Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

21

Adei nu i se permitea accesuL liber în bibliotecă. Potrivit celei mai recente liste (tipărite pe 1 mai 1884), în bibliotecă se aflau 14.841 de titluri, dar guvernanta prefera să nu pună în mîinile copilei nici chiar acest catalog arid - „pour ne pas lui donner des idees". Pe rafturile Adei se aflau, bineînţeles, lucrări taxonomice de botanică şi entomologie, cărţi de şcoală, precum şi cîteva romane inofensive. Fata nu avea voie să cotrobăiască nesupravegheată prin bibliotecă, ba mai mult, fiecare carte luată pentru a fi citită în pat sau în umbrar trebuia verificată de mentorul ei şi consemnată „en lecture", cu numele şi data imprimate în fişa de cartotecă păstrată într-o harababură meticuloasă de Mademoiselle Lariviere şi într-un gen de ordine disperată (cu întrebări, intercalate, somaţii dezolate şi chiar afurisenii pe bucăţele de hîrtie roz, roşii sau purpurii) de un văr de-al ei, Monsieur Philippe Verger, un minuscul burlac bătrîn, îngrozitor de tăcut şi de timid. El se strecura ca un şoarece o dată la două săptămîni şi lucra cîteva ore în linişte deplină- atît de deplină, de fapt, încît într-o după-amiază, cînd o scară de bibliotecă destul de înaltă s-a desprins deodată de raft, ca-ntr-un leşin straniu, şi s-a lăsat lent pe spate, cu eL cocoţat sus de tot şi strîngînd La piept o morişcă de volume, bătrînul a ajuns pe podea culcat pe spate, cu tot cu scară şi cărţi, într-o asemenea linişte, încît vinovata Ada, care | crezuse că e singură (scoţînd şi cercetînd O mie şi una nopţi - carte complet neinteresantă), a confundat cădere lui cu umbra unei uşi deschise pe furiş de vreun eunuc carnea moale.

Intimitatea cu cher, trop cher Rene al ei, cum îi spunea uneori lui Van, glumind graţios, schimba complet situaţia lecturii, oricare ar fi fost decretul care rămînea încă bătut în cuie în înaltul văzduhului. Curînd după sosirea lui la Ardis, Van a avertizat-o pe fosta lui guvernantă (care avea toate motivele să-i ia în serios ameninţările) că dacă nu i se permitea să scoată din bibliotecă, după bunul lui plac, la orice oră, pentru oricît timp şi fără nici o urmă de „en lecture", orice volum, opere complete, broşuri sau incunabule păstrate în cutii, o va pune pe Miss Vertograd, bibliotecara tatălui său, o fată bătrînă complet slugarnică şi infinit de serviabilă, de acelaşi format ca şi bătrînul Verger şi, probabil, cam cu aceeaşi dată de apariţie, să trimită prin poştă la Palatul Ardis cufere pline cu operele libertinilor din secolul al optsprezecelea, ale sexologilor germani şi întregul circ de Shastra şi Nefzawi în traducere literală, cu addenda apo­crifă. Mademoiselle Lariviere a fost descumpănită. S-ar fi consultat cu Stăpînul Ardisului, dar nu mai discutase cu el ceva serios din ianuarie 1876, ziua cînd el se dăduse la ea în mod neaşteptat (şi cam fără tragere de inimă, zău - ca să fim cinstiţi). Iar cînd a fost consultată, scumpa şi frivola Marina a remarcat doar că, la vîrsta lui Van, ea şi-ar fi otră­vit guvernanta cu boraxul folosit împotriva libărcilor dacă i s-ar fi interzis să citească, de pildă, Fumul lui Turgheniev. După aceea, orice voia sau ar fi putut voi să vrea Ada era pus la dispoziţia ei de Van în diverse ascunzişuri sigure şi singura consecinţă vizibilă a nedumeririlor şi disperării lui Verger a fost sporirea cantităţii ciudatei pulberi albe ca zăpada pe care el o lăsa întotdeauna în urmă pe ici, pe colo, pe covorul întunecat, în cutare sau cutare punct al muncii lui sîrguincioase. Ce blestem cumplit pe capul omuleţului atît de ordonat!

La o frumoasă serbare de Crăciun pentru bibliotecarii Particulari, organizată cu doi ani în urmă sub auspiciile Clu­bului Braille din Raduga, insistenta Miss Vertograd obser­vase că ea şi hlizitul Verger - alături de care cîştigase o mică Şi liniştită jucărie cu pocnitoare (trasă brusc din ambele Părţi fără nici un rezultat audibil - hîrtia aurie, încreţită la ^ambele capete, n-a produs vreo bomboană sau breloc sau alt ^Semn de favoare din partea sorţii) - erau afectaţi de aceeaşi

130

131

boală de piele spectaculoasă, descrisă recent de un celebru romancier american în Chiron şi prezentată umoristic de un tovarăş de suferinţă care scria eseuri pentru un săptămînal londonez. Cu foarte multă delicateţe, Miss Vertograd îi transmitea prin Van francezului destul de insensibil fişe de bibliotecă pe care scria o sugestie concisă: „Mercur!" sau Jîohensonne face minuni". Mademoiselle cunoştea, bineînţe­les, situaţia şi căutase „Psoriazis" în enciclopedia medicală într-un volum, moştenită de la răposata ei mamă, enciclopedie care o ajutase - pe ea şi pe pupilele ei - în diferite împre­jurări mărunte, dar totodată îi sugerase boli potrivite pentru personajele din povestirile publicate în Quebec Quarterly. în cazul de faţă, tratamentul recomandat cu optimism era „să faci baie de cel puţin două ori pe lună şi să eviţi condi­mentele". Pe acesta îl bătuse ea la maşină şi îl trimisese vărului ei într-o felicitare cu urări de însănătoşire. în sfîrşit, Ada i-a arătat lui Van o scrisoare pe aceeaşi temă de la dr. Krolik. în traducere suna astfel (textul fusese scris în rusă): „Nefericiţii cu pustule purpurii, coji argintii, cruste galbene,-bolnavii inofensivi de psoriazis (care nu pot transmite boala lor de piele şi altminteri sînt oamenii cei mai sănătoşi, căci într-adevăr, 6060 ale lor îi apără de bube şi buboaie, aşa cum remarca învăţătorul meu) au fost confundaţi cu leproşii I da, da, leproşii - în Evul Mediu, cînd mii, dacă nu milioane de Vergeri şi de Vertograde au fost fărmaţi de entuziaşti şi au urlat legaţi de stîlpi pe rugurile înălţate în pieţele publice din Spania şi din alte ţări iubitoare de foc". Dar ei au hotărît să nu introducă nota asta în indexul martirului umil sub P.S., aşa cum avuseseră de gînd la început: lepidopteriştii sînt foarte convingători cînd vorbesc despre lepidoze.

Romane, poeme, opere ştiinţifice şi filosofice ieşeau din bibliotecă şi hoinăreau neobservate după ce bietul biblio­tecar şi-a dat demission eploree pe întîi august 1884. Ele traversau pajiştile şi călătoreau de-a lungul gardurilor viţ cam în maniera în care omul invizibil căra obiectele în povestirea încîntătoare a lui Wells, apoi aterizau în poala Adei în locurile unde se întîlnea ea cu Van. Amîndoi căutau în cărţi emoţii puternice, cum fac întotdeauna cei mai buni cititori, şi amîndoi descopereau informaţii greşite şi super^j ficiale.

132

într-o povestire de Chateaubriand despre o pereche de fraţi romantici, Ada nu prea înţelesese - cînd o citise pentru prima dată, la nouă sau zece ani - propoziţia „Ies deux enfants pouvaient donc s'abandonner au plaisir sans aucune crainte". într-o culegere de articole pe care acum ea putea să o consulte voioasă (Les muses s'amusent), un critic trivial spunea că acel „donc" se referea atît la infertilitatea vîrstei fragede, cît şi la sterilitatea consangvinităţii premature. Van a spus totuşi că scriitorul şi criticul se înşelau şi, pentru a-şi ilustra teza opusă, i-a atras atenţia iubitei sale asupra capi­tolului din opul „Sex şi Lex", consacrat efectelor unui capri­ciu dezastruos al naturii asupra comunităţii.

în vremurile acelea şi în ţara asta, „incestuos" nu însemna doar „desfrînat" - problema privea mai degrabă lingvistica decît legalistica -, dar implica totodată (în expre­sia „coabitare incestuoasă" şi aşa mai departe) intervenţia în continuitatea evoluţiei umane. Istoria înlocuise de mult timp apelurile la „legea divină" cu bunul-simţ şi ştiinţa popularizată. Cu aceste consideraţiuni în minte, „incestul" putea fi calificat drept infracţiune doar dacă procreaţia între animale înrudite, consangvinitatea, ar fi fost o infracţiune. Dar, aşa cum arătase judecătorul Bald în timpul Răscoalelor Albinoşilor din 1835, practic toţi agricultorii nord-americani şi tătari şi toţi crescătorii de animale foloseau consangvini-zarea ca metodă de reproducere care-şi propunea să păstreze şi să stimuleze, să stabilizeze şi chiar să creeze trăsături noi Şi utile la o rasă sau specie, dacă nu era practicată prea rigid. Dacă era practicat prea rigid, incestul ducea la diverse forme de declin, la producerea de schilozi, debili, „mutanţi muţi" şi, în cele din urmă, la sterilitate fără leac. Acu', asta mirosea a „infracţiune" şi, întrucît se credea că nimeni nu ^ar putea controla în mod judicios orgiile consangvinizării feră discernămînt, ale împerecherii între rude de sînge (recent, ^undeva în Tartaria, cincizeci de generaţii de oi din ce în ce

i flocoase îşi încheiaseră brusc parcursul prin naşterea i miel fără păr, cu cinci picioare şi neputincios, iar deca-Pitarea unui număr de fermieri n-a izbutit să reînvie specia Profitabilă), a fost poate mai bine să se interzică total «coabitarea incestuoasă". Judecătorul Bald şi partizanii lui fost de acord, întrucît vedeau în „suprimarea deliberată

133

a unui beneficiu posibil de dragxil evitării unui rău probabil" violarea unuia dintre principalele drepturi ale omenirii -acela de a se bucura de libertatea evoluţiei ei, libertate pe care n-a cunoscut-o niciodată altă creatură. Din păcate, după ce au circulat zvonuri despre cazul nenorocit al turmelor şi păstorilor de pe Volga, cînd controversa ajunsese la apogeu, în S.U.A. s-a petrecut un fait divers mult mai bine docu­mentat. Un american, un anume Ivan Ivanov din Yukonsk, prezentat ca „muncitor de obicei beat" („o bună definiţie", a spus Ada amuzată, „a artistului adevărat"), a reuşit, nu se ştie cum, să o însămînţeze - în timp ce el dormea, au 1 susţinut el şi familia sa extrem de numeroasă - pe străne-poata lui de cinci ani, Măria Ivanova, şi apoi, cinci ani mai tîrziu, într-o altă criză de somnolenţă, a lăsat-o grea pe Daria, fiica Măriei. Toate ziarele au publicat fotografii cui Măria, bunicuţa în vîrstă de zece ani, cu micuţa Daria şi pruncul Varia, care mergea de-a buşilea în jurul ei, iar reia- , ţiile dintre numeroşii membri în viaţă - o viaţă nu întot­deauna curată - ai clanului Ivanov din Yukonskul furios au] devenit o farsă genealogică încărcată de enigme amuzante. Pentru a-1 împiedica să mai procreeze, sexagenarul somnam­bul a fost zăvorit pe cincisprezece ani într-o mănăstire, aşa cum cerea o veche lege rusească. Cînd a fost eliberat, el şi-ai propus să îndrepte în mod onorabil lucrurile căsătorindu-se cu Daria, acum o fătucă zdravănă, care avea propriile eil probleme. Jurnaliştii au speculat intens nunta şi potopul de daruri de la simpatizanţi (doamne în vîrstă din Noua Anglie, un poet progresist rezident la colegiul Tennesee Waltz, un întreg liceu mexican et cetera) şi, în aceeaşi zi, Gămăliei (pe vremea aceea tînăr senator voinic) a bătut cu pumnul în] masa de consiliu cu atîta forţă încît s-a rănit şi a cerut rejudecarea şi pedeapsa capitală. Gestul a fost, bineînţeles, unul temperamental, dar afacerea Ivanov a aruncat o umbră lungă asupra problemei neînsemnate a „consangvinizării avantajoase". Pînă la mijlocul veacului, s-a interzis căsătoria nu numai între verii primari, dar şi între unchi şi fiicele del nepoţi de frate sau de soră, iar în unele părţi fertile ale Estotiei s-a dat ordin ca ferestrele de la izbele familiilor dea ţărani numeroase, în care dormeau pe o singură saltea/l asemănătoare cu un blin, pînă la o duzină de oameni del

134

diferite mărimi şi sexe, să fie ţinute fără perdele pe timpul nopţii, pentru ca patrulele cu torţe de petrol - „Irlandezii Iscoditori", cum îi numeau tabloidele antiirlandeze - să îi poată supraveghea.

Van s-a zguduit din nou de rîs cînd a descoperit şi a scos pentru Ada cea cu fire de entomolog următorul pasaj dintr-o Istorie a obiceiurilor de împerechere demnă de toată încre­derea. „Cîteva dintre pericolele şi ridicolul care însoţesc poziţia misionarului, adoptată de intelectualitatea noastră puritană în scopul împerecherii, poziţie luată pe drept în derîdere de băştinaşii «primitivi», dar sănătoşi la minte, din Insulele Begouri, sînt arătate de un orientalist francez de primă mărime [notă de subsol voluminoasă, omisă aici], care descrie obiceiurile de împerechere ale fluturelui Serromyia amorata Poupart. împreunarea are loc cu amîndouă feţele ventrale lipite strîns una de alta şi cu gurile ce se ating. Cînd ultimul fior (frisson) al legăturii s-a consumat, femela aspiră conţinutul corpului masculului prin gura partene­rului ei pasionat. Se presupune (vezi Pesson et al.) [altă notă de subsol amplă] că bucăţica aceea gustoasă - de pildă, piciorul savuros al unui gîndac învelit într-o substanţă mem­branoasă sau chiar un simplu simbol (o fundătură frivolă sau început rafinat al unui proces evolutiv - qui le sait!), cum e o petală învelită cu grijă într-o frunză de ferigă roşie -pe care anumiţi fluturi masculi (după cîte s-ar părea, nu imbecilii femorata şi amorata) o aduc femelei înainte de împerechere reprezintă o garanţie prudentă împotriva vora­cităţii deplasate a tinerei doamne."

încă şi mai amuzant era „mesajul" unei asistente sociale canadiene, Madame de Rean-Fichini, care şi-a publicat tra­tatul Despre procedeele contraceptive în dialect kapuskan (pentru a-i feri pe estotieni şi pe stat-uniţi de îmbujorări, asta în timp ce îi instruia pe cei mai sîrguincioşi lucrători din domeniul ei special). „Sole sura metoda", scria ea, „por decevor natura, est por un strong-guy de contino-contino-contino Jusque le plesir brimz; et lors, a lultima instanţa, svitchera ^a l'altra gropa [canelură]; ma perquoi una femme ardora andor ponderosa ne se retorna kvik enof, la transita e faci­litata per positio torovago", iar acest termen era explicat mtr-un glosar în engleză grosolană drept „poziţia adoptată

135

J

pretutindeni în comunităţile rurale de toate clasele, începînd cu aristocraţia provincială şi terminînd cu animalele infe­rioare din fermele de pe tot cuprinsul Americilor Unite, din Patagonia pînă în Gasp". Ergo, a conchis Van, misionarul se destramă ca un fum.

„Vulgaritatea ta nu cunoaşte hotare", a spus Ada.

„Păi, eu prefer să ard şi să nu mă soarbă de viu Cheramie -sau cum vrei tu să o numeşti - şi, colac peste pupăză, văduva mea să depună o mulţime de ouşoare verzi!"

Paradoxal, pe „scienta" Ada o plictiseau lucrările savante, cu xilogravuri de organe, stampe ale deprimantelor borde­luri medievale şi fotografii ale cutărui sau cutărui mic Cezar în procesul smulgerii şi scoaterii din uter, aşa cum procedau măcelarii şi chirurgii mascaţi în vremurile antice şi moderne, pe cînd Van, căruia nu-i plăcea „istoria naturală" şi con­damna cu fanatism existenţa durerii fizice în toate lumile, era infinit mai fascinat de descrieri şi reprezentări ale cărnii omeneşti torturate. Altminteri, în domenii mai înflorate, gusturile şi chicotelile lor s-au dovedit cam aceleaşi. Le plăceau Rabelais şi Casanova; nu-i puteau suferi pe le sieur Sade,; pe Herr Masoch şi pe Heinrich Muller. Poezia pornografică engleză şi franceză, deşi uneori spirituală şi instructivă, în cele din urmă îi îngreţoşa, iar tendinţa acesteia - îndeosebi în Franţa de dinainte de invazie - de a pune călugări şi! călugăriţe să facă isprăvi sexuale li se părea de neînţeles şi deprimantă.

Colecţia de stampe Oriental Erotica a unchiului Dan s-a dovedit a fi de mîna a doua din punct de vedere artistic şi ineptă din punct de vedere calistenic. în tabloul cel mai amuzant şi mai scump, o mongolă cu o stupidă faţă ovală şi o coafură înaltă şi hidoasă era înfăţişată comunicînd sexual cu şase gimnaşti destul de dolofani, cu chipuri lipsite de expresie, într-un fel de vitrină umplută pînă la refuz cu paravane, plante în glastre, mătăsuri, evantaie din hîrtie şi ceramică. Trei dintre masculi, răsuciţi în posturi incomode şi complicate, utilizau simultan trei dintre orificiile princi­pale ale tîrfei, alţi doi clienţi mai vîrstnici erau trataţi de ea manual şi al şaselea, un pitic, trebuia să se mulţumească cu laba deformată a piciorului ei. Alţi şase voluptuoşi îi sodo-, mizau pe partenerii ei nemijlociţi şi încă unul i se lipise d

136

subsuoară. După ce descîlcise cu răbdare toate mădularele şi cutele burţii, legate direct sau indirect cu doamna absolut calmă (care mai păstra cumva părţi ale veşmintelor ei), unchiul Dan scrisese cu creionul o notă care dădea preţul picturii şi o identifica drept „Gheişa cu 13 amanţi". Totuşi, Van reperase un al cincisprezecelea buric, adăugat de artis­tul generos, dar imposibil de justificat anatomic.

Biblioteca oferise platforma ridicată pentru scena de neui­tat a Fînarului în Flăcări, îşi deschisese uşile cu geamuri, promisese o idilă de bibliolatrie îndelungată. Ar fi putut deveni un capitol într-unui dintre vechile romane de pe rafturile ei, dar o nuanţă de parodie a dat temei sale relieful comic al vieţii.

137
•

22

My sister, do you still recall The blue Ladore and Ardis Hali ? (Sora mea, îţi mai aminteşti De-albastrul Ladore şi de Palatul Ardis ?)

Don't you remember any more The castle bathed by the Ladore ?

Ma soeur, te souvient-il encore Du château que baignait la Dore ? (Sora mea, nu-ţi mai aminteşti De castelul scăldat de Ladore?)

My sister, do you still recall

The Ladore-washed old castle wall ?

(Sora mea, îţi mai aminteşti

De vechiul zid de castel scăldat de Ladore?)

Sestra moia, ti pomniş goru, I dub vîsoki, i Ladoru ?

My sister, you remember still

The spreading oak tree and my hill ?

(Sora mea, îţi aminteşti

Stejarul falnic şi colina?)

Oh! qui me rendra mon Aline Et le grand chine et ma colline ?

Oh, who will give me back my Jill And the big oak tree and my hill ? (Oh! cine mi-o va reda pe Alina, Stejarul falnic şi colina?)

Oh ! qui me rendra mon Adele Et ma montagne et l'hirondelle ? (Oh! cine mi-o va reda pe Adele şi muntele şi rîndunica?)

Oh ! qui me rendra ma Lucile, La Dore et l'hirondelle agile ? (Oh! cine mi-o va reda pe Lucile, La Dore şi rîndunica agilă)

Oh, who will render in our tongue The tender things he loved and sung ? (Şi cine va reda în limba noastră Lucrurile gingaşe pe care le-a iubit?)

S-au plimbat cu barca şi au înotat în Ladore, au urmărit coturile rîului adorat, au încercat să găsească şi mai multe rime pentru acesta, au urcat dealul pînă la ruinele negre ale Castelului lui Bryant, cu lăstunii mari care încă zburau în jurul turnului său. S-au dus la Kaluga şi au băut ape minerale de Kaluga şi au fost la dentistul familiei. Van, care răsfoia o revistă, a auzit cînd Ada a ţipat şi a spus „ciort" (dracu') în camera de alături, ori pînă atunci el nu o mai auzise rostind aşa ceva. Au luat ceaiul la familia unui vecin şi contesa de Prey a încercat în zadar să le vîndă un cal şchiop. Au vizitat bîlciul de la Ardisville, unde au admirat în special saltimbancii chinezi, un clovn neamţ şi o prinţesă circaziană solidă, înghiţitoare de săbii, care a început cu un cuţit pentru fructe, a trecut la un pumnal împodobit cu pietre preţioase şi în cele din urmă a hăpăit, cu sfoară cu tot, un salam înspăimîntător.

Au făcut dragoste - mai ales în văi şi viroage.

Energia acestor doi tinerei i s-ar fi părut probabil anor­mală fiziologului obişnuit. Dorinţa lor de a se contopi devenea insuportabilă dacă, în cursul cîtorva ore, nu era satisfăcută de mai multe ori, în soare sau la umbră, pe acoperiş sau în beci, pretutindeni. în ciuda neobişnuitelor resurse de ardoare, tînărul Van abia mai ţinea pasul cu micuţa şi palida lui ^amorette (argou francez local). Exploatarea necumpătată a bucuriei fizice friza nebunia şi le-ar fi scurtat vieţile tinere «acă vara, care în perspectivă păruse un şuvoi nemărginit de splendoare verde şi de libertate, nu ar fi început să dea

-

138

139

semne vagi de posibile sfîrşeli şi fanări, de frîngere a fugii sale - ultima resursă a naturii, aliteraţiile fericite (cînd flori şi fluturi se imită reciproc), venirea unei prime pauze tîrziu în august, o primă linişte la începutul lui septembrie. In anul acela, livezile şi podgoriile erau deosebit de pitoreşti, iar Ben Wright a fost concediat după ce s-a pîrţîit fără jenă cînd le aducea acasă cu trăsura pe Marina şi pe Made-moiselle Lariviere de la festivalul Vendange din Brantome, lîngă Ladore.

Fiindcă veni vorba. în biblioteca Ardis se găsea catalogat, sub titlul „Exot Lubr", un tom de lux (cunoscut de Van prin bunele oficii ale lui Miss Vertograd) intitulat „Capodopere interzise: o sută de picturi reprezentînd o parte secretă a Galeriei Naţionale (Sp. Set.), tipărite pentru Maiestatea Sa Regele Victor". Erau opere de artă senzuale şi frivole (foto­grafiate frumos, în culori) pe care maeştrii italieni îşi permiteau să le producă, între prea multe învieri pioase din morţi, în cursul unei Renaşteri prea lungi, prea viguroase şi prea prospere. Volumul însuşi fusese fie pierdut, fie furat, fie stătea ascuns în atic, printre lucrurile unchiului Ivan, unele din ele destul de bizare. Van avea în minte o anumită pictură şi nu reuşea să-şi amintească cine o realizase, dar credea că putea fi atribuită perioadei de tinereţe a lui Michelangelo da Caravaggio. Era un ulei pe pînză, o pînză neînrămată care înfăţişa două nuduri, băiat şi fată, ce se purtau necuviincios într-o grotă acoperită cu iederă sau viţă de vie sau lîngă o cascadă mică, acoperită de frunze arămii, de frunze întunecate, de culoarea smaraldului, de ciorchini imenşi de struguri translucizi şi de umbrele, iar reflectările limpezi ale fructului şi frunzişului se armonizau ca prin farmec cu carnea plină de vene.

Oricum (aceasta poate fi doar o tranziţie stilistică), într-o după-amiază, cînd toţi se duseseră la Brantome, iar el şi Ada făceau plajă pe marginea cascadei, în plantaţia de molizi a Parcului Ardis, şi nimfeta lui se aplecase peste el şi peste dorinţa lui detaliată, Van s-a simţit transpus în acea capodoperă interzisă. în umbră, părul ei lung şi drept părea de un uniform negru-albăstrui, însă acum, în soarele ca o nestemată, dezvăluia tonalităţi de şaten închis, ce alter­nau cu ambră întunecată în şuviţele moi care îi îmbrăcau obrazul supt sau erau despicate cu graţie de umărul ei

înălţat, umărul ei de fildeş. Textura, luciul şi mireasma acelor mătăsuri cafenii îi aprinseseră simţurile chiar de la începutul acelei veri fatale şi au continuat să acţioneze asupra lui, puternic şi chinuitor, mult după ce învolburarea lui tînără găsise la ea alte surse de beatitudine incurabilă. La nouăzeci de ani, Van îşi amintea cu aceeaşi înfiorare a gîndului de prima cădere de pe cal şi de acea primă dată cînd ea se aplecase peste el, iar el îi posedase părul. Părul ei îi gîdila picioarele, i se furişa la boaşe şi se răspîndea peste pîntecul lui, care palpita. Prin păr, studentul la arte putea să vadă culmea şcolii trompe-l'ceil, monumentală, multicoloră, ieşind în afară dintr-un fundal întunecat şi modelată în profil de o concentrare caravagescă a luminii. Ea 1-a dezmierdat, 1-a îmbrăţişat, tot astfel un cîrcel de plantă agăţătoare se răsuceşte în jurul unei coloane, încolă-cindu-se din ce în ce mai strîns, muşcînd din gîtul tot mai dulce şi apoi topind puterea într-o intensă moliciune purpu­rie, într-o frunză de viţă exista o semilună decupată de o larvă de Cucullia umbratica. Exista un microlepidopterist bine cunoscut care, după ce a epuizat numele latine şi gre­ceşti, a creat noutăţi terminologice precum Marykismă, Adakismă, Ohkismă. Era ea. Ce penel o zugrăvise? Un Tiţian excitant? Un Palma Vecchio beat? Nu, ea nu putea fi o blondă veneţiană. Dosso Dossi cumva? „Faun extenuat de nimfă"? „Satir în extaz"? Molarul ăla plombat de curînd nu-ţi răneşte limba ? Pe mine m-a învineţit. Glumesc, circa-ziana mea de circ.

După o clipă, a preluat-o pictorul olandez: „Fată care intră să-şi spele pletele într-un bazin de sub cascada mică Şi îşi însoţeşte gestul imemorial al storsului cu grimase - tot imemoriale".

My sister, do you recollect

That turret, „Of the Moor" yclept ?

My sister, do you still recall The castle, the Ladore, and all ?

(Sora mea, îţi aminteşti Turnul acela, zis „al maurului"?

Sora mea, ţi-aduci aminte Castelul, Ladore şi toate celelalte?)
140

141