Psihologia exercită o anumită fascinaţie şi generează o puternică motivaţie a cunoaşterii dimensiunilor
Yüklə 1,23 Mb. Pdf görüntüsü
|
| Personalitatea anală
Aşa cum am arătat, Freud consideră că fixarea anală este legată de conflictele copilului cu părinţii săi, din perioada formării deprinderilor igienice de bază. Rezultatul severităţii excesive în formarea acestor deprinderi sau al plăcerii intense asociate perioadei anale se relevă, ulterior, prin intermediul trăsăturilor de personalitate precum nevoia de ordine, rigiditatea, obstinaţia, neplăcerile intense legate de pierderi. Tipul de personalitate în care se regăsesc aceste trăsături este cunoscut ca personalitate anală sau compulsiv-obsesivă. Cele mai importante investigaţii asupra acestei problematici (Kline, 1972; Fisher şi Greenberg, 1977; Pollack, 1979) concluzionează 118 Diferenţe interindividuale că aceste trăsături au tendinţa de a se combina în personalitatea orientată anal. Totuşi Hill (1976) a identificat neajunsuri metodologice majore în şase dintre studiile pe care Kline le considera ca oferind rezultate convergente. Howarth (1982) remarca, că tipul de personalitate caracterizat prin ordine, pedanterie, autocontrol şi tendinţa de control a celorlalţi poate fi descrisă ca o personalitate orientată anal. Fonagy (1981, 1984) evidenţia că nu există date care să susţină faptul că indivizii cu acest tip de personalitate au primit o altă educaţie igienică decât indivizii cu o personalitate mai puţin obsesiv- compulsivă. Mecanismele de apărare Mulţi cercetători au încercat să demonstreze efectele reprimării („uitare motivată") în condiţii de laborator, provocând subiecţilor anxietate, în legătură cu un material sau o activitate şi urmărind, apoi, dacă rata uitării creşte. Holmes (1974), reluând asemenea investigaţii, nu a ajuns la nici o concluzie clară asupra reprimării. Totuşi, Wilkinson şi Carghill (1955) afirmau că poveştile cu o tematică oedipiană se reaminteau într-o măsură mai mică decât cele cu o tematică neutră. Levinvger şi Clark (1961) arătau că, cerându-li-se subiecţilor să-şi reamintească răspunsurile date, prin asociaţie, la cuvinte-stimul cu semnificaţie emoţională şi neutră, ei şi-au amintit într-o măsură mult mai mică asociaţiile cu semnificaţie emoţională. Kline (1972) afirmă că asemenea concluzii sunt o dovadă clară a modului în care operează reprimarea Ia nivelul memoriei. Dar, utilizând aceleaşi cuvinte-stimul ca şi Levinger şi Clark, Parkin şi colab. (1982) au arătat că, întârziind amintirea răspunsului, cu o săptămână, subiecţii au reactualizat asociaţiile cu semnificaţie emoţională mult mai bine decât cele neutre. Concluzia lor a fost că aceste date demonstrează relaţia bine cunoscută între nivelul de excitaţie corticală şi memorie, dar nu oferă un suport pentru teoria freudiană a reprimării. Acestor studii, ca şi altora asemănătoare, li se poate aduce obiecţia că au utilizat stimuli prea vulgari sau artificiali, care nu au activat răspunsurile emoţionale profunde la care s-a referit Freud. |