea cu maiestrie a pedalei (ce îi permitea să obțină timbre foarte rafinate) și loviturile sale alternative, rapide și exacte (ce amintesc de sunetul clavecinului), la o viteză incredibilă. În 1975 la un concert la Paris, acesta înregistrează o viteză incredibilă (25 de lovituri pe secundă) intrând astfel în cartea recordurilor (record nedoborât până în prezent). Acesta lovea seturi întregi de game, arpegii, folosind și efecte de "polifonie ascunsă", toate acestea precedând sau acompaniind "umplerea" melodiei de bază, al cărei sunet este completat de appogiaturi, mordanți și rotiri. Astfel, destul de frecvent, melodia principală - ce pare la început adevaratul "subiect" - devine gradual un fel de "pretext" pentru a-și demonstra virtuozitatea prin variațiuni îmbogățite prin ornamente ce le urmează, al caror scop este de a umple spatiul sonor rămas gol al melodiei. Acest procedeu este folosit deseori de Iordache, în special în melodiile lente, al caror ritm este relativ "liber". Totuși, când interpretează o melodie lentă, el folosește, prin contrast, efecte "vocale", scoând sunete mai lungi prin "susținerea" tremolourilor ce devin din ce în ce mai rapide. După cum spunea Iordache însuși: „tehnica țambalului nu implică numai viteza, ci și o bună atingere, o bună interpretare, multă inventivitate și foarte multă inspirație.” (wikipedia) La vârsta de patru ani, Toni Iordache a învăţ să cânte la ţambal. Prietenul sau, trompetistul Costel Vasilescu, îş aduce aminte de prima lor întâlnire: `L-am cunoscut pe Toni în 1954 într-un sat din apropierea Bucureştiului. Toni cânta acolo şi toţi ceilalţi stăteau împietriţi în jurul lui, pentru că melodia lui era înnenbunitor de bună`.
În argoul american, hobo (plural hobos) înseamnă un lucrător zilier nomad. Ei călătoresc dealungul şi dealatul ţării, deobicei cu trenurile de marfă, dar şi folosind autostopul. Termenul, apărut la sfârşitul secolului XIX, are o origine incertă. Fiindcă a devenit mai frecvent după războiul civil, se crede că s-ar fi referit la început la militarii demobilizaţi, care foloseau toate mijloacele, inclusiv marfarele, ca să ajungă acasă: homebound boy. Fiindcă nu au un domiciliu fix, lucrătorii migratori au primit poate porecla de hobos de la homeless boys. Hobos nu sunt hoţi, sau delicvenţi. Ei încearcă să facă rost de slujbe pe durată cât mai lungă, dar pentru că mulţi muncesc în agricultura, inevitabil rămân fără lucru în sezonul rece. Printre cei mai cunoscuţi hobos au fost scriitorii Jack London şi Jack Kerouak şi cântăreţul Woody Guthrie. Fiind călători clandestini, hobos sunt vânaţi de agenţii companiilor de cale ferată, pe care ei îi numesc bulls (tauri) şi de care se feresc cât pot, fiindcă riscă să primească de la ei o cafteală serioasă. În folclorul hobo există multe expresii codificate, ca şi reţete gastronomice. Ca să-şi pregătească o cină, hobos au trebuit să inventeze diverse metode, improvizând gătitul la focurile de popas, sau chiar în vagoanele cu care călătoresc. Astfel ei învelesc în foaie de staniol bucaţi de carne şi legume, le stropesc cu ulei şi condimente, apoi aşează pachetul bine închis direct pe jar, ca să pregătească tocana lor (hobo’ s stew) O altă reţetă este porcul barbecue à la vagonul de marfă, pentru care sunt necesare mai multe ingrediente şi un timp lung de preparare. Dar cine se grăbeşte în zilele călătoriei cu marfarul pe distanţe de sute de mile?
Carnea de porc (bucăţi de carne, cârnaţi de porc, costiţe, purcel de lapte) se poate face pe grătar, dar când e vorba de reţeta pork barbecue înseamnă cu totul altceva: porc în cratiţă cu sos de roşii, ceapa şi condimente. Varianta hobo a acestei mâncări se face cu o bucată de umăr de porc, cam de 3 kg, peste care se toarnă un amestec de roşii, sos de roşii, patru cepe taiate, o linguriţă de sare, 100 g de zahăr, 100 g de oţet, 150 g de sos de soia şi 150 g de sos Worcestershire (hobos se respectă). Oala se pune pe o vatră improvizată din pietre sau cărămizi şi se ţine la foc 4-5 ore. Când este gata friptura, se scoate carnea de pe os şi se desface în şuviţe subţiri (porc smuls). Se poate mânca în farfurie, sau într-o chiflă despicată (chiflă de hamburger).
Dacă vreţi să ascultaţi Cântec de leagăn pentru un hobo, cântat de Woody Guthrie faceţi control+click pe link-ul https://www.youtube.com/watch?v=NN_xvE79iXE Pamfletul lunii: Mafioţi şi papagali – de Vlad Mixich  HotNews.ro Luni, 9 februarie 2015
Mafioţii vorbesc puţin, dar ridică des din sprâncene. Conturile nu şi le ţin în România, nici copiii la şcoală în Bucureşti şi nici vilele pe strada Maxim Gorki. Când ies în public mafioţii sunt siguri pe ei, emană aroganţă şi un oareşce aer de lojă. Papagalii vorbesc mult şi, de cele mai multe ori, la ore de maximă audienţă. Poartă costume fine, poşete mari şi ceasuri umflate. Deşi prostălăi, papagalii pot fi uneori simpatici. Mafioţii niciodată. De când doamna Udrea a început să se îmbrace ca Iulia Timoshenko în vremurile ei de persecuţie, am senzaţia că suntem spectatorii unui film cu mafioţi şi papagali. Directorul în exerciţiu al celui mai mare serviciu secret din România, generalul Florian Coldea, a fost ieri în comisia parlamentară care ar trebui să controleze SRI-ul. Concluzia parlamentarilor controlori, după vreo 6 ore de prezentări, a fost că toate acuzaţiile aduse generalului controlat sunt nefondate. Dovada? Documentele oferite chiar de serviciul secret condus de generalul controlat. Parlamentarii din comisia SRI au admis inocent înaintea întâlnirii cu generalii că nu au alte informaţii decât cele existente în media. Fenomenul controlului bazat exclusiv pe ce-ţi spune cel controlat depăşeşte chiar şi cele mai optimiste fantezii ale lui Caragiale. De la parlamentarii din comisia de control SRI am mai aflat că întâlnirile dintre Elena Udrea şi conducerea SRI s-au desfăşurat conform procedurilor pe 10 noiembrie şi 15 decembrie 2014, adică după ce doamna Udrea nu mai era candidat la prezidenţiale, ci doar un simplu parlamentar. Ca orice simplu parlamentar, doamna Udrea s-a înscris în audienţă şi, conform procedurilor, aceasta i-a fost acordată. De altfel, totul în comisia de control SRI s-a bazat pe documentele SRI şi procedurile SRI. Cine sunt parlamentarii membri în această comisie a scris aici Cristian Pantazi. Toţi cu vocaţie de Robespierri. Tot ieri preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, a ţinut un discurs obişnuit în Parlamentul României. Pe un ton obişnuit, domnul Iohannis a spus parlamentarilor că „trebuie să ieşim din populism”. Le-a cerut să-şi schimbe „conduita, mentalitatea, atitudinea” şi mecanismele de selecţie din partide. I-a îndemnat, cu o voce obişnuită, să schimbe legea partidelor şi să exercite un control real, nu formal, asupra instituţiilor statului - printre care se numără, am gândit eu, şi SRI-ul. Domnul Iohannis le-a cerut coţofenelor să nu mai fie coţofene, lupilor să nu mai fie lupi şi şerpilor să nu mai şerpuiască. Sfântul Francisc a murit de aproape 800 de ani, iar noi sperăm că îndemnurile domnului Iohannis vor fi ascultate de parlamentari. Şi doamna Elena Udrea a vorbit ieri în faţa Parlamentului. A vorbit despre ghilotină, despre adevăr, a zis-o şi p-aia a pastorului Niemoller, de s-a înrozit tot Poptamaşul de invidie. A luptat doamna Udrea „un deceniu pentru justiţie independentă” dar acum, când i-a venit rândul, independenţa a devenit peste noapte „abuz”. Le-a cerut parlamentarilor să aprobe urmărirea ei penală şi, în acelaşi timp, să nu fie părtaşi la arestarea ei. Greu de înţeles, atât de greu că pe domnul Orban l-a apucat şi căscatul. Doar când doamna Udrea şi-a atins nasul s-a mai înveselit adunarea. Aşa a arătat o zi importantă din Parlamentul României, zi în care acolo a fost prezent şi premierul Victor Ponta, ofiţer acoperit descoperit şi doctor cu doctoratul retras. De ani de zile pe parlamentari nu i-a mai prins ora 10 seara la birou. A fost nevoie de o Elenă, nu de un popor, pentru ca o astfel de minune să se întâmple. În toate filmele cu mafioţi vine momentul în care il capo înlătură plictisit, dintr-un semn, pe unul dintre papagalii prea înfoiaţi în pene. Dintre cei care au fost, sunt sau se pregătesc să intre la răcoare, rămâne istoria să decidă cine sunt papagalii şi cine sunt mafioţii: Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Viorel Hrebenciuc, Sorin Ovidiu Vântu, Cătălin Voicu, George Copos, Relu Fenechiu, Elena Udrea, Gigi Becali, Ovidiu Silaghi, Monica Iacob Ridzi, Nicuşor Constantinescu. Doar două lucruri sunt sigure în filmele cu mafioţi. Nimeni nu cere reformarea legilor de funcţionare a serviciilor secrete. Şi, la sfârşit, toţi mor sau ajung la puşcărie.
Andrei Pleşu va primi prestigioasa distincţie pentru activitatea sa ca fondator şi rector al Colegiului Noua Europă (NEC, New Europe College - Institut de Studii Avansate) şi Fundaţiei Noua Europă, conform unui comunicat citat de Mediafax. Cancelaria Premiului “Cetăţeanul European” a acordat distincţia la propunerea europarlamentarului Cristian Preda, care a motivat oportunitatea recomandării prin înalta calitate şi impactul european ale activităţii de cercetare şi ale programelor de burse implementate de NEC de-a lungul existenţei sale. „Anul acesta s-au împlinit 20 de ani de la înfiinţarea Colegiului Noua Europă. Prin programul său de burse, NEC a contribuit, din 1994 şi până în prezent, la dezvoltarea cercetării în ştiinţe umane în România. NEC a jucat astfel un rol major în europenizarea elitelor universitare, politice şi administrative din România, cu sprijinul financiar al partenerilor europeni din Germania, Austria, Franţa”, se arată în propunerea europarlamentarul Cristian Dan Preda. „În acelaşi timp, NEC a contribuit prin seminariile şi publicaţiile sale la stimularea dezbaterii publice pe teme europene în România. Reţeaua cercetătorilor ce au beneficiat de susţinerea NEC s-a extins gradual pentru a include cercetători din ţările vecine şi din întreaga lume. NEC a devenit astfel un nucleu puternic pentru cooperarea transnaţională în sfera ştiinţelor umane. Recomand cu căldură acordarea Premiului Cetăţeanului European 2014 rectorului Colegiului Noua Europă, dl. Andrei Pleşu, fondatorul unei instituţii ce a contribuit în mod substanţial de-a lungul existenţei sale la consolidarea spiritului european în România şi la difuzarea valorilor europene în vecinătate şi în lume”, a mai explicat Cristian Dan Preda. Premiul va fi conferit la o ceremonie naţională publică, care va avea loc pe 20 februarie, la sediul Biroului de Informare al Parlamentului European în România. Evenimentul central de premiere, la care vor participa toţi câştigătorii ediţiei 2014 a Premiului Cetăţeanului European, din toate statele Uniunii Europene, va fi organizat la Bruxelles, la finalul lunii februarie. .
15 Sep, 2012 Cea mai importantă femeie-spion din al doilea război mondial a fost Vera Atkins. Jan Fleming, şi el spion, autorul celebrului “James Bond” a cunoscut-o bine. Au lucrat împreună pentru SOE. A spus despre ea: “In the real world of spies Vera Atkins was the boss.” S-a inspirat de altfel din personalitatea ei pentru pentru a contura figura lui Moneypenny, şefa superagentului majestatii sale, teribilul 007. În anii ’40, Vera Atkins a fost personajul cheie al Serviciului Operaţii Speciale britanic, SOE (“Special Operations Executive”). Rolul ei a fost să organizeze rezistenţa pe teritoriul francez ocupat de nemţi, să pună la cale acte de terorism şi sabotaj împotriva maşinăriei de război germane. Oamenii ei ea au aruncat în aer poduri şi trenuri, au cules informaţii. Atkins a paraşutat oameni, muniţie şi armament, staţii de emisie recepţie, a pregătit ziua H. a debarcării în Normandia. De ea sunt legate multe operaţii de anvergură în acei ani: de la maşina de descrifrat codurile germane “Enigma”, la constituirea reţelei Maquis, condusă de Jean Moulin, în Franţa, la extragerea a mii de evrei din Europa lui Hitler. Vera Atkins era evreică, născută în România, la galaţi, în 1908. Numele ei adevărat era Maria Vera Rosenberg; “Atkins” fiind numele de fată al mamei. Tatal ei, Max Rosenberg, era om de afaceri, bancher, născut în Germania. A încercat o afacere în Africa de sud, a dat faliment, după care a venit în România unde norocul i-a surîs, făcînd o mare avere. În anii ‘30 îl consilia pe regele Carol al doilea în chestiuni financiare. Mama ei, era din Rusia, refugiată la Bucureşti din cauza pogromurilor. Vera a primit o excelentă educaţie, călărie, diverse sporturi, limbi străine, muzică şi a frecventează lumea bună bucureşteană. Aşa îl cunoaşte, în 1931, pe ambasadorul german, contele von Schulenburg, adversar al lui Hitler, cu care are o lungă poveste de dragoste, continuată şi după ce acesta a fost numit ambasador la Moscova. S-au întîlnit prin Europa, au rămas în corespondenţă. De la el ea avea informaţii de primă mîna despre atmosfera şi intrigile din cercurile înalte de la Berlin şi Moscova. În 1934 se mută la Londra –işi ia numele “Atkins”, şi începe cu adevărat cariera de superspion. A revenit la Bucureşti de cîteva ori în legătură cu misiunile ei. Unul dintre colaboratorii la SOE a fost şi Gardyne de Chastelain. Ne amintim “Operaţiunea Autonomous” organizată de SOE. De Chastelain a fost paraşutat cu alţi doi agenţi britanici în Romania, în decembrie 1943. A fost capturat de oamenii lui Eugen Cristescu, şeful SSI – subiectul unui episod “Bucureşti strict secret”. Pierderile făceau parte din logica inexorabilă a acestui joc extrem de periculos. Vera Atkins s-a retras după mai bine de zece ani “din serviciul activ”, în 1947, undeva într-un sat din Anglia, la W., pentru tot restul vieţii. Numele ei a rămas necunoscut pînă în 2000, la moartea ei. O discreţie absolută i-a înconjurnt trecutul şi adevarata faţă. Puţini au ştiut cine este cu adevărat. Nu i-a placut prim planul. A refuzat să dea interviuri, să fie personaj în cărţi de istorie sau în filme. Totuşi, în 1998, Francois Mitterand i-a acordat legiunea de onoare, fără să intre în detalii asupra meritelor ei reale. A fost o recunoaştere tîrzie a aportului ei important, din anii 40, la eliberarea Frantei. Abia dupa moartea ei, cartea “Spymistress. The life of Vera Atkins, the greatest female secret agent of World war 2”, de William Stevenson, dezvăluie cine a fost cu adevărat. Un editor ar trebui s-o traducă pentru Istorie bucureşteană:Misterele îngropate în Cimitirul Bellu: Dragostea interzisă a fraților din Caracal De Cristina Lica sâmbătă, 07 iunie 2014; ziarul Adevărul. (Material trimis de prietena clubului nostru Uta Ionescu din Baden-Baden, Germania) 
În Panteonul Național, cum e denumit cel mai cunoscut cimitir din țară, alături de Eminescu ori Bacovia, își duc somnul de veci povești pline de intrigi. Punctul de atracție pentru căutătorii de mistere este monumentul a doi tineri îndrăgostiți, copiii unui bogătaș din Caracal, care s-ar fi sinucis, aflând că sunt frați. O plimbare în cel mai mare mare cimitir din București e departe de a fi o experiență funebră, este o lecție de istorie în aer liber. Oriunde te-ai uita pe aleile dichisite și acoperite de verdeață, e imposibil să nu dai cu ochii de cavoul vreunei personalități. Alături de Eminescu, Toma Caragiu sau Henri Coandă, monumente funerare impresionante ascund povești fabuloase ale secolului trecut. Figura 18B linia 25, din apropierea aleii principale, este loc de pelerinaj pentru îndrăgostiți, curioși și vânători de mistere, deopotrivă. Aici se înalță o sculptură neagră, ridicată de Raffaelo Romanelli, care reprezintă o tânără moartă, întinsă pe spate, într-un pat, deasupra căreia plânge un bărbat cu barbă. Povestea lor specială e cunoscută de candelărese, gardieni și de cronicarul cimitirului, un fost fotoreporter, care a răscolit arhivele locului. Tată și fiu, destin la indigo Totul se petrece la sfârșitul secolului al 19-lea, când Constantin Poroineanu, fiul unui mare boier din Oltenia, pleacă la studii la Paris, după moda timpului. Tânărul trăiește o aventură de o noapte cu o pariziancă, pe care o lasă însărcinată și apoi se întoarce în țară pentru a-și vedea de afaceri. Poroineanu avea proprietăți întinse pe trei județe – Dâmbovița, Ilfov și Romanați– și era renumit pentru actele de caritate. „Dar acest om distins avea să primească de la viață o cumplită lovitură. Anii trec, moșierul caracalean își întemeiează o familie și, având posibilități, își trimite fiul la studii la Paris, la aceeași universitate unde învățase și el. Printr-o coincidență, fiul său întâlnește și el o studentă din Paris, cu care se căsătorește în secret. Se întoarce acasă, la Caracal, pentru a-i prezenta soția tatălui său, însă ceva nemaiașteptat se întâmplă: doica pune cap la cap informațiile și își dă seama că cei doi sunt frați, fata fiind rodul dragostei dintre Constantin Poroineanu și mama fetei”, povestește Dumitru Botar, profesor de istorie din Caracal, pasionat de viața familiei Poroineanu. Nesuportând ideea că au săvârșit un păcat, cei doi tineri se sinucid. Imediat după tragedie, pe 15 septembrie 1908, se sinucide și Poroineanu senior, al cărui bust tronează și astăzi la intrararea unui liceu din Caracal. Un incest și două sinucideri Există mai multe variante de final ale poveștii. Se mai spune și că în drum spre țară, cei doi tineri își dau seama singuri că sunt frați, după ce își povestesc amănunte ale copilăriei. Băiatul o împușcă întâi pe iubita lui, apoi își trage un glonț în tâmplă. O a treia variantă, de care vorbește și cronicarul de la Bellu, Paul Filip, spune că Poroineanu senior însuși, punând cap la cap mai multe informații, își dă seama cu groază că soția fiului său e, de fapt, fiica lui. Cei doi însurăței își pun capăt zilelor, urmați la scurt timp de Constantin Poroineanu. Înainte de a-și curma viața, Poroineanu lasă toată averea sa Primăriei orașului Caracal. Se pare, la acea vreme, astfel de povești erau destul de frecvente. „Câte cazuri n-au mai fost atunci, doar că nu se știe despre ele”, spune cronicarul Filip. Indiferent de variantele de final ale poveștii, despre care ține să spună că „nu e legendă”, monumentul din Bellu o întruchipează atât de expresiv, încât personajele par vii. Singura inscripție gravată pe soclu e „Eufrosina Porroineanu XV Februar MCMII”. Potrivit Arhivelor Cimitirului Bellu, locul ei de veci a fost cumpărat în 1904 de un anume Constantin Porroineanu, iar de atunci nimeni nu s-a mai interesat de mormânt. De la cimitir de uliță la muzeu Cimitirul Bellu, cunoscut și sub denumirea de Șerban Vodă (numele uliței pe care a fost construit), este cel mai mare din București și cel mai cunoscut din țară. Istoria lui începe în jurul lui 1850, atunci când conducerea Capitalei a hotărât construirea unor cimitire în afara orașului. Până atunci, morții erau îngropați în jurul bisericilor. Unul dintre primele astfel apărute e Bellu, construit pe un teren donat de baronul Barbu Bellu. Aici odihnesc mari personalități: Mihai Eminescu, George Bacovia, pictorul Theodor Aman, savanta Ana Aslan, inventatorii Traian Vuia și Henri Coandă, actorii Toma Caragiu, Gheorghe
Doamna cu umbrela, guvernanta ucisă de un doctor O altă dramă care își doarme somnul de veci la Cimitirul Bellu este cea a „Femeii cu umbrelă”, pe numele ei adevărat Katalina Boschott. Statuia, în mărime naturală, o reproduce pe frumoasa femeie până în cele mai mici detalii, de la cutele rochiei, până la arcuirea sprâncenelor și la forma nasului. Povestea ei controversată este cunoscută în rândul candelărăselor care mai aprind câte o lumânare la căpătâiul morților din Bellu. „I-au schimbat statuia, au adus alta”, devine paranoică una dintre obișnuitele locului. Ultimele cuvinte, pe piatra funerară Legenda spune că „doamna în alb” sau „doamna cu umbrela” a fost amanta unui bărbat foarte bogat din București. Este vehiculat inclusiv numele lui George Assan, din familia proprietarului primei mori cu aburi din București, sau chiar cel al lui Carol al II-lea. Enigmaticul bărbat ar fi trăit la Băile Herculane o intensă poveste de dragoste cu guvernanta Katalina Boschott. Se pare că, acolo, aceasta ar fi început să se simtă rău și a suferit o operație de peritonită nereușită. Pe patul de moarte, aceasta ar fi rostit: „Cet animal de medecin m`a tuée!” (Acest animal de medic m-a ucis!), cuvinte care au fost încrustate cu litere de aur în piatra funerară. Astăzi se mai văd doar urmele scrisului, literele de aur fiind furate între timp, povestește cronicarul Paul Filip. Otrăvită din gelozie O altă legendă spune că un bucureștean foarte bogat, un medic pe nume Andrei Popovici, însurat, s-a îndrăgostit nebunește de o fată frumoasă, pe care a luat-o ca guvernantă pentru copiii lui. Geloasă, soția acestuia ar fi vrut să scape de ea și i-a pus otravă în mâncare. Îndurerat, bărbatul ar fi înmormântat-o undeva pe aleile din față ale cimitirului Bellu, aproape de cavoul familiei, și i-a dat ordin maestrului Romanelli s-o sculpteze în mărime naturală. Soția sa poruncește însă să fie scoasă de acolo și mutată tocmai în fundul cimitirului, ca să n-o vadă nimeni. 
Statuia doamnei cu umbrela, opera lui Romanelli, o reproduce pe frumoasa guvernantă Katalina în mărime naturală 20% dintre monumentele istorice ale Capitalei se află în Bellu. Pe 28 de hectare se întind opere ale marilor sculptori români: Ion Mincu, Dimitrie Paciurea etc. 
Mormântul fraților Gheorghieff, creație a arhitectului Ion Mincu, a intrat în vizorul hoților pentru cele opt sfetnice de patru metri înălțime Foto: Libertatea Ținta hoților de cupru. Cele mai mari jafuri din istoria cimitirului După anii ,90, cel mai frumos cimitir din București a devenit ținta preferată a hoților de cupru, care au furat de la mânere de cripte și blazoane, până la statui metalice de mare tonaj. Criptele erau vandalizate și morții erau scoși pentru a li se fura bijuteriile sau chiar dinții de aur, își amintește cronicarul de la Bellu. Statui furate cu macaraua Printre monumentele prădate de hoți se numără și cei patru sfincși ridicați în cinstea soldatului Victor Ioachimovici, care a murit în Primul Război Mondial, după ce a refuzat să se predea. Fiecare statuie cântărea jumătate de tonă, iar martorii de atunci spun că ar fi fost ridicate ziua, în amiaza mare, cu o macara, sub ochii paznicilor. Din seria jafurilor nu a scăpat nici mormântul fraților Gheorghieff, bancheri născuți la sud de Dunăre, în Bulgaria, dar refugiați în 1870 în România. La moartea lor, arhitectul Ion Mincu le-a construit un mausoleu prevăzut cu opt sfetnice de patru metri înălțime, care au dispărut din cimitir în anii `90. Jaful a fost cât pe ce să declanșeze un scandal diplomatic între Bulgaria și România.
Cum Bucureştiul a ţinut întotdeauna pasul cu noul, legiuitorii de atunci hotărăsc desfiinţarea vechilor cimitire de pe lângă bisericile centrale şi hotărăsc "Legiuirea pentru înmormântări afară din oraş" care apare în 1831. Abia în 1850 o comisie a Sfatului Orăşenesc discută concret crearea altor cimitire în afara oraşului, unul dintre ele fiind de pe uliţa Şerban-Vodă, unde era o mare grădină a baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministru al Cultelor şi Justiţiei, învecinată cu o moşie a Mănăstirii Văcăreşti, ce avea acolo trei mori de vânt. Acest teren este donat de baronul Bellu, Sfatului Orăşenesc, călugării de la Văcăreşti urmându-i exemplul. La 26 noiembrie 1852, Sfatul Orăşenesc hotărăşte începerea lucrărilor pentru amenajarea cimitirului, iar în ianuarie 1853, arhitectul Alexandru Orescu întocmeşte planurile pentru construcţia unei capele pe locul vechii biserici a lui Bellu cel Bătrân (1799-1853), cel care fusese căsătorit cu Irina, fata marelui Ban Văcărescu şi strănepoata lui Ienache Văcărescu, cel omorât de turci împreună cu domnul Constantin Brâncoveanu. Pictorul Lecca zugrăveşte interiorul capelei, care a fost înzestrată cu obiecte de cult şi cele de trebuinţă. În toamna lui 1855 au început lucrările de amenajare a terenului, lucrări terminate în septembrie 1858, când cimitirul începe să funcţioneze legal. În 1859 guvernul trece hotărât la aplicarea legii, prin mutarea cimitirelor din oraş şi din jurul bisericilor afară din oraş, comunicând parohiilor "porunca" de interzicere a înmormântărilor în Capitală. C.A. Rosetti (1816-1885), iniţiatorul organizării Cimitirului Bellu şi cel ce pusese mult suflet în această lucrare importantă pentru Capitală, este şi primul concesionar consemnat în Arhiva Cimitirelor, care în noiembrie 1859 cumpără un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena. Urmează scriitorul Cezar Bolliac, care în 1860 îşi înmormântează soţia, Aristiţa, născută Izvoranu. În aprilie 1861, C.A. Rosetti îşi înmormântează şi un băiat, Anton (menţionăm doar două nume mai cunoscute în acei ani). Realitatea este că din 1855 au fost multe înhumări de oameni obişnuiţi, ale căror nume s-au pierdut în vreme. Din 1862, Cimitirul Bellu trece sub autoritatea Municipalităţii Capitalei. În Monitorul Ţării Româneşti, din aprilie 1860, se anunţă amenajarea şi altor cimitire în afara barierelor, pentru comunităţile israelite, catolice, evanghelice, protestante, calvine, armene, musulmane, un cimitir pentru deţinuţi, şi unul al săracilor. Se mai deschid cimitire particulare. Din raportul doctorului Iacob Felix, medicul şef al Primăriei Capitalei, de la sfârşitul anului 1877, rezultă că oraşul avea atunci 17 cimitire. În 1890 capela Cimitirului ruinându-se, Emil Pake Protopopescu, primarul de atunci al Bucureştiului, pune piatra de temelie la noua capelă, care s-a clădit în stilul catedralei din Carlsbad, zugrăvirea fiind opera pictorului Mihail Popp. Mai târziu, capela este repictată de Dimitrie Belisarie şi Artur Verona, iar catapeteasma sculptată în lemn de Anghel Dima. În urma poruncii guvernului de desfiinţare a cimitirelor de pe lângă bisericile bucureştene, familiile înstărite şi-au mutat osemintele strămoşeşti în cimitirul Bellu. Sunt menţionate familiile Cantacuzino-Râfoveanu (1863), Scarlat Rosetti (1865), Văcărescu ― oseminte din sec. XVI, Florescu, Ghica, Ralet, Filitti, Zefcari, Câmpineanu, Mihăilescu, Barbu Slătineanu, aduse de la biserica Sf. Ioan cel Mare (ce a existat în locul Casei de Depuneri actuale), de la mănăstirea Sărindar (acum Cercul Militar), şi de la alte biserici buucreştene. Cimitirul Bellu de la 17 ha câte avea în 1859, la 20 ha în 1960, are în prezent cca 28 ha. Paul Filip în "Panteonul Naţional", Ed. Afir, Bucureşti, 2001 În anul 1898, Baronul Barbu Bellu a cumpărat un Peugeot (model 1892) şi a adus în Bucureşti primul automobil din ţară. 
Pictorul lunii: Nicolae Maniu 
Nicolae Maniu, artistul pe care Ziarul Financiar l-a definit drept “cel mai vandut pictor roman”, s-a nascut în urmă cu 70 de ani in Turda si a absolvit în 1969 Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” Cluj, sectia sculptura. A inceput sa practice insa pictura, ajungand in scurta vreme la o conceptie artistica proprie a spatiului pictural pe care o va pastra pe intreg parcursul carierei sale. De-a lungul anilor, Maniu a fost invitat de onoare, ca reprezentant al României, la Saloanele de Artă Plastică Internaţională organizate în Franţa şi a primit numeroase premii şi distincţii. Printre acestea se numără Premiul I şi Medalia de Aur decernate de Federaţia Naţională a Culturii Franceze (1987), Marele Premiu decernat la Bienala Europeană «Artă şi Comerţ» de sub Înaltul Patronaj al Ministerului Culturii din Franţa (1996), Medalia de Aur decernată de Comisia superioară de Recompensă «Merit şi Devotament Francez» (2000), Ordinul «Meritul Cultural» cu grad de ofiţer, decernat de Preşedinţia României (2004) şi Distincţia «Senior al Cetăţii» acordată de Primăria Municipiului Cluj-Napoca (2009). Tablourile semnate Nicolae Maniu se află în numeroase colecţii particulare de prestigiu din diferite ţări ale lumii şi în muzee şi colecţii publice precum Muzeul Naţional de Artă Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Contemporană Galaţi, Muzeul „Albrecht Dürer” din Nürenberg (Germania), Muzeul Internaţional de Artă Fantastică din Château Gruyeres (Elveţia), Societatea Volkswagen din Wolfsburg (Germania), Societatea de asigurări Manheimer (Germania), Banca Transilvania, Consorţiul Internaţional de Arhitectură din Alabama (SUA), Societatea Missoni din Milano (Italia), Societatea Frank Müller (Elveţia). Remus Florescu, ziarul Adevărul, Aprilie 2014.
Răzbunarea pictorului 
Muzeul ideal 
Omagiu lui Durer (1983) 
Dimineaţa modelor 
Căutătorul Geopolitică: Decade Forecast: 2015-2025 - Stratfor This is the fifth Decade Forecast published by Stratfor. Every five years since 1996 (1996, 2000, 2005, 2010 and now, 2015) Stratfor has produced a rolling forecast. Overall, we are proud of our efforts. We predicted the inability of Europe to survive economic crises, China's decline and the course of the U.S.-jihadist war. We also made some errors. We did not anticipate 9/11, and more important, we did not anticipate the scope of the American response. But in 2005 we did forecast the difficulty the United States would face and the need for the United States to withdraw from its military engagements in the Islamic world. We predicted China's weakness too early, but we saw that weakness when others were seeing the emergence of an economy larger than that of the United States. Above all, we have consistently forecast the enduring power of the United States. This is not a forecast rooted in patriotism or jingoism. It derives from our model that continues to view the United States as the pre-eminent power. We do not forecast everything. We focus on the major trends and tendencies in the world. Thus, we see below some predictions from our 2010 Decade Forecast: We see the U.S.-jihadist war subsiding. This does not mean that Islamist militancy will be eliminated. Attempts at attacks will continue, and some will succeed. However, the two major wars in the region will have dramatically subsided if not concluded by 2020. We also see the Iranian situation having been brought under control. Whether this will be by military action and isolation of Iran or by a political arrangement with the current or a successor regime is unclear but irrelevant to the broader geopolitical issue. Iran will be contained, as it simply does not have the underlying power to be a major player in the region beyond its immediate horizons. The diversity of systems and demographics that is Europe will put the European Union's institutions under severe strain. We suspect the institutions will survive. We doubt that they will work very effectively. The main political tendency will be away from multinational solutions to a greater nationalism driven by divergent and diverging economic, social and cultural forces. The elites that have crafted the European Union will find themselves under increasing pressure from the broader population. The tension between economic interests and cultural stability will define Europe. Consequently, inter-European relations will be increasingly unpredictable and unstable. Russia will spend the 2010s seeking to secure itself before the demographic decline really hits. It will do this by trying to move from raw commodity exports to process commodity exports, moving up the value chain to fortify its economy while its demographics still allow it. Russia will also seek to reintegrate the former Soviet republics into some coherent entity in order to delay its demographic problems, expand its market and above all reabsorb some territorial buffers. Russia sees itself as under the gun, and therefore is in a hurry. This will cause it to appear more aggressive and dangerous than it is in the long run. However, in the 2010s, Russia's actions will cause substantial anxiety in its neighbors, both in terms of national security and its rapidly shifting economic policies. The states most concerned — and affected — will be the former satellite states of Central Europe. Russia's primary concern remains the North European Plain, the traditional invasion route into Russia. This focus will magnify as Europe becomes more unpredictable politically. Russian pressure on Central Europe will not be overwhelming military pressure, but Central European psyches are finely tuned to threats. We believe this constant and growing pressure will stimulate Central European economic, social and military development. China's economy, like the economies of Japan and other East Asian states before it, will reduce its rate of growth dramatically in order to calibrate growth with the rate of return on capital and to bring its financial system into balance. To do this, it will have to deal with the resulting social and political tensions. From the American point of view, the 2010s will continue the long-term increase in economic and military power that began more than a century ago. The United States remains the overwhelming — but not omnipotent — military power in the world, and produces 25 percent of the world's wealth each year. Yüklə 175,53 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
