Sau optimismul

B

Dacă sînteţi de acord cu robia trupului, cel jrtfţin nu veţi admite robia spiritului?

559

Să ne înţelegem, vă rog. Nu admit robia trupului printre principiile societăţii. Spun doar că este mai bine, pentru un învins, să fie sclav decît să fie ucis, în cazul în care iubeşte mai rnult viaţa decît libertatea.

Spun că negrul care se vinde e un nebun, şi că pă­rintele negru care-şi vinde copilul e un barbar, dar că eu am destulă judecată pentru a-l cumpăra pe acest negru şi a-l pune să muncească pe plantaţia mea de zahăr. Interesul meu este ca el să fie sănătos ca să poată munci. Voi fi omenos faţă de el şi nu voi pretinde din partea lui mai multă recunoştinţă decît din partea calului meu, căruia sînt obligat să-i dau ovăz dacă vreau să mă slujească. Mă port cu calul meu cam cum se poartă Dumnezeu cu omul. Dacă Dumnezeu i-a făcut pe om pentru a trăi cîteva minute în grajdul părnîn-tului, trebuia să-i dea şi de mîncare; căci ar fi absurd să-i fi dat în dar foamea şi stomacul, şi să fi uitat să-t hrănească.

Şi dacă sclavul dumneavoastră nu vă este de folos?

îi voi da libertatea, fără îndoiala, chiar daca s-ar face călugăr.

I Dar ce credeţi despre sclavia spiritului?

A Ce numiţi sclavie a spiritului?

B

Acel obicei pe care-l avem de a supune spiritul co­piilor noştri, aşa cum femeile caraibe modelează capul copiilor lor; de a-i face la început să îngaime nişte prostii de care noi înşine ne batem joc; de a-i face să creadă aceste prostii de îndată ce sînt în stare să creadă: de a lua astfel toate măsurile posibile pentru a face naţiunea nătîngă, nevrednică şi barbară; de a institui, în sfîrşit, legi ce-i împiedica pe oameni să scrie, să vor­bească şi chiar să gîndească, asemenea lui Amolphe, care, în comedia cunoscută,⁷⁹ vrea ca în casa lui să nu

560

existe masă de scris decît pentru el, iar din Anges să facă o imbecilă, pentru a se folosi de ea.

Dac-ar exista asemenea legi în Anglia, aş organiza o conspiraţie pentru a le aboli, sau aş fugi pentru tot­deauna din insula mea după ce-i voi fi dat fo^c-^J

Totuşi, e bine ca nu toată lumea să spună ceea ce gîndeşte. Nu trebuie să insulţi nici în scris, nici în dis­cursuri, puterile şi legile la adăpostul cărora te- bucuri de avere, de libertate şi de toate plăcerile vieţii.

Nu, fără îndoială, iar îndrăzneţul instigator trebuie pedepsit; dar, pentru¹ că oamenii pot abuza de scris, trebuie, oare, să le interzicem să-l folosească? E ca şi cum cineva ar pune să vi se taie limba pentru a vă împiedica să spuneţi lucruri neplăcute. Pe stradă se fură; trebuie, oare, să ni se interzică să circulăm pe ea? Oamenii spun prostii şi înjură; trebuie să le interzicem să vorbească? La noi, fiecare poate scrie ceea ce gîn-deşte pe riscul şi răspunderea lui; este singurul fel în care te poţi adresa naţiunii. Dacă ea găseşte că ai fost fidicol, te fluieră; dacă ai instigat, te pedepseşte; dacă ai fost înţelept şi nobil, te iubeşte şi te răsplăteşte. Libertatea de a vorbi oamenilor cu ajutorul penei este recunoscută în Anglia ca şi în Polonia, în Provinciile Unite, în Suedia; care ne imită; ea trebuie să fie re­cunoscută în Elveţia, căci altfel Elveţia n-ar fi demnă să fie liberă. Oamenii nu sînt liberi dacă sînt lipsiţi de libertatea de a-şi explica gîndurile.

Şi dacă v-aţi fi născut în Roma modernă?

Le-aş fi ridicat un altar lui Cicero şi Tacit, oameni ai Romei antice; aş fi urcat în acest altar şi, cu pălăria lui Brutus pe cap şi cu pumnalul său în mînă, aş fi chemat poporul să-şi redobîndească drepturile naturale pe care le-a pierdut: aş fi restabilit tribunalul, aşa cum a făcut Cola di Rienzi.⁶⁹

56L

Şi aţi îi sfîrşit ca el.

Poate, dar nu pot să vă descriu groaza pe care mi-a inspirat-o sclavia romanilor în timpul ultimei mele călătorii; mă înfioram văzînd franciscani la Capitoliu. Patru compatrioţi de-ai mei au închiriat un vas pentru a se duce să deseneze ruinele nefolositoare ale Palmirei şi Baalbekului; am fost ispitit de o sută de ori să înar­mez doisprezece oameni pe cheltuiala mea pentru a transforma în ruine viziunile inchizitorilor în ţările în care omul e subjugat de aceşti monştri. Eroul meu este amiralul Blake. Trimis de Cromwell pentru a semna un tratat cu Juan de Braganşa, rege al Portugaliei, acesta s-a scuzat că nu poate încheia tratatul fiindcă marele inchizitor nu era de acord să se poarte negocieri cu ereticii. „Lăsaţi-mă pe mine, i-a spus Blake, va veni să semneze tratatul la bordul vasului meu". Palatul ace­lui călugăr se afla pe Tago, iar de cealaltă parte era flota noastră. Amiralul trimite asupra lui o salvă de ghiulele; inchizitorul vine să-i ceară iertare şi semnează tratatul în genunchi. Amiralul n-a făcut, prin aceasta, decît jumătate din ceea ce trebuia să facă; ar fi trebuit să interzică tuturor inchizitorilor să tiranizeze sufletele şi să ardă trupurile, aşa cum persanii, iar apoi grecii şi romanii, le-au interzis africanilor să sacrifice fiinţe omeneşti.

Vorbiţi ca un adevărat englez.

Ca un om, aşa cum toţi oamenii ar vorbi dacă ar îndrăzni.* Vreţi să vă spun care este cel mai mare neajuns al speciei umane?

— Mi-aţi face o bucurie; îmi place să-mi cunosc semenii.

* Anglia rămîne, deci, pentru Voltaire în 1766 ceea ce era în 1730: simbolul şi chiar garanţia unei umanităţi superioare. (N. ed. fr.)

562

Acest neajuns este că oamenii sînt proşti şi laşi.

C

Totuşi, toate naţiunile dau dovadă de curaj în

război.

A

Da, asemenea cailor, care tremură la prima bătaie a tobelor şi care înaintează cu fală după ce au fost disciplinaţi prin o sută de bătăi de tobă şi o sută de lovituri de bici.

A ZECEA CONVORBIRE Despre religie

De vreme ce credeţi că soarta omului este de a-şi explica în mod liber gîndurile, aşi dori să se poată tipări orice despre guvern şi despre religie?

Cine păstrează tăcere, asupra acestor două lucruri, cine nu îndrăzneşte să privească drept aceşti doi poli ai vieţii omeneşti nu este altceva decît un laş. Dacă n-am fi ştiut să scriem, am fi fost oprimaţi de Iacob al II-lea şi de cancelarul său Jeffreys; iar milordul de Canter-bury ar porunci să fim biciuiţi la poarta catedralei sale. Pana noastră a fost cea dintîi armă împotriva tiraniei, iar spada — cea de-a doua.

c

Cum?! Să scrii împotriva religiei ţării tale!

Vă pripiţi, domnule C; dacă primii creştini n-ar fi avut libertatea de a scrie împotriva religiei imperiului roman, n-ar fi întemeiat-o niciodată pe a lor; ei au scris evanghelia Măriei, a lui Iacob, a copilăriei, a evreilor, a lui Barnabeu, a lui Luca, a lui Ioan, a lui Matei, a lui Marcu: au scris cincizeci şi patru de evanghelii. Ei au făcut scrisorile lui Isus către un rege din Edesa, ale lui Pilat către Tiberiu, ale lui Pavel către Seneca, şi profeţiile sibilelor în acrostihuri, şi simbolul celor doi-

563

sprezece apostoli, şi testamentul celor doisprezece patriarhi, şi cartea lui Enoh, şi cinci sau şase aooca-îipsuri, şi false constituţii aposiotice etc, eftr. Ce n au scris? Pentru ce doriţi să ne răpiţi libertatea pe care ei au avut-o?

Dumnezeu să mă păzească să interzic această liber­tate preţioasă! Du vreau ea în as*a si exiL-'o măsura, precum se (u;!e a fi în conversaţia unor oertmaâ lume. Fiecare îşi spune părerea, efar nimeni ms-i 'meu pe cei de faţă.

Nici eu nu cer ca societatea să fie insultata, ci lu­minată. Dacă religia ţării este divină (şi fiecare naţiune susţine asta), o suia de mii de volume lansate împotriva ei nti-i vor face mai muţi r.iu decîi ar putea să facă o sută de mii de bulgări de rapada uniri z\ă ie bronz. Pocţde infernului n-o vor putea învinge, după cum fotue ştitr cum ar putea nişfe caractere negre scrise pe hîrtie aîbâ so distrugă?

Dar daca fanaticii sau escrocr, sau oameni care au loiiă- c itităţile în acelaşi timp corup o religie curată rpla, ,',:■■.. s, dut întîriiplare, magi şi bon.îi adj' cerenjriu ridicole legilor sacre, rru.w;o ;■--■ ■■: •'■-> * ; ■> . ■ ralti divine ale lui Zoroastru şi Confucius, omenirea: n-ar trebui, oare; să muiţura :e!or car? or curăţa

iempttiî tui Dumnezei, de gi !o pe care aceşti ne-

noroc iţi le iu adunat în J '

îmi păreţi a fi ' sar ■■ savaat: c ire 3-tnt :i ceste pre­cepte a!e lut Zoroastru şi ale lui Cenfucius?

Confucius- mi spune: „Sa nu faci oamenilor ceea ce n-ai dori ea ei sa-ţi facă".

El spune: „Fă ceea ce ai vrea să ţi se facă-; nH sultele şf nu-ţi a I imfrrfe decit de binefaceri". ( sJder;» efrept datorie prietenia şi omenia.

Mⁱu voi cita decit o lege a lui Zoroastru, care cu­prinde tot ceea ce morala are mai pur, şi care este con­trariul faimosului prababîtism al i

564

sta ia îndoiala daca un lucru este bun sau rău, -afoi sa-l faci».

Nici un moralist, nici un filozof sau legislator «-a spus şi n-ar fi putut să spumă cev-a mai ' pr-esms de această maximă. Dacă, mai tîrziu, doctorii persani sau chinezi au adăugat adoraţiei lui Dumnezeu şi doctrinei virtuţii himere fantastice, apariţii, vedenii, preziceri, minuni, posedări, scapulare; dacă au vrut să tiu fie mîncate decît anumite alimente în cinstea lui Zoroastru -şi Confucius; dacă au pretins că ştiu toate secretele familiei acestor doi mari oameni; daca s-au certat trei sute de ani pentru a şti în ce fel a fost făcut sau'^amis-lit Confucius; da.că au instituit practici superstiţioase, ce făceau să treacă în buzunarele lor banii sufletelor pioase;~dacă şi-au întemeiat măreţia vremelnică pe prostia acestor suflete sărace cu duhul! dacă, în sfîrşit, au înarmat fanatici pentru a le susţine născocirile cu ajutorul săbiei şi al focului, este neîndoios că aceşti im­postori au trebuit reprimaţi. Oricine a scris în sprijinul religiei naturale şi divine, împotriva detestabilelor abuzuri ale religiei sofistice, a fost binefăcătorul patriei sale.

c

Adeseori aceşti binefăcători au fost prost răsplătiţi. Au fost ar>i sau otrăviţi, sau au murit în ştreang, şi once reformă a dat naştere la războaie.

Era greşeala legiuirii. Nu mai există războaie reli­gioase de cind guvernele au fost destui de înţelepte pentru a reprima teologia.

Eu aş vrea, spre cinstea raţiunii, să fie nu reprimată, ci abolită: este prea ruşinos că s-a făcut o ştiinţa din această nebunie. Ştiu bine la ce foloseşte un preot care line registrul naşterilor şi al morţilor, care strînge po­mana pentru săraci, care-i mîngîie pe .bolnavi, care aduce pacea în familii; dar la ce sînt buni teologii? Cu ce se va alege societatea atunci cînd se va şti bine că un înger este infinit secundum quid* că Scipio şi Cato sînt osîndiţi pentru că n-au fost creştini, şi că există o

^: pe ce temei. (N. t.

565

diferenţă esenţială între categorematic şi sincategore-matic?

Nu-l admiraţi, oare, pe Toma d'Aquino, care hotă­răşte că „părţile irascibile şi concupiscibile nu ţin de apetitul intelectual"? El examinează îndelung dacă ce­remoniile legii sînt înaintea legii. O mie de pagini sînt acoperite cu aceste frumoase lucruri, şi cinci sute de • mii de oameni le studiază.

Teologii au cercetat timp îndelungat dacă Dumnezeu poate fi dovleac sau scarabeu; dacă atunci cînd ai pri­mit euharistia, o lepezi în latrină.

Aceste extravaganţe au preocupat nişte capete cu barbă în ţări ce au dat naştere unor oameni mari. Motiv pentru care un scriitor, prieten al raţiunii, a spus de mai multe ori că marele rău de care suferim este că încă nu ştim cît de mult sîntem mai prejos de hotentoţi în anumite privinţe.

Am mers mai departe decît grecii şi romanii în unele arte, dar în aceasta am rămas nişte brute; asemenea acelor animale din Nil care aveau o parte vie, în timp ce cealaltă nu era încă decît mîl.

Cine ar crede? Un nebun, după ce a repetat toate prostiile scolastice timp de doi ani, îşi primeşte cu pompă zurgălăii şi sceptrul; se împăunează, îşi dă im­portanţă, şi această şcoală de nătărăi este cea care duce la onoruri şi bogăţie. Lui Toma şi Bonaventura li s-aiţ ridicat altare, iar cei care au inventat căruţa, suveica, rindeaua şi ferăstrăul sînt necunoscuţi.

E neapărată nevoie ca teologia să fie distrusă, aşa cum au fost distruse astrologia judiciară, magia, ba­gheta magică, cabala şi camera înstelată.

Să distrugem atît cît ne va sta în putinţă aceste omizi din grădinile noastre şi să nu lăsăm decît privi­ghetorile; să păstrăm lucrurile de folos şi plăcute: acestea aparţin omului; dar tot ceea ce este dezgustător şi veninos sînt de acord să fie nimicit.

O religie cinstită — pe legea mea! —, întemeiată pe acte ale parlamentului, dependentă de suveran — iată

566

ce ne trebuie. Şi să le tolerăm pe toate celelaîte> Nu sîntem fericiţi decît din clipa în care am devenit liberi şi toleranţi.

Citeam acum cîteva zile un poem franţuzesc despre Graţie, poem didactic şi oarecum adormitor, fiind mo­noton*. Autorul, vorbind despre Anglia, căreia graţia lui Dumnezeu îi este refuzată (deşi monartml dumnea­voastră îşi spune rege prin graţia Domnului, asemenea tuturor celorlalţi), autorul, zic, se exprimă astfel în versuri destul de plate:

Această insulă, fecundă pepiniera a creştinătăţii,

Anglia, in car* atîta lumină a stjâbătut pe vremuri.

Primind astjizi toate religiile,

Nu mai estj decît un trist,morman de viziuni nebuneşti...

Da, noi sîntem. Doamne, poporul cel mai drag ţie,

Asupra noastră faci să lumineze razele cele mai limpezi.

Adevăr^veşnic pur-r-învăţătură veşnică!

Franţa este astăzi regatul tău credincios.

(Cintul IV, v. 129—146)

Iată un hîtru original, cu pepiniera şi cu razele lui limpezi! Francezii cred întotdeauna că trebuie să dea tonul celorlalte naţiuni; parc-ar fi vorba despre un me­nuet sau despre o modă nouă. Ne plîng pentru că sîn­tem liberi! Prin ce, vă rog, este, oare, Franţa regatul credincios .al învăţăturii veşnice? S-a întîmplat acest lucru atunci cînd o bulă ridicolă, fabricată la Paris, într-un colegiu de iezuiţi, şi pecetluită la Roma de un colegiu de cardinali, a împărţit întreaga Franţă şi a făcut mai mulţi prizonieri şi exilaţi decît numărul sol­daţilor pe care-l avea în acel moment? O, regat cre­dincios!

Biserica anglicană să răspundă, dacă vrea, acestor versificatori ai bisericii galicane; în ceea ce mă priveşte, sînt sigur că nimeni dintre noi nu va regreta timpul în car& pe vremuri a strălucit atîta lumină. Aceasta se în-tîmpla, oare, pe vremea cînd papii ne trimiteau legaţi pentru a ceda veniturile noastre italienilor şi impuneau o zeciuială asupra bunurilor noastre pentru a-şi plăti femeile uşoare? Sau atunci cînd cele trei regate ale

* Voltaire n-a fost deloc blînd cu Louis Racine. In 1742 îi dădea cu ironie Conseils sur son poime De la Religion. Ii reproşa în gîndire, jansenismul, iar în ceea ce priveşte gustul — monotonia greoaie. (N. ed« fr.)

38 Voltaire 56?

noastre mişuna de călugări -şi de miracole? Acest poet minor este un prost cetăţean. El ar trebui mai degrabă săi ureze patriei sale suficient de multe raze limpezi ta ea sa-şi dea seama ca ar cîştiga imitîndu-n-e; aceste raze te fac sa vezi că nu este necesar ca galicanii să trimită -douăzeci de mii de lire sterline la Roma" în fiecare an, şi ca anglicanii, care plăteau pe vremuri impozit sfîn-tului Petru, se .aflau cufundaţi, pe atunci, în cea mai prosteasca barbarie.

E foarte bine spus; religia nu consta în a-ţi trimite banii la Roma. E un adevăr recunoscut nu numai de cei care au sfarîmat acest jug, dar şi de cei i ^.re-l poartă.

Trebuie neapărat ca religia sa fie epurata; Europa întreagă cere acest lucru. Aceasta operă măreaţa a fost începută acum aproape doua sute cinzicezi de ani; însă oamenii nu sp deşteaptă decît încetul cu încetul. Cine ar fi crezut, atunci, ca vor fi analizate razele soarelui, că fulgerul va transmite electricitate şi că va fi descoperită gravitaţia universala, lege care conduce universul? A venit timpul ca oameni atît de luminaţi sa nu mai fie sclavi a! orbilor Ma apuca rîsul atunci cînd văd o aca­demie de ştiinţe obligată să se -conformeze hotărîrii unei congregaţii a sîîntului oficiu.

Teologia n-a fost niciodată bună decît să întoarcă creierele pe dos, şi cîteodata statele. Ea singură dă naştere ateilor, căci rîumarul mare de mici teologi, care au destul bun simţ pentru a-şi da seama de ridicolul acestei învăţaturi himerice, nu ştiu suficient de mult pentru a o înlocui cu o filozofie sănătoasă. Teologia, spun ei, este, potrivii semnificaţiei cuvîntului, ştiinţa lui Dumnezeu: or, nemernicii care au profanat această şinnţa au dat naştere unor idei absurde despre Dumne­zei;; de aici, ajung la concluzia că divinitatea este o himeră, dat fiind că teologia este himerică. E ca şi cînd ai spune ca nu trebuie să iei chinină dacă ai febră, nici să ţii regtrn daca eşti suferind, nici să ţi se ia sânge dacă ai iăcut apoplexie, pentru că exista doctori nepricepuţi; e ca şi cînd ai spune că nu trebuie să ■cunoşti mersul astrelor fiindcă au existat astrologi; înseamnă sa nu recunoşti rezultatele evidente al chimiei,

568

fiindcă chirnişti şarlatan^ ai* pretins că fabrica aur. Oamenii de lume, şi mai ignoranţi decît aceşti mici teologi, spun: iată bacalaureaţi şi licenţiaţi care nu cred în Dumnezeu; pentru ce am crede noi?

Prieteni,, o ştiinţa falsj d* naştere ateismului: o şti-inţj adevărata îl tace pe om si se prosterneze în faţa divinităţii; ea îl face drept si înţelept pe aesta pe care teologia l-a (acut nedrept şi nesocotit.

lata ce am citit în această cărticica, şi mi-am făcut (foi ea profesiunea de credinţă.

îutr-adev:ir, este aceea- a tuturor oamenilor de lume.

k UNSPREZECEA CONVORBIRE

Despre dreptal războiului

Am discutat despre !u ruri care ne privesc pe toţi foarte îndeaproape; oamenii sini lipsiţi de minte atunci eind ptefera sa meargă-, la vmătoare sa-u să joace pichet în loc s»a st instruiască asupra unor subiecte atît de importante Primul nostru ţel era să aprofundam drep­tul păcii şi al raz-boiului; încă n am vorbit despre ele.

Ce înţelegeţi prin dreptul războiului?

Mă puneţi în încurcătura; dar, în sfîrşit, Groot sau Grotius'^a a scris despre el un amplu tratat în care ci­tea râ- mai mult de două suie de autori greci sau latini, şi ehia-r autori evrer.

Credeţi, :;.;re, ca prinţul Eugen SMfc ducele de Marl-borough⁷¹ ! au studiat, atunci eind i-au alungat pe francezi de pe o suta de mile de pămînt? Dreptul păcii îl cunosc destul de bine: este acela de a-ţi ţine cuvîn-tul şi de a-i lăsa pe. toţi oamenii să se bucure de drep­turile naturale; dar dreptul războiului nu ştiu ce este. Codul uciderii oamenilor mi se pare a fi o fantezie

569

ciudată. Sper că, în curînd, vom avea jurisprudenţa hoţilor de drumul mare.

Cum vom împăca această oroare atît de veche, atît de universală a războiului, cu jdeile dreptăţii şi nedrep­tăţii, cu această bunăvoinţă pentru cei asemenea nouă, despre care pretindem că se naşte odată cu noi, cu fru­mosul şi cu cinstea?

S-o luăm mai uşor. Această crimă, care constă în a comite un mare număr de crime cu drapelul în frunte, nu este atît de universală precum spuneţi. Am remarcat mai înainte că brahmanii şi primitivii numiţi quakeri-nu s-au făcut niciodată vinovaţi de această grozăvie. Naţi­unile care trăiesc dincolo de Gange varsă foarte rar sîngele altora. Şi n-am citit ca republica San-Marino să fi dorit vreodată război, deşi ea are cam tot atît pămînt cît avea Romulus. Popoarele de pe Ind şi de pe Hydaspe au fost foarte surprinse văzîndu-i pe cei dintîi hoţi înarmaţi care veneau să pună stăpînire pe frumoasa lor ţară. Mai multe popoare ale Americii nu auziseră niciodată vorbindu-se despre acest păcat oribil, atunci cînd spaniolii le-au atacat cu Evanghelia în mină.

Despre canaaneeni nu se spune că ar fi pornit vreo­dată război împotriva cuiva, pînă cînd o hoardă de evrei a apărut dintr-o dată, a dat foc satelor, a ucis femeile pe trupul bărbaţilor lor şi copiii pe pîntecele mamelor lor. Cum vom explica aeeastă furie în principiile noastre?

Aşa cum cei răi explică ciuma, vărsatul şi turbarea. Acestea sînt boli legate de alcătuirea organelor noastre. Nu eşti mereu atacat de turbare sau de ciumă. Dar este suficient adeseori ca un ministru de stat turbat să-l muşte pe alt ministru, pentru ca turbarea să se trans­mită în trei luni la patru sau cinci sute de mii de oameni.

Dar, atunci cînd ai aceste boli, există unele Ieacun. Cunoaşteţi aşa ceva împotriva războiului?

570

Nu cunosc decît două, pe care a s stăpînire trage­dia: teama şi mila. Teama ne o! j adeseori să în­cheiem pace; iar mila, pe care nai a pus-o în inimile noastre ca pe un antidot împotriw eroismului, feroce, face ca învinşii să nu fie trataţi întotdeauna cu asprime. Chiar interesul nostru este de a le arata -.-îndurare, pentru a nu-şi sluji cu prea multa silă noii stăpîni: ştiu bine că au existat oameni brutali care au făcut ca naţiunile subjugate de ei să simtă greutatea lanţurilor. La asta n-am cum să răspund de.cît cu un vers dintr-o tragedie intitulată Spartacus, compusă de un fraTicez care gîndeşte profund.

Legea universului este: nenorocire celor învinşi.

Am domesticit un cal: dacă sînt înţelept, îl hrănesc, îl mîngîi şi îl încalec; dacă sînt un nebun furios, îl omor.

Acest lucru nu ne poate consola, căci, la urma urmei, aproape toţi am fost subjugaţi. Voi, englezii, aţi fost subjugaţi de romani, de saxoni şi de danezi, iar apoi de un bastard din Norman-dia. Leagănul religiei ^noastre este în mîinile turcilor. Un pumn de franci a supus Galia. Tirienii, cartaginezii, romanii, goţii, arabii au subjugat, pe rînd, Spania. în sfîrşit, din China pînă la Cadix, aproape întregul univers a aparţinut întotdeauna celui mai tare. Nu cunosc vreun cuceritor care să fi venit cu spada într-o mînă şi cu un cod în cealaltă. Ei n-au făcut legi decît după victorie, adică după jaf; iar aceste legi le-au făcut tocmai pentru a le sprijini tirania. Ce-aţi spune dacă vreun bastard din Norman-dia ar veni să pună stăpînire pe Anglia dumneavoastră pentru a vă impune legile lui?

N-aş spune nimic; aş încerca să-l ucid atunci cînd ar pune piciorul în patria mea. Dacă m-ar ucide, n-aş avea nimic de replicat; dacă m-ar subjuga, n-aş avea de ales decît între două posibilităţi: de a mă omorî sau de a-l sluji bine.

571

Iată două alternative triste. Cum?! Nu există o lege a războiului? Nu există un drept al ginţilor?

îmi pare rău; însă nu există altul decît acela de a sta tot timpul la pîndă. Toţi regii, toţi miniştrii gîndesc asemenea nouă; iată pentru ce un milion două sute de mii de mercenari din întreaga Europă ies astăzi la paradă în fiecare zi în timp de pace.

Dacă un prinţ şi-ar concedia trupele, şi-ar lăsa for­tificaţiile să cadă în ruină şi şi-ar petrece timpul citin-du-l pe Grotius, veţi vedea că, într-un an sau doi, îşi va pierde regatul.

Va fi o mare nedreptate.

într-adevăr.

Şi nu există nici un leac?

Nici unul, doar dacă eşti în stare să fii la fel de

nedrert ca vecinii tăi. Atunci ambiţia este domolită de

ambiţie; cîinii cu puteri egale îşi arată colţii şi nu se sfîşie decît atunci cînd au o pradă de împărţit.

Dar romanii, romanii, aceşti mari legislatori?

Ei făceau legi aşa cum algerienii îşi supuneau sclavii după regulă; însă atunci cînd luptau pentru a duce popoarele în sclavie, legea lor era sabia. Priviţi-l pe marele Cezar, soţul atîtor femei şi femeia atîtor bărbaţi; el răstigneşte două mii de oameni din ţinutul Vannes, pentru ca toţi ceilalţi să înveţe să fie mai ascultători; apoi, cînd întreaga naţiune este bine domesticită, vin legile şi frumoasele regulamente; se clădesc circuri, amfiteatre, se ridică apeducte, se construiesc băi publice . şi poporul subjugat dansează cu lanţurile la picioare.

572

Se spune, totuşi, că în război există legi care se respectă: de exemplu, se face o pauză de mai multe zile pentru a se îngropa morţii; se stipulează ca nu se vor purta lupte într-un anumit loc; se acordă o capitulare unui oraş asediat, se îngăduie ca un oraş care, s-a predat, luat în stăpînire, să-şi răscumpere tlopotele; nu sînt înjunghiate femeile însărcinate; un ofiţer rănit căzut prizonier c tratat cu politeţe; dacă moare, e îngropat.

Nu vă daji seamă că acestea sînt legi ale păcii, legi ale naturii, legi primitive, care se respecta reciproc? Nu războiul Ie-a dictat; ele se fac respectate în ciuda războiului; tar fără ele, trei sferturi din glob n-ar fi decît un deşert acoperit de oseminte.

Dacă doi împricinaţi înverşunaţi, pe punctul de a fi ruinaţi de procuror, fac între ei o înţelegere ce lasă fiecăruia o bucată de pîine, veţi numi această înţelegere o lege a baroului? Dacă o hoardă de teologi, pregătin-du-se să ardă într-o ceremonie pe cîţiva cugetători pe care-i numesc efetici, află'că a doua zi partidul eretic îi va arde la rîndul sau; dacă iartă pentru a primi ier­tarea, veţi spune ca aceasta este o lege teologică? Veţi fi de acord că au urmat ceea ce le-a dictat natura şi interesul, în pofida teologiei. Acelaşi» lucru se în-tîmplă în război. Răul pe care nu-l face e împiedicat de nevoi şi de interes. Războiul, repet, este o boală cumplită, care cuprinde naţiunile una după cealaltă, şi pe care natura le vindecă în timp îndelungat.

Cum?! Nu admite(i că există războaie juste?

N-am cunoscut niciodată războaie de acest fel; exis­tenţa lor mi se pare contradictorie şi imposibilă.

Cum?! Cînd papa Alexandru al Vl-lea şi infamul său fiu Borgia jefuiau Romagna, îi ucideau sau îi întemni­ţau pe toţi seniorii acelui ţinut, acordindu-le indulgenţe, nu era permis să te înarmezi împotriva acestor monştri?

573

Nu vă daţi seama că aceşti monştri erau cei care făceau războiul? Cei ce se apărau îl întreţineau. Cu siguranţă, nu există în lume decît războaie ofensive; defensiva nu este altceva decît rezistenta în faţa ho­ţilor înarmaţi.

Vă bateţi joc de noi. Doi prinţi îşi dispută o moşte­nire, dreptul lor este litigios, raţiunile lor sînt la fel de plauzibile; trebuie ca războiul să decidă: acest război va fi drept de amîndouă părţile.

Dumneavoastră vă bateţi joc. E cu neputinţă ca unul dintre ei să nu greşească, şi este absurd şi barbar ca nişte oameni să piară pentru că unul dintre aceşti doi prinţi a judecat prost. Să se bată în duel dacă vor; dar ca un popor întreg să fie nimicit pentru interesele lor — asta e o grozăvie. De exemplu, arhiducele Carol îşi dispută tronul Spaniei cu ducele de Anjou şi, înainte ca procesul să fie judecat, el costă viaţa a mai mult de patru sute de mii de oameni, vă întreb dacă acest lucru e drept.

B

Mărturisesc că nu. Ar fi trebuit găsită altă cale pentru a rezolva diferendul.

Calea era găsită; trebuiau să întrebe naţiunea asupra căreia voiau să domnească. Naţiunea spaniolă spunea: îl vrem pe ducele de Anjou; bunicul său, regele, l-a numit moştenitor prin testament; noi am subscris la aceasta; l-am recunoscut ca fiind regele nostru; l-am rugat să părăsească Franţa pentru a veni să ne conducă. Cine vrea să se opună legii celor vii şi celor morţi e în mod vizibil nedrept.

B

Foarte bine. Dar dacă naţiunea este împărţită?

A

Atunci, aşa cum vă spuneam, naţiunea şi cei care se amestecă în ceartă sînt molipsiţi de turbare. îngrozi-

§74

toarele simptome durează timp de doisprezece ani, pînă cînd cei turbaţi, epuizaţi, fără vlagă, sînt obligaţi să se înţeleagă. întîmplarea, amestecul de succese şi insuc­cese, intrigile, oboseala au stins incendiul pe care alte întîmplări, alte intrigi, lăcomia, pizma; speranţa îl aprinseseră. Războiul este asemenea muntelui Vezuviu; erupţiile sale înghit oraşele, iar focul se stinge." Există timpuri în care fiarele feroce, coborîte din munţi, de­vorează o parte din munca voastră, iar după asta se retrag în peşterile lor.

Nefastă condiţie — aceea de om!

Este şi mai rău să fii potîrniche: vulpile, păsările de pradă le devorează; vînătorii le omoară, bucătarii le frig; şi, totuşi, mai există potîrnichi. Natura con­servă speciile, şi puţin îi pasă de indivizi.

B

Sînteţi aspru, şi morala nu se împacă deloc cu aceste maxime.

Nu eu sînt aspru, ci soarta. Moraliştii 'voştri fac foarte bine atunci cînd strigă mereu: „Sărmani muritori, fiţi drepţi şi miloşi, cultivaţi pămîntul, şi nu-l însîngeraţi. Prinţi, nu prădaţi moştenirea altora, ca să nu fiţi ucişi în moştenirea voastră. Boiernaşi₍ scăpătaţi, rămîneţi.la voi acasă; reparaţi-vă magherniţa, scoateţi din ceea ice aveţi de două ori mai mult decît ceea ce scoteaţi pînă acum; înconjuraţi-vă pămîntul cu garduri vii; plantaţi duzi; surorile voastre să vă împletească ciorapi de mă­tase, îmbunătăţiţKvă viile; iar dacă vecinii vor să bea vinul fără voia voastră, apăraţi-vă cu curaj, dar nu vă vindeţi niciodată sîngele unor prinţi care nu vă cunosc, care nu vă vor arunca niciodată o privire şi care vă tra­tează ca pe nişte cîini de vînătoare asmuţiţi împotriva mistreţului, pe care-i laşi apoi să moară în cuşca lor".

Aceste cuvinte vor face, poate, impresie asupra a trei sau patru capete bine organizate, în timp ce alte o sută de mii cu siguranţă nu vă vor auzi şi se vor bate pentru onoarea de a fi locotenenţi de husari.

575

Cît despre ceilalţi moralişti cu simbrie, numiţt pre--aleatori, nici măcar n-au îndrăznit vreodată să pro­povăduiască împotriva războiului. Ei declamă împo­triva poftelor trupeşti, după ce au mîncat bine. Stig­matizează iubirea şi, coborînd de la amvonul în care au strigat, gesticulat şi asudat, se lasă şterşi de credin­cioasele lor. îşi scuipă plămînii ca s-ă dovedească nişte mistere despre care n-au nici cea mai mică idee; dar au grijă să nu defăimeze războiul, care reuneşte tot ceea ce perfidia are mai laş în manifestările tui, tot ceea ce înşelăciunea are mai josnic în furniturile către ar­mată, tot ceea ce tîlhăria are mai groaznic în jaf, viol, hoţie, asasinat, devastare, distrugere. Dimpotrivă, aceşti buni preoţi binecuvîntează în ceremonii stindar­dele omorului, iar confraţii lor cîntă, pentru bani, cîntece evreieşti, atun-ci cînd pămîntul este inundat de sînge.

Nu-mi amintesc să fi citit în prolixul şi probantul Bourdaloue, cel dintîi care a adus o aparenţă de raţi­une în rugăciuni; nu-mi amintesc, spun, să fi citit vreo singură pagină împotriva războiului.

Elegantul şi blîndul Massillon, binecuvîntînd drape­lele regimentului Catinat, face, într-adevăr, cîteva urări pentru pace; dar el îngăduie ambiţia. „Această dorinţă, spune el, de a va vedea serviciile răsplătite, dacă este moderată..., dacă vă împinge să vă croiţi căi nedrepte pentru a va atinge scopurile..., nu are nimic care ar pu­tea răni morala creştină." în sfîrşit, el se roagă la Dum­nezeu să trimită îngerul exterminator înaintea regimen­tului lui Catinat. „O! Doamne! Fă ca victoria şi moartea să-t preceadă întotdeauna; împrăştie asupra duşmani­lor lor groaza şi buimăceala." Nu ştiu dacă victoria poate sa preceadă unui regiment şi dacă Dumnezeu răspîndeşte groaza, dar ştiu ca predicatorii austrieci spuneau acelaşi lucru pentru soldaţii împăratului, iar îngerul exterminator nu mai ştia pe cine să asculte.

Predicatorii evrei au mers şi mai departe. Eşti edi­ficat citind rugăminţile omeneşti ce apar peste tot în psalmii tor. Nu este vorba decît despre a pune sabia divină la şold, de a spinteca femeile, de a zdrobi de zid

576-

copiii nou-născuţi. îngerul exterminator n-a izbîndit în campaniile sale, el a devenit îngerul exterminat; iar evreii, ca preţ al psalmilor lor, au fost mereu învinşi şi robi.

în orice parte v-aţi întoarce, veţi vedea că preoţii au propovăduit întotdeauna măcelul, de la Aaron, care se pretinde a fi fost pontiful unei hoarde de arabi, pînă la predicatorul Jurieu, profetul din Amsterdam. Negus­torii din acest oraş, tot atît de deştepţi pe cît era el de nebun, îl lăsau să vorbească şi-şi vindeau mai departe mirodeniile.

Ei bine, să nu facem război, să nu ne ucidem la întîmplare pentru bani. Să ne mulţumim a ne apăra împotriva hoţilor numiţi cuceritori*.

A DOUĂSPREZECEA CONVORBIRE Despre codul perfidiei

B

Ce vom spune despre dreptul perfidiei?

Cum?! Pe Sfîntul Gheorghe,-. n-am auzit niciodată vorbindu-se despre acest drept. în ce catehism aţi găsit această datorie a creştinului?

O găsesc peste tot. Primul lucru pe care îl face Moise împreună cu poporul său sfînt nu este, oare, acela de a împrumuta prin perfidie bunurile egiptenilor, pentru a merge, spune el, să facă sacrificii în deşert? E adevărat, această perfidie nu este însoţită decît de o hoţie; cele care se asociază asasinatului sînt cu mult mai demne de admiraţie. Perfidiile lui Aod şi Iudith sînt foarte reriumite. Cele ale patriarhului Iacob faţă

* Voltaire a scris puţine pagini la fel de dure ca aceasta a unsprezecea convorbire despre război, în care totul vibrează de indignare. Celebrul articol GUERRE din Dictionnaire phUosophique este, cu siguranţă, mai puţin vehement decît acest diaW necru­ţător. (N. ed. fr.)

577

de socrul şi ■ fratele său nu sînt decît nişte fleacuri nevinovate, căci nu şi-a asasinat nici fratele, nici socrul. Trăiască însă perfidia lui David care, însoţindu-se cu patru sute de ticăloşi pierduţi în datorii şi dezmăţ şi facînd alianţă cu un oarecare rege mărunt pe nume Achis, ucidea bărbaţii, femqile, copiii din satele ce se aflau sub puterea acelui rege, făcîndu-l să creadă că nu ucisese decît bărbaţii, femeile şi copiii aparţinînd rege­lui Saul! Trăiască mai ales perfidia sa faţă de Uriahl Trăia-scă cea'a regelui Solomon, inspirat de Dumnezeu, care a poruncit să fie masacrat fratele său Adonias, după ce jurase să-l lase în viaţă!

Awm exemple foarte renumite de perfidie de la Clovis, primul rege creştin al francilor, care ar putea fi de mult folos la îmbunătăţirea moralei. Apreciez mai ales purtarea sa faţă de asasinii lui Regnomer, regele din Mans (presupunând că a existat vreodată vreun regat Mans). A tocmit nişte vrednici asasini pentru a-l ucide pe la spate pe acest rege, şi i-a plătit în bani falşi; dar fiindcă ei crîcneau că' nu şi-au primit răsplata, a poruncit să fie asasinaţi pentru a recupera şi ceea ce

plătise.

Aproape toate istoriile noastre sînt'pline de aseme­nea perfidii comise de prinţi care cu toţii au clădit bi­serici şi au întemeiat mănăstiri.

Exemplul acestor oameni de ispravă trebuie, desigur, • să servească drept lecţie întregii omeniri: căci unde să-l afle, dacă nu la unşii Domnului?

A

Puţin îmi pasă că atît Clovis, cît şi cei asemenea lui au fost unşi; dar vă mărturisesc că aş dori, pentru binele omenirii, să fie aruncată în foc toată istoria civilă şi ecleziastică. Nu văd în ea decît nişte anale ale crimei; şi fie că aceşti monştri au fost unşi sau nu, din istoria lor nu rezultă decît pilda nelegiuirii.*

îmi amintesc că am citit cîndva Istoria mar\i schisme

din Occident.

Vedeam o duzină de papi, cu toţii la" fel de perfizi,

* E tema centrală din Essai sur Ies Moeurs-, cît priveşte isto­ria oamenilor „iluştri". Voltaire dispreţuieşte această istorie tradi­ţională, a cărei evoluţie este demoralizatoare, vrînd s-o înlocuiască cu istoria moravurilor generale, în care poţi afla mai multă rnîn-gîiere, prin contactul cu o realitate mai umană. (N. ed. fr.)

578

cu toţii meritînd în egală măsură să fie spînzuraţi la Tyburn.-Şi de vreme ce papalitatea a continuat să existe în mijlocul unei revărsări atît de îmbelşugate şi atît de îndelungi de crime de tot felul, de' vreme 'ce arhivele acestor grozăvii n-au îndreptat pe nimeni, conchid că istoria nu e bună de nimic.

Da, cred că romanul e mai bun; în el, cel puţin, eşti liber să inventezi exemple de virtute; Homer, însă, n-a imaginat nici o singură acţiune virtuoasă şi cinstită în tot romanul său monoton Iliâda. Mi-ar plăcea rrfult mai mult romanul /Telemah, dacă n-ar fi alcătuit în între­gime din digresiuni şi declamaţii. Dar pentru că a ve­nit vorba, iată un pasaj din Telemah, privind perfidia, despre care aş vrea să am părerea dumneavoastră.

într-una dintre digresiunile acestui roman, în cartea a XX-a, Adraste, rege al .daunienilor, răpeşte femeia unui oarecare Dioscorus. Acesta se refugiază la prinţii greci şi, urmărind răzbunarea, le oferă, spre a-l omorî, pe duşmanul lor, răpitorul. Telemah, inspirat de Mi-nerva, îi convinge să nu-l asculte pe Dioscorus şi să-l trimită lui Adraste, legat fedeleş. Cum consideraţi această hotărîre a virtuosului Telemah?

Josnică. Pesemne, nu Minerva, ci Tisifona îl inspira. Cum?! Să-l trimiţi înapoi pe bietul om, ca să fie omo-rit în chinuri de acest Adraste, care-i seamănă întru totul lui David, ce se bucura de femeie ucigînd soţul! Blîndul autor al lui Telemah¹³ nu se gîndea la asta. Nu e vorba, aici, de fapta unei inimi generoase, ci de cea a unui trădător. N-aş fi acceptat propunerea lui Diosco­rus, dar nu l-aş fi predat pe acest nefericit duşmanului său. Dioscorus era foarte răzbunător, din dte văd, însă Telemah era un perfid.

Dar perfidia în tratate o admiteţi?

E foarte obişnuită, recunosc. Aş fi în mare încurcă­tură dacă ar trebui să hotărăsc care au fost cei mai mari escroci în negocieri, romanii sau cartaginezii, Ludovic

579

al Xl-lea cel preacreştin sau Ferdinand catolicul etc, etc, etc. Dar mă întreb dacă nu este permis să înşeli pentru binele statului.

A

Mi se pare că există escrocherii atît de iscusite, incit toata lumea le iartă; iar altele atît de grosolane, încît sînt unanim condamnate. Noi, englezii, n-am atras nici-odaia pe cineva în cursă. Doar cel slab înşală. Dacă vreţi sa aveţi exemple faimoase de perfidie, adresaţi-vă italienilor din secolele al XV-lea şi al XVI lea.

Adevăratul om politic este cel care joaca bine şi care, în cele din urma, cîştigă. Omul politic nepriceput este cel care nu ştie dectt să fileze cartea şi care, mai devreme sau mai tîcziu» e descoperit.
Sînt mulţumit de răspunsul dumneavoastră. Sînteţi un om de treabă.

A TREISPREZECEA CONVORBIRE Despre legile fundamentale ^v

Aud mereu vorbindu-se despre legile fundamentale; dar există, oare?