Psihologia exercită o anumită fascinaţie şi generează o puternică motivaţie a cunoaşterii dimensiunilor

Categoria 2. Tulburări determinate de consumul 
substanţelor psihoactive 
Sindromul de dependenţă este un grup de fenomene fiziologice, 
comportamentale şi cognitive, în care consumul unei substanţe 
constituie, pentru individ, o prioritate. Intervine toleranţa la substanţa 
respectivă, ceea ce necesită doze din ce în ce mai frecvente şi mai 

---

176 Diferenţe interindividuale 
mari. Persistenţa consumului substanţei respective are consecinţe 
fiziologice (de exemplu, consumul de alcool cauzează leziuni 
organice) sau sociale (pierdera serviciului, ca urmare a scăderii 
performanţelor sau stărilor depresive, datorate consumului de 
droguri). Privarea de substanţa respectivă afectează starea fizică, ceea 
ce poate creşte anxietatea, prin convulsii şi delir (de exemplu, în cazul 
alcoolicilor: delirium tremens, caracterizat prin halucinaţii combinate 
cu stări de confuzie şi tremur). 
Derivaţii opiului,
precum heroina, au o structură chimică 
asemănătoare unor substanţe cerebrale - endorfinele. Acestea au efect 
de calmare şi reducere a durerii în situaţii normale. Consumul 
derivaţiilor opiului determină scăderea ratei de producere a 
endorfinelor; ca urmare, în cazul abstinenţei de la consumul de 
heroină, endorfinele fiind subproduse, se intensifică efectele durerii. 
De aceea, abstinenţa, la pacienţii dependenţi faţă de o substanţă, 
trebuie supravegheată medical îndeaproape. 
Categoria 3. Schizofrenia şi tulburările delirante 
a) Schizofrenia. Dacă schizofrenia reprezintă o singură entitate 
chimică sau mai multe este o problemă încă neelucidată, aşa cum este 
şi posibilitatea etiologiei organice a acestei tulburări. 
Kraepelin a descris primul, în 1898, dementia praecox: o 
deteriorare intelectuală progresivă, care debutează de la vârste 
timpurii, caracterizată prin halucinaţii, iluzii, negativism (acţiuni 
opuse celor cerute), dificultăţi de atenţie, disfuncţii emoţionale şi 
comportament stereotip. Nu toţi pacienţii schizofrenici manifestă 
toate aceste simptome; de fapt, nu există două cazuri identice (pentru 
exemple de simptome, consultaţie (v.fig. 5.2). DSM III R conţine 
probabilele arii de disturbanţă, de la percepţie, gîndire, atenţie, 
comportament motor, afectivitate, până la funcţionarea generală a 
individului; nu există, însă, un simptom esenţial, central, care să 
organizeze clasificarea. ICD 10 nu conţine elemente exacte care ar 

---

Cauze, categorii şî descrieri ale tulburărilor psihice 177 
trebui incluse în diagnostic; această lipsă poate fi atribuită diferenţelor 
mari de frecvenţă a acestui diagnostic între SUA şi Marea Britanic 
Durata tulburării este unul dintre criteriile de discriminare între 
schizofrenie şi episoadele psihotice de scurtă durată (psihoze 
reactive) sau alte tulburări schizoide. Cooper şi colab (1972) arăta că 
mulţi pacienţi cu diagnosticul de schizofrenie (stabilit pe baza DSM 
III R) sufereau, de fapt, de episoade psihotice - deci, factorul durată 
nu era luat în considerare la acea dată. în prezent, episoadele 
psihotice de scurtă druată sunt diagnosticate ca tulburări de 
personalitate. 
Endicott şi colab. (1982) a concluzionat că diagnosticul de 
schizofrenie depinde de sistemul diagnostic utilizat. 
• Schneider (1959) a identificat o serie de simptome pe care le-a 
numit „de primă categorie", considerându-se centrale pentru definirea 
schizofreniei; aceste simptome includ forme particulare de halucinaţii 
şi delir. Ideea profană de personalitate „împărţită" (disociată) este 
incorectă, fiind o descriere mai potrivită personalităţii multiple (vezi 
Categoria 5) decât schizofreniei. 
In ICD 10 sunt descrise 4 subtipuri de schizofrenie (faţă de cele 
3 descrise de DSM III R). La un moment dat, s-a crezut că acestea au 
un caracter secvenţial, în sensul că tulburarea poate progresa de la un 
„stadiu" la altul. Această idee a fost ulterior, infirmată. In prezent, 
există mai puţine tendinţe de clasificare a pacienţilor în una din aceste 
categorii. 
al) Schizofrenia simplă apare în adolescenţa târzie. 
Simptomele includ apatie accentuată, declinul performanţelor şcolare sau 
profesionale, atragerea socială treptată (ceilalţi îi pivesc ca leneşi sau 
haimanale). Diagnosticul depinde de stabilirea evoluţiei graduale şi a 
agravării acestor simptome (această categorie nu este inclusă în DSM 
III R). 
a2) Schizofrenia hebefrenică (numită „dezorganizată" în DSM 
III R) este caracterizată prin manifestări halucinatorii şi delirante, mai 
abundente şi mai puţin direcţionate decât în cazul schizofreniei 
paranoide. Comportamentul este instabil, uneori foarte violent; sunt 
adoptate şi manifestări de tipul manierismelor şi comportamentelor 

---

178 Diferenţe inter individuale 
rituale. Deprinderile de igienă personală şi grija pentru propria 
aparenţă sunt uitate. Predominante sunt tulburările de gândire, 
percepţie şi atenţie (v.fig.5.2). Debutează, în general, în jurul vârstei 
de 20 ani. 
a3) Schizofrenia catatonică este reprezentată, în mod tipic, de 
manifestări motorii extreme. La o extremă se situează completa 
imobilitate pentru perioade lungi de timp, uneori în poziţii bizare, 
pacientul fiind aparent neatent la ce se petrece în jur (totuşi, mulţi 
pacienţi relatează ulterior evenimente petrecute în perioada lor de 
imobilitate). La cealaltă extremă, se regăsesc stări de excitaţie motorie 
maximă - pacientul aleargă sau merge „în sus şi-n jos", strigând sau 
vorbind foarte agitat. Intre extreme se sitează şi alte tulburări motorii: 
mişcări în valuri ale mâinilor sau degetelor; mişcări bizare, 
intermitente. 
a4) Schizofrenia paranoidă se caracterizează prin prezenţa 
delirului. Delirul de grandoare constă în exagerarea propriei valori şi 
puteri, fiind convins că este un mare personaj istoric (precum 
Napoleon sau lisus) şi că toată lumea conspiră pentru a-1 ţine 
prizonier. în delirul de persecuţie, pacientul are impresia că toţi 
ceilalţi vorbesc despre el, frânturile de conversaţie prinse pe stradă se 
referă la persoana sa, ca şi programele TV; toţi încearcă să-1 omoare. 
Pacienţii suferind de acest tip de schizofrenie sunt, în general, 
argumentativi, agitaţi şi, uneori, violenţi. Ei sunt mai alerţi verbal şi 
motric decât alte subcategorii de schizofreni, iar procesele lor de 
gândire, deşi marcate de delir, sunt mai puţin fragmentate. 
în paragraful 4.2. am prezentat punctele de vedere ale lui Laing 
şi Szasz cu privire la existenţa şi tratamentul schizofreniei.