Psihologie pastorală
Dinamica psihologică a dialogului pastoral
Yüklə 1,13 Mb.
|
4. Dinamica psihologică a dialogului pastoralIl est plus facile de paraître digne des emplois qu’on n’a pas que de ceux que l’on exerce. Este mai uşor să părem demni de funcţiunile la care aspirăm decât de acelea pe care le exercităm. Dialogul dintre preot şi credincioşi, pentru a fi realmente „pastoral”, trebuie să îndeplinească următoarele „funcţii” psihologice: a) Funcţia de susţinere afectivă sau de acceptare a interlocutorului; b) Funcţia psiho-directivă numită şi de conducere, sau de călăuzire duhovnicească a credinciosului; c) Funcţia mistagogică sau de „mijlocire” (intermediere) mistică; Relaţia pastorală (relaţia dintre un preot şi un credincios) depăşeşte bineînţeles cu mult simpla relaţie psihologică. Cu toate acestea, este posibilă o autentică Psihologie Pastorală ca ştiinţă şi ca tehnică, întrucât relaţia pastorală se fundamentează şi pe norme generale care se pot studia, punându-se astfel în acţiune mecanisme psihice prezente în mod constant în preotul păstor precum şi în cei care apelează la el. Intenţionăm acum să reflectăm asupra atitudinilor psihologice care stau la baza unei relaţii pastorale autentice, respectiv corect fundamentată şi bine structurată. Subliniem dintru început că există o diversitate infinită de situaţii în care se realizează lucrarea pastorală a preotului (ex. la casa parohială, la spital, în biserică, pe stradă etc.). Evident, psihologia nu posedă nici o reţetă prefabricată pentru a-l ajuta pe preot să înfrunte fiecare dintre situaţiile posibile. Ea îl invită în schimb să reflecteze mai întâi, personal, la reacţiile interioare pe care descrierea acestor situaţii le-a provocat imediat în el şi să le confrunte cu atitudinile pe care o relaţie pastorală autentică le pretinde. I. Funcţia psihologică de susţinere afectivă şi de acceptare a credinciosului Dialogul pastoral trebuie mai înainte de toate să ofere fiecărei persoane o ocazie, unică poate, de a fi înţeleasă şi acceptată aşa precum ea este, în integralitatea fiinţei ei afective, morale şi intelectuale. Ştim din Evanghelie că harul lui Dumnezeu poate pătrunde fiinţa umană în orice moment al evoluţiei ei şi în orice situaţie ("Nici eu nu te condamn..." – Ioan 8,11 a spus Mântuitorul femeii adultere). Adevăratul păstor nu este doar acela care este dispus să-şi dea viaţa pentru oile sale, ci şi acela care le cunoaşte în profunzime frământările şi rănile interioare, fiind plin de sensibilitate faţă de drama fiecărei „oi” păstorite. Această acceptare afectivă a persoanei cunoaşte multiple aspecte: a) În primul rând, a accepta persoana, aşa cum ea se prezintă la întâlnirea cu noi, ca persoană liberă, acceptându-i continuu progresele şi limitele pe care ea însăşi le fixează în cursul dialogului. Dialogul pastoral (care adeseori începe din iniţiativa celui care cere ajutorul) se va putea desfăşura doar acceptând libertatea interlocutorului şi va fi mutilat de îndată ce păstorul va exercita o anumită presiune (directă sau indirectă) pentru a forţa intimitatea interlocutorului.38 b) A înţelege persoana în unicitatea ei de excepţie, insubstituibilă, în unicitatea destinului ei providenţial (fapt ce trebuie să i se facă cunoscut). "A înţelege" nu este în această privinţă sinonim în mod necesar cu "a aproba". Înseamnă, de fapt, a vedea prezentul aşa precum îl vede şi-l percepe interlocutorul, a-l citi în lumina trecutului pentru a-i identifica valoarea proiectată în viitor. Aceasta este deci atitudinea de fond pe care trebuie să o aibă păstorul: să-l accepte pe interlocutorul său aşa precum este, să lase să se maturizeze raportul pastoral cu acesta în ritmul pe care acesta îl decide şi – în plus – să-l facă conştient de această acceptare.
Ioana: Doream atât de mult să vă vorbesc, Părinte, pentru aceasta: de când a murit tatăl meu, viaţa mi-a devenit extrem de dificilă. La început, aş fi fost în stare de orice pentru a-l ajunge pe tata din urmă... E atât de simplu: se înghit câteva diazepame şi se dispare repede într-o lume fără urmă. Dar iată (cu un surâs jenat): aş fi făcut-o dacă aş fi fost sigură că aş fi ajuns în acelaşi loc cu el..." O anumită tăcere a Ioanei îi indică cu certitudine părintelui Ghelasie că ea nu va continua până ce nu va fi primit o reacţie cât de mică din partea lui. O prezenţă atentă şi în linişte este primul şi cel mai preţios dar pe care un preot îl poate oferi unei fiinţe umane ce apelează la el. Este necesar să se intuiască, în mod afectiv, momentul în care tăcerea devine inoportună, aridă, paralizantă, punând în dificultate interlocutorul, şi trebuie intuit acest moment în funcţie de interlocutor, iar nu în funcţie de noi înşine. Statisticile ne arată că în cinci cazuri din zece intervenţia preotului este prematură, precipitată, din cauza stării de tensiune pe care păstorul însuşi o experimentează: arde de dorinţa de a vorbi, de a interveni, pentru că adeseori el însuşi nu este suficient de familiarizat cu sensibilitatea universului interior uman. Indicăm diferite răspunsuri pe care un preot le-ar da în acest caz: R 1. Aţi făcut foarte bine că nu aţi dat curs acestei idei; R 2. Fetiţa mea, toţi trebuie câteodată să suportăm situaţii similare; R 3. Tatăl dumneavoastră şi-a trăit propria viaţă, iar dumneavoastră trebuie să v-o trăiţi la rândul dumneavoastră, pe a dumneavoastră! R 4. Şi atunci ce aţi făcut? R 5. În mod cert, aţi trecut printr-o situaţie extrem de dificilă; Încercăm acum să analizăm posibilele implicaţii ale fiecărui răspuns şi să identificăm nuanţele psihologice care afectează pozitiv sau negativ calitatea dialogului pastoral. R 1. Aţi făcut foarte bine că nu aţi dat curs acestei idei; Elementul esenţial al acestei intervenţii demonstrează o atitudine critică. Ioana „a făcut bine”... . Imediat ea îşi va da seama că se află în faţa unuia care cântăreşte din punct de vedere moral ceea ce ea zice. El lecturează realitatea prin grila seacă a unei morale legaliste. Şi probabil că va resimţi o uşoară dificultate de acum înainte în a manifesta acţiuni, gânduri sau idei care vor trebui să treacă prin ciurul critic al preotului predispus spre analiză critică şi judecată. Expresia folosită nu demonstrează deloc o acceptare integrală a Ioanei. Trebuie să fie clar că în dialogul pastoral nu este vorba de o excludere completă a atitudinii critice, care face parte integrantă şi de drept din funcţia de mărturisire pastorală. Preotul reprezintă şi ordinea obiectivă de valori şi datorii morale. Subliniem însă că acesta nu este răspunsul cel mai fericit acum, ci dimpotrivă, este în contrasens cu contextul: Ioana nu vorbea în mod serios de sinucidere, făcea doar o aluzie, pentru a evidenţia intensitatea dramei ei interioare. Răspunsul preotului demonstrează că a înţeles greşit sensul cuvintelor Ioanei, nereuşind să observe realitatea în complexitatea ei. Poate a rămas blocat de aluzia la sinucidere, sau poate că, obosit şi plictisit, a găsit o uşoară fugă în atitudinea moralistului banal.
În primul rând, preotul foloseşte aici un ton de excesivă afectivitate paternă demonstrat de discutabilul termen "fetiţo". Acest răspuns este nociv afectat de tendinţa generalizatoare. Căutând să calmeze, să încurajeze, preotul generalizează, banalizând: atâtea alte persoane au suferit aceleaşi probleme. Este adevărat că uneori, o expresie generalizatoare poate avea un efect tranchilizant. Trebuie însă bine contextualizată o astfel de expresie întrucât nu este oportună întotdeauna. În cazul nostru, Ioana nu a avut încă timpul să se exprime şi răspunsul preotului îi reprimă acesteia avântul în exteriorizarea propriilor stări interioare. În plus, orice intervenţie care tinde să generalizeze poartă cu sine un teribil coeficient de banalizare: "Mulţi alţii înaintea voastră, au avut aceeaşi dificultate; nu este cazul să vă alarmaţi"; cu alte cuvinte, „Sunteţi un caz comun!”. Iar credinciosul are sentimentul de a fi, neacceptat, neînţeles şi tratat superficial. Chiar de la început răspunsul preotului nu face altceva decât să ignore şi să nege ceea ce este unic în situaţia dată. Datoria preotului ar fi aceea de a accepta şi de a invita (sau măcar a crea contextul pentru ca) persoana să vorbească mai mult despre drama ei interioară. Desigur această eroare pastorală nu este fatală, relaţia pastorală nu este compromisă definitiv, dar pretinde să fie corectată, pentru ca relaţia duhovnicească dintre cei doi să se maturizeze progresiv.
Iată din nou tendinţa spre sfaturi, spre îndemnuri, cu alte cuvinte, o predică. Vorbăria multă a păstorului vrea să mascheze lipsa lui de vibraţie interioară la problemele expuse. Există infinite răspunsuri din categoria acestuia, unele de o rară profunzime teologică: "Prin încercarea pe care aţi suferit-o prin moartea tatălui, puteţi descoperi sensul vieţii"; sau: "Trebuie să vă abandonaţi în braţele şi voia lui Dumnezeu"; sau: "Hristos cel înviat ne învaţă să acceptăm atât moartea altora, cât şi pe a noastră". Toate aceste răspunsuri sunt adevărate, au o deosebită valoare în teorie, sunt exacte din punct de vedere teologic, sunt sublime, sunt poate chiar pretinse de moartea tatălui Ioanei. Unica problemă ar fi că în acest context aceste îndemnuri şi aceste încurajări de rară densitate teologică nu îşi au locul lor, deoarece nu îndeplinesc funcţia de acceptare pe care o impune dialogul pastoral, sau mai bine spus, vin mai înainte ca această funcţie să fie realizată. Subliniem deci că preotul, mai înainte de a rosti aceste cuvinte şi a spera în eficienţa lor, trebuie să fi dobândit o anumită autoritate duhovnicească în raport cu interlocutorul: trebuie cu alte cuvinte să fi reuşit să stabilească un raport destul de solid pe planul comunicării umane şi al înţelegerii celuilalt. Nu de cuvinte deosebite are Ioana acum nevoie: le va accepta ulterior, dacă va avea posibilitatea să se exprime.
Iată răspunsul - în aparenţă neutru - de o revoltătoare ariditate, în care nu regăsim căldura interesului pentru soarta celuilalt. Din nefericire, 99% de astfel de intervenţii au loc în conversaţiile interumane. Nu trebuie uitat faptul că preotul care face să supravieţuiască o conversaţie doar graţie strategiei întrebărilor (unii au o tendinţă înnăscută în această direcţie), nu va putea determina progresul conversaţiei, şi se va demonstra a fi incapabil de a încropi o relaţie pastorală profundă. Această intervenţie invită credincioasa să se concentreze pe o expunere a acţiunii, evitând astfel versantul sentimentelor, preotul demonstrând-şi înclinaţiile „activiste”. Există şi alte răspunsuri cu valoare şi aspect de întrebare: "Poate doriţi să-mi vorbiţi mai mult despre ceea ce aţi simţit atunci". Această invitaţie presantă orientează spre sectorul sentimental şi emotiv ("ceea ce aţi simţit"), dar va fi lipsită de incidenţă pozitivă: Ioana a venit tocmai pentru a discuta despre aceasta, iar cuvintele preotului nu îmbogăţesc deloc raportul de prim contact ce se stabileşte între ei.
Pentru a reuşi să reflectezi duhovniceşte cu adevărat, este necesară o permanentă atenţie, o deschidere afectivă deosebită şi o disponibilitate mentală perpetuă spre ceilalţi, disponibilitate pe care puţini oameni reuşesc să o dobândească şi să o menţină. Este vorba de a asculta ceea ce a fost spus şi de a penetra cu intuiţia, în fiecare moment al dialogului, tonalitatea afectivă a ceea ce se spune. Este evident că răspunsul preotului nu are nimic absolut în el însuşi, existând alte nenumărate expresii diferite, reflectând aceeaşi acceptare afectuoasă: "Nu v-aţi revenit încă din această experienţă şocantă" sau "Aţi trecut printr-o perioadă cu adevărat groaznică"; "În cazul dumneavoastră, pierderea tatălui a fost o încercare cu adevărat teribilă". Evoluţia dialogului: Încurajată de răspunsul preotului (R. 5), Ioana va continua cu mai mult elan dialogul, fiind puternic marcată faptul că a fost acceptată. 2) „Acum lucrurile puţin s-au mai aşezat. Dar nu mai ştiu în ce să cred şi nici la ce să mă gândesc. Totul era clar până nu a murit tatăl meu. Eu sunt credincioasă, părinte, dumneavoastră ştiţi asta; dar am impresia că credinţa mea nu a avut niciodată fundamente puternice". Observăm aici că, în loc să aştepte de la preot o încurajare, ea însăşi îl asigură că acum "lucrurile s-au mai aşezat". Pe lângă aceasta, din proprie iniţiativă aduce în discuţie imediat aspectul religios al dramei sale. Fiind acceptată în suferinţa ei psihologică, nu se opreşte aici, ci înfruntă direct problema credinţei ei în Dumnezeu. O face însă temându-se de un reproş din partea preotului: "Eu sunt credincioasă, părinte, dumneavoastră ştiţi asta...". Din nou este deci necesară o intervenţie realmente pastorală, care să evidenţieze o acceptare integrală a ei de către preot. Iată deci intervenţia pastorală: R 1. "Sunteţi acum într-o stare de îndoială şi de incertitudine..." Răspunsul preotului este perfect din punctul de vedere al acceptării pozitive care ne interesează aici. Preotul acceptă integral ceea ce ea s-a limitat a zice doar cu reticenţă. Pe neprevăzute deci, simţindu-se înţeleasă, Ioana continuă conversaţia şi descrie mai în detaliu situaţia ei psihologică şi spirituală. 3) Da, e adevărat, sunt în îndoială. Mă îndoiesc de tot, de viaţă, de mine însămi. Nu cred că aş putea să trăiesc sau să acţionez ca mai înainte. Nu mai am încredere în nimic pentru a putea face faţă vieţii. Nu cred că aş mai putea crede cum am făcut-o în trecut. (perioadă de linişte...) Este groaznic când îţi dai seama că credinţa pe care o aveai la început nu mai serveşte la nimic, nu îţi mai sporeşte curajul (perioadă de linişte...). Acasă nu pot zice nimic din toate acestea; nu este uşor să vorbeşti despre lucrurile acestea cu membrii familiei (o linişte prelungită...). Părintele Ghelasie:
Ioana:
Suspendăm aici dialogul. Fiecare dintre noi avem la dispoziţie pentru a comunica o întreagă „claviatură” de posibilităţi, dar adeseori ne limităm să folosim doar câteva taste: îndemnuri, cuvinte de încurajare, ordine, formule teologice sau morale, poate şi de afecţiune, de simpatie umană etc. Întreg progresul în dialogul pastoral constă în a înmulţi progresiv tastele ce le avem la dispoziţie şi a folosi tasta aceasta sau cealaltă în funcţie de interlocutor, iar nu în funcţie de propriile noastre dispoziţii subiective. Reflecţii teologico-pastorale asupra dialogului De remarcat este rapiditatea cu care este înfruntată tema centrală: problematica religioasă. Din patru schimburi de cuvinte se ajunge în inima problemei şi dialogul devine imediat pastoral. Se merge deci direct, ferm şi calm la ceea ce merită atenţie, respectiv la preocupările religios-teologice care intră în competenţa preotului. Acesta este rezultatul concret al tehnicii "reflexiei duhovniceşti" şi a atitudinii de acceptare pe care le-am presupus ca fiind esenţiale începutului oricărui dialog pastoral. Dacă recitim cu atenţie răspunsurile preotului ("În mod cert, aţi trecut printr-o situaţie extrem de dificilă"; "Dumneavoastră sunteţi acum într-o stare de îndoială şi de incertitudine..."; "Şi astfel aţi simţit nevoia să vorbiţi despre toate aceste lucruri cu cineva!") observăm că doar în câteva minute, aceste trei răspunsuri au creat o atmosferă de încredere, pentru că erau integral orientate spre interlocutor, spre nevoile, aspiraţiile şi situaţia lui concretă.40 Conversaţia pastorală cu Ioana a progresat rapid spre obiectivul ei religios pentru că atitudinea interioară a păstorului a fost corectă. Pentru a aprecia cu mai multă obiectivitate importanţa acestei atitudini, este suficient să fie pusă în confruntare cu alte răspunsuri posibile. Vom examina doar patru, alese dintre cele mai curente, încercând să le analizăm din punctul de vedere al implicaţiilor psihologice existente:
Această formulă ar fi constituit o adevărată catastrofă psihologică. Ioana ar fi pierdut dreptul de a avea şi de a-şi manifesta propriile probleme. Preotul se pune în primul plan („sper”) moralizând şi generalizând în acelaşi timp. Nu ar fi găsit o expresie mai bună decât aceasta dacă şi-ar fi propus să încheie discuţia cu Ioana în trei minute şi s-o trimită acasă.
Această formulă pare începutul unui semitratat de teologie sau o predică. Dar incidenţa acestor formule asupra viitorului religios al Ioanei pare cu adevărat neglijabil. Acest răspuns, din punct de vedere obiectiv adevărat, nu comportă nici cel mai mic indiciu de înţelegere a situaţiei dramatice a Ioanei. Deci în deşert a folosit preotul termenul „fiico”, care are o clară trimitere la discutabila pretenţie de paternitate pe care unii păstori şi-o arogă.
Aceste două expresii demonstrează o pseudo-acceptare de către preot a interlocutorului. Asupra Ioanei cade responsabilitatea unei situaţii pe care preotul – fără îndoială, bun teolog – a perceput-o într-o lumină radical intelectualistă. Cine de fapt va putea spune dacă credinţa Ioanei, din timpul vieţii tatălui ei, era o credinţă reală? Şi de ce să se pună acum această problemă psiho-teologică, mai înainte de a se fi creat cadrele necesare? 4. Aţi putea să-mi explicaţi în ce mod v-au venit aceste dubii? Aparent, acesta ar fi un răspuns pozitiv, cel puţin sub aspectul modului direct de a pune întrebarea. Ea exprimă înţelegere, interes faţă de problema Ioanei, deşi perspectiva este psihologizantă şi intelectuală, fiind mai compatibilă cu un examen psiho-terapeutic decât cu un colocviu pastoral. De altfel, este întotdeauna mai bine ca credinciosul să se explice de la sine, graţie instaurării între preot şi credincios a unei relaţii de comuniune interioară, decât să fie solicitat direct. 5. Şi astfel, aţi simţit nevoia să vorbiţi despre toate acestea cu cineva! Părintele Ghelasie s-a demonstrat un bun păstor numai în măsura în care a reuşit s-o pregătească pe Ioana să se îndrepte spre Acela care poate să fie Păstorul interior ultim şi suprem. Concluzii Am întâlnit aici principalele obstacole în calea acceptării pozitive: 1. atitudinea critică; 2. „moralizarea” sau îndemnurile morale abstracte; 3. generalizarea care tinde să diminueze specificitatea şi unicitatea cazului; 4. interogatoriul intelectual (sau psihologic). Experienţa demonstrează că acest tip de analiză ajută în mod eficace pe preoţii care doresc realmente să-şi îmbunătăţească propria acţiune pastorală, cu condiţia însă să nu se abandoneze unei vânători de prescripţii, proceduri sau tehnici psihologice pre-confecţionate. Chiar şi o metodă psihologică atât de eficientă ca „răspunsul duhovnicesc reflexiv” rămâne privată de eficacitate când nu există din partea preotului capacitatea de a-l percepe pe celălalt aşa cum acesta se percepe el pe el însuşi (empatie) şi de a avea o atitudine de receptivitate necondiţionată în raport cu ceilalţi. Această tehnică, ca toate tehnicile folosite în relaţiile inter-umane, este insuficientă şi chiar dăunătoare dacă nu este fundamentată pe o atitudine de „ospitalitate” duhovnicească. Atitudinea deschisă este pastorală prin excelenţă. Ea invită pe fiecare să iasă din solitudine, să se explice, să se vadă şi să se accepte în faţa altei fiinţe umane. Această atitudine devine tot mai preţioasă în educaţia de masă. Dacă puţin câte puţin, această acceptare pozitivă a celuilalt ar dispărea din epoca noastră tehnologizată şi computerizată, fiinţa umană ar suferi o traumă catastrofală şi s-ar rătăci definitiv. II. Responsabilitatea directivă a preotului - funcţia psiho-directivă - Precum orice alt om, preotul în dialogul pastoral pledează - cu fapta şi cu cuvântul - pentru anumite valori. Fără a avea pretenţia că reuşeşte întotdeauna în mod adecvat să depună mărturie cu propria viaţă, oricum, prin haina sa preoţească propune conştiinţelor adevăruri religioase şi imperative morale care solicită adeziunea credincioşilor: „Mergi, dar să nu mai păcătuieşti!” a spus Mântuitorul, fără să mai adauge vreo condamnare. De o deosebită importanţă este deci dimensiunea spiritual-educativă (în plan moral şi religios) a dialogului pastoral. De altfel, aceasta este misiunea pe care preotul o realizează, în mod spontan, cel mai des şi pe care majoritatea credincioşilor o pretind de la el. Dificultatea esenţială în exercitarea acestei funcţii o constituie armonizarea ei cu celelalte două: acceptarea integrală şi intermedierea. Funcţia directivă a dialogului pastoral nu trebuie nicidecum să prevaleze asupra celorlalte şi va trebui să ţină seama de următoarele principii:
Vom încerca acum să verificăm aplicarea pastorală a funcţiei psiho-directive analizând câteva extrase de dialog, alese la începutul, în timpul şi la sfârşitul unui colocviu pastoral obişnuit. Analiză psihologică: cerere de sfat Au fost alese aceste extrase de dialog pentru că cererea făcută: 1) este realmente complexă; 2) scapă unui criteriu moral coercitiv care să se impună în mod clar; 3) tinde să suscite în păstor o opinie personală favorabilă unei soluţii aparent mai bună în sine, dar care, în calitate de preot va trebui să evite a o impune; De altfel, nu vrem să spunem că în mod necesar păstorul nu trebuie să-şi exprime această opinie; el poate să şi-o manifeste în mod util în măsura în care autoritatea pe care credinciosul o atribuie păstorului nu este excesivă. În acest dialog, eforturile păstorului de a respecta motivaţiile credinciosului şi de a le lăsa să se maturizeze de la sine vor apărea în toată legitimitatea lor la sfârşitul colocviului, când interlocutorul, probabil fără să-şi dea seama în mod clar, va multiplica insistenţele pentru a obţine de la preot o părere clar exprimată, care să-l scutească de povara unei hotărâri proprii. Domnul Traian, inginer de 36 de ani, este tată a trei copii. Merge să se consulte cu un preot bătrân, fost profesor de-al său de religie, părintele Vasile, într-o problemă arzătoare. După salutul iniţial şi formulele normale de curtoazie, înfruntă subiectul pentru care a venit. - Nu ştiu dacă l-aţi văzut vreodată pe fiul meu Octavian. Are 14 ani şi în curând va începe liceul. Poate nu vă vine să credeţi dar din acest motiv am avut numeroase probleme cu părintele paroh de la noi din parohie. Eu aş vrea ca el să studieze la Liceul de Limbi Clasice, liceu aflat la cinci minute de casa noastră. Dar preotul o ţine morţiş că eu, un creştin ortodox practicant, trebuie să-mi dau fiul la Seminarul Teologic din Iaşi, adică la peste treizeci de minute de mers cu trenul, şi aceasta fără ca el să aibă certitudinea vocaţiei sale preoţeşti. Eu cred că această perspectivă nu îmi obligă deloc conştiinţa. Dumneavoastră, ce mă sfătuiţi?42 Vom analiza deci diferite moduri de a răspunde la această întrebare.
Să încercăm deci să identificăm inspiraţia ascunsă (şi tehnica implicită) care pare să dinamizeze fiecare răspuns:
Păstorul gândeşte clar şi vorbeşte după cum gândeşte. El riscă să fie categoric fără să-şi dea seama. De fapt ce ştie el despre intenţiile parohului? Răspunsul său trădează dorinţa de a rezolva el însuşi problema. Credinciosului nu-i mai rămâne decât să-i expună detaliile problemei: răspunsurile vor veni! Ulterior, el va trebui să le pună în aplicare.
Răspuns de sondaj. Păstorul este acum mai prudent. Recunoaşte că situaţia este complexă şi cere alte informaţii. Răspunsul implică totuşi ideea că cercetarea circumstanţelor referitoare la rezolvarea problemei intră în propria-i competenţă. În orice caz, credinciosul înţelege chiar din acest prim răspuns că păstorul ia în propriile mâini chestiunea. Ajunge să se simtă ca un martor care este interogat. Dacă dialogul continuă în această direcţie, este foarte probabil că credinciosul curând se va auto-izola pasiv pe banca interogaţilor.
Generalizare ce s-ar dori a fi o încurajare. Păstorul se laudă cu experienţa sa, simplifică problema, generalizând-o, orientează spre o soluţie care însă nu va ţine cont de singularitatea cazului, de caracterul său personal şi poate de dimensiunea religioasă a problemei. În ciuda formulei la plural „vom putea rezolva problema”, este evident faptul că soluţia la problemă pare să vină doar de la păstor!
Explicaţie teoretică influenţată negativ de apelul direct la o temă pe care credinciosul nu a introdus-o („Soţia dumneavoastră”). Locul de soluţionare al cazului rămâne în păstor, ca şi în precedentele două răspunsuri. De altfel, ideea acestuia din urmă este exactă. Dar ar fi mult mai oportun să fie pus credinciosul în situaţia de a se convinge singur, concret, că „ceea ce contează nu este ceea ce gândesc eu”.
Tripticul reflexie (1), sintetizare (2) şi clarificare (3) a situaţiei este evident. E de subliniat faptul că nucleul răspunsului se fundamentează pe însăşi motivul pentru care domnul Traian a venit să ceară sfat.
****************
Regăsim aici aprecierile rigide, categorice şi banale. Din nou păstorul crede că gândeşte clar şi deci vorbeşte după cum gândeşte. În realitate, el uită un aspect foarte important al problemei: relaţia cu parohul, deci un aspect al problemei explicit religios. Ignoră în schimb completamente latura emotivă a domnului Traian, temperamentul vulcanic al soţiei lui şi frica lui de a fi acuzat de ea. 2. În mod normal, ar trebui să fiu mai în detaliu informat asupra poziţiei soţiei dumneavoastră. A acceptat complet punctul de vedere al parohului? Răspuns sondaj: cu alte cuvinte, „continuaţi să-mi furnizaţi tot mai multe detalii (şi în mod special pe cele pe care eu, preotul, vi le cer) şi soluţia va veni, în mod sigur, ulterior”. 3. Desigur, acesta este un tip de decizie în care femeia are deseori frică să se implice, pentru a-şi rezerva pentru mai târziu dreptul la critică. Dar celui care ia oportunele precauţii şi acţionează cum este mai bine, nu i se poate reproşa nimic ulterior. Generalizare. Păstorul se ascunde aici în spatele unor principii generale, abstracte şi ireale. În plus de aceasta, se demonstrează agresiv în raport cu femeia; ocazie pierdută de a prelua o nelinişte a soţului şi de a-l apropia de soţie. 4. Cauza perplexităţii dumneavoastră ar fi deci în mod special părerea soţiei... Explicare teoretică: păstorul trage acum nişte concluzii pripite, crezând că a atins nucleul problematicii. Astfel răspunsul său constituie o interpretare a situaţiei ce neglijează un conflict psihologic probabil mult mai complex. 5. Desigur că, în decizia pe care trebuie s-o luaţi acum, vă temeţi de viitoarele repercusiuni negative asupra relaţiei cu soţia dumneavoastră. Acceptare şi clarificare a unui nou aspect al stării de indecizie a credinciosului: o indecizie referitoare la viitorul relaţiei conjugale. Observăm deci aici mai multe tipuri de răspuns: 1. Investigaţia categorică; 2. Generalizarea; 3. Explicarea teoretică (interpretarea); 4. Clarificarea. Fiecare dintre aceste tipuri de răspuns produce în interlocutor o reacţie diferită.
Eroarea pastorală a acestui răspuns se răzbună. Susţinându-şi cu îndârjire propriul punct de vedere, păstorul a ajuns să pună în evidenţă aspectele pozitive ale părerii contrare. Cu cât păstorul va pleda (invocând noi argumente) pentru Seminar, cu atât mai mult tatăl elevului va găsi argumente pentru Liceul de Limbi clasice. Iată deci care este rezultatul unei poziţii rigide luate de păstor; relaţia pseudo-pastorală astfel instaurată se va construi pe schema afirmaţie-obiecţie. La orice afirmaţie a preotului, interlocutorul va formula o obiecţie. Şi aceasta din cauza lipsei de tact pastoral şi a deficitului de inteligenţă demonstrate prin atitudinea păstorului. Rolul lui era de a conduce spre soluţia ideală, iar nu de a impune o pseudo-soluţie pripită şi ne-duhovnicească. Deznodământul acestei direcţii de evoluţie a dialogului este clar: fiecare se va fortifica pe propriile poziţii. 1. Cine este oare părintele director de la Seminarul din Iaşi? Aş putea să-i aranjez o întâlnire fiului dumneavoastră cu el... - V-aş mulţumi foarte mult. El îşi va putea spune cu siguranţă părerea asupra viitorului religios al fiului meu, dacă va reuşi la seminar. Eroarea aparţine de această dată tatălui elevului. Încercând permanent detalii specifice externe motivaţiilor esenţiale ale deciziei care trebuie luată, el a ajuns să se substituie preotului căruia i-a cerut sfatul. De această dată încredinţează decizia viitorului fiului său în mâinile unei a treia persoane, străine de dialogul de până acum, care de fapt este mult mai puţin calificată în cunoaşterea contextului complex al vieţii elevului căruia i se hotărăşte soarta. Rezultatul normal al dialogului care avansează în direcţia cercetărilor minuţioase ale circumstanţelor externe este încredinţarea graduală a deciziei finale unor elemente (circumstanţe sau persoane) ce nu fac parte din relaţia păstor-credincios. Credinciosul este re-orientat spre o altă situaţie fără ca să beneficieze în prealabil de o reală „iluminare”. Dimpotrivă, ajunge să fie invitat la abandon, ajunge să se arate dispus la luarea unei decizii sub impulsul unei instanţe externe. Această alienare face să se piardă însuşi scopul întâlnirii şi dimensiunea psiho-directivă a dialogului pastoral.
Generalizarea pe care a realizat-o păstorul creează o anumită insatisfacţie interioară în interlocutor care simte nevoia să sublinieze că situaţia luată în obiectiv este cu adevărat unică. Generalizarea înseamnă de cele mai multe ori pierderea ocaziei de a lua într-o analiză competentă şi detaliată argumentele pro şi contra unei anumite poziţii. Ea atrage după sine fragilizarea relaţiei interpersonale, care de obicei se fundamentează pe (şi este consolidată de) ceea ce este unic şi irepetabil în viaţa fiecărui individ. 3. Dumneavoastră v-aţi aştepta ca eu să iau vreo poziţie împotriva Seminarului teologic sau împotrivă parohului dumneavoastră? - Categoric, nu! Desigur... nu. Cer scuze. Este adevărat. Nu m-am gândit că dumneavoastră înşivă aţi fost pentru scurt timp profesor într-un seminar teologic. Preotul nostru şi-a pierdut prestigiul de atent analist al dinamicii psihologice a comportamentului uman. Din nefericire el a uitat să privească problema din punctul de vedere al interlocutorului său şi să caute să aprofundeze şi să înţeleagă motivaţiile şi raţiunile lui. El are o poziţie a lui rigidă, cu anticipaţie luată, iar interlocutorul său se simte jenat de lipsa de intuiţie ce a demonstrat-o. Păstorul a trădat de două ori prin atitudinea sa exigenţele unui dialog pastoral autentic: în primul rând, pentru că a încetat să caute împreună cu interlocutorul său soluţia ideală; în al doilea rând, întrucât a compromis o relaţie de încredere avută cu un om care crezuse că poate apela la el expunându-şi o părere diferită de a parohului său. Astfel, şi-a trădat vocaţia de preot pastor călăuzitor.
Tocmai datorită faptului că a urmărit cu atenţie linia gândirii interlocutorului său, pentru că l-a înţeles, susţinut, iluminat, el aude de la interlocutorul său ceea ce încercase răspunsul nr. 1 să pună în evidenţă în sens contrar. Această mişcare precisă, prin intermediul căreia interlocutorul însuşi îşi enunţă motivele, tot mai profund elaborate, ale unei decizii prudente (eliminând tendinţele sterile prin care fiecare se rigidizează pe poziţia sa) este fructul cel mai preţios al funcţiei psiho-directive a dialogului pastoral. În ultima intervenţie a păstorului observăm şi echilibrul în maniera lui de a trage concluziile şi de a formula alternativele. Făcând astfel, este evitat pericolul de a fi acuzat că a făcut o alegere în numele altuia, alegere care nu avea dreptul să o facă. Sfârşitul conversaţiei
Este de observat cum toate tentativele domnului Traian de a obţine de la profesorul său luarea unei poziţii clare întâlnesc atitudinea prudentă, corectă şi duhovnicească a acestuia de reflexie, clarificare, sintetizare, punctualizare şi de evidenţiere a alternativelor. Sinteză: Analiza acestui dialog, care ia naştere în momentul în care cineva cere un sfat, scoate în evidenţă inconvenienţele răspunsurilor critice, curioase şi generalizante. Nu trebuie bineînţeles excluse sistematic din dialogul pastoral, cum s-ar putea face în anumite tipuri de relaţie psiho-terapeutică. Dar trebuie reflectat cu atenţie ca nu cumva dialogul pastoral însuşi să fie articulat (şi implicit împiedicat) în baza unor automatisme obişnuite care cu timpul vor provoca în credinciosul dornic de călăuzire reacţii de opoziţie defensivă, dependenţă pasivă, insatisfacţie afectivă şi în cele din urmă, ruptură a relaţiei. Examinarea răspunsurilor de tip reflexiv şi explicativ ne demonstrează aportul pozitiv al acestor răspunsuri: siguranţă, însuşirea unor argumente serioase, mature, independenţă a deciziei finale de circumstanţele pur exterioare în raport cu terţe persoane. Este de subliniat că “siguranţa” de care se dispune este condiţionată de posibilitatea de manifestare în mod autentic a opiniilor şi a dispoziţiilor interioare ale interlocutorului. Ea nu dă naştere în mod necesar “liniştii” interioare în raport cu decizia de luat; dimpotrivă, poate chiar creşte neliniştea din cauza faptului că nu se găseşte un preot-sfătuitor care să sugereze în mod clar sau decis soluţia “exactă”. Dar oare, această “angoasă” de fond nu este condiţia însăşi a libertăţii noastre? Şi nu este oare mijlocul ideal şi cel mai puternic pentru ca conştiinţa să se adreseze lui Dumnezeu şi să se regăsească în El prin intermediul rugăciunii? Iată de ce trebuie să i se rezerve un loc de prim plan în psihologia pastorală.
Yüklə 1,13 Mb. Dostları ilə paylaş:
|