Ştiri despre o răpire traducere din limba spaniola sarmiza leahu



Yüklə 1,05 Mb.
səhifə7/16
tarix10.11.2017
ölçüsü1,05 Mb.
#31260
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   16

105

bunică în altă parte, iar în dormitorul lui, înţesat cu tot felul de jucării mecanice, a fost instalat Hero Buss. Judecind după felul în care a fost adoptat de familie, acesta s-a pregătit pentru o detenţie de lungă durată.



Stăpînii casei se pare că au dus-o bine cu acel neamţ, desprins parca din filmele cu Marlene Dietrich, înalt de doi metri şi lat de un metru, încă adolescent la cei cincizeci de ani ai lui, cu un haz de i se dusese buhul şi o spaniola perpelită în argoul c arai b i an al lui Carmen Santiago, soţia sa. înfruntase mari pericole în calitatea lui de corespondent de presa şi de radio acreditat în America Latină, inclusiv sub regimul militar din Chile, unde a petrecut o noapte alba sub ameninţarea de a fi împuşcat în zori. Aşa încît avea pielea bine tăbăcită ca să guste partea anecdotica a propriei captivităţi.

Avea şi motive s-o facă, într-o casa unde, deşi la intervale regu­late de timp sosea un emisar cu desagii plini de bancnote pentru cheltuieli, stapînii erau mai tot timpul lefteri. Şi asta, pentru că se grăbeau să cheltuiască tot ce primeau pe chiolhanuri şi pe fleacuri şi, în cîteva zile, nu le mai rămîneau bani nici măcar pentru mîn-care. La sfîrsit de săptămînă, organizau petreceri şi ospeţe la care îşi invitau fraţii, verii şi prietenii intimi. Copiii puneau stăpînire pe casă. în prima zi, s-au intimidat recunoscîndu-l pe neamţul acela uriaş, pe care, tot văzîndu-l la televizor, îl luau drept un actor de telenovelă. Nu mai puţin de treizeci de persoane care nu aveau nici în clin, nici în rnîneca cu răpirea i-au cerut fotografii şi autografe, au mîncăt şi chiar au dansat cu el, fără să-şi ascundă faţa, în casa aceea de nebuni unde a locuit pîna la sfîrşitul captivităţii.

Datoriile se tot adunau, iar proprietarii, înnebuniţi, erau nevoiţi, pînă la urmă, să amaneteze televizorul, apăratul video, pick-up-ul, orice se nimerea, ca să-l hrănească pe prizonier. Bijuteriile femeii dispăreau treptat de la gît, de pe braţe şi din urechi, pîna nu-i mai ramînea nici una. într-o noapte, bărbatul l-a trezit pe Hero Buss ca sa-i ceară cu împrumut nişte bani, pentru că pe nevastă-sa o apuca­seră durerile naşterii, iar el n-avea nici un sfanţ ca să plătească spi­talul. Hero Buss i-a împrumutat ultimii săi cincizeci de rnii de pesos.

A fost eliberat pe 11 decembrie, la cincisprezece zile după Juan Vitta, îi cumpăraseră pentru aceasta ocazie o pereche de pantofi106

107

care n-au fost buni de nimic, pentru ca el purta patruzeci şi şase, iar cel mai mare număr pe care l-au găsit, după multe căutări, a fost patruzeci şi patru. I-au cumpărat nişte pantaloni şi un maiou cu două numere mai mici, pentru că slăbise cincisprezece kilograme. I-au înapoiat aparatele de fotografiat şi servieta diplomat cu agendele de însemnări ascunse în căptuşeala şi i-au înapoiat cei cincizeci de mii de pesos împrumutaţi în vederea naşterii şi alţi cincisprezece mii ceruţi ceva mai înainte pentru a pune la loc banii pe care îi furau din cei destinaţi cheltuielilor zilnice. I-au oferit mult mai mult, dar el nu le-a cerut altceva decît să-i intermedieze o întrevedere cu Pablo Escobar. N-a primit niciodată nici un răspuns.



Gardienii care îl păziseră în ultimele zile l-au urcat într-o ma­şină particulară şi, după ce s-au învîrtit o vreme prin cele mai selecte cartiere din Medell/n pentru a-şi pierde urma, l-au lăsat cu bagaj cu tot la cîţiva zeci de metri de sediul ziarului EI Colom-biano, cu un comunicat în care Extrădăbilii făceau bilanţul luptei duse de ei pentru apărarea drepturilor omului în Columbia sau în alte ţări din America Latină, reafirmîndu-şi totodată hotărîrea de a se prevala de politica guvernului vizînd supunerea în faţa legii, fără alte condiţii decît garanţiile legale privind securitatea lor şi a familiilor lor. Gazetar pîna la capăt, Hero Buss i-a dat aparatul primului trecător care i-a ieşit în cale şi l-a rugat să-i facă foto­grafia eliberării.

Diana şi Azucena au aflat vestea de la radio, iar gardienii le-au asigurat ca ele vor urma la rînd. Dar auziseră povestea asta de atîtea ori, încît nu mai credeau nimic. Ca măsură de prevedere pentru eventualitatea în care doar una dintre ele era eliberată, fiecare a scris cîteva rînduri pentru cei dragi, ca să le trimită prin cea care urma să plece. Din acel moment, n-a mai intervenit nimic nou, n-au mai aflat nimic pînă cînd, două zile mai tîrziu — în zorii zilei de 13 de­cembrie -, Diana a fost trezita de şuşoteli şi mişcări ciudate prin casa. Presimţirea că urmau să fie eliberate a făcut-o sa săra din pat., A alertat-o pe Azucena şi înainte ca să le anunţe cineva ceva, au început să-şi pregătească bagajul.

Atît Diana în jurnalul ei, cît şi Azucena într-al său, au povestit acel moment dramatic. Diana se afla la duş cînd unul dintre gardi­eni a anunţat-o sec pe Azucena să se pregătească de plecare. Numai ea. în cartea pe care avea s-o publice la scurt timp după aceea, Azucena a relatat întîmplarea cu o admirabilă simplitate.

„M-am dus în cameră şi mi-am pus hainele pe care le aveam pregătite pe scaun, în timp ce dona Diana era la baie. Cînd a ieşit şi m-a văzut, s-a oprit, m-a privit şi mi-a spus:

- Azucena, plecăm?

Ochii îi străluceau şi aştepta nerăbdătoare răspunsul. Eu nu eram în stare să scot nici o vorbă. Am lăsat capul în jos, am tras adînc aer în piept şi am spus:

— Nu. Doar eu.

— Cît mă bucur pentru tine, a spus Diana. Ştiam ca are să se întîmple aşa."

Diana a notat în jurnalul ei: „Parcă mi-a trecut un cuţit prin inimă, dar i-am spus că mă bucur pentru ea, ca să poată pleca liniştită". I-a dat Azucenei mesajul pentru Nydia, pe care îl scrisese din timp, pentru eventualitatea că nu ea va fi cea eliberată, în acea scrisoare o ruga să serbeze Crăciunul cu copiii ei. Cum Azucena plîngea, a îmbrăţişat-o ca s-o liniştească. Apoi a însoţit-o pînă la maşină şi acolo s-au îmbrăţişat din nou. Azucena s-a întors s-o privească pe geam, iar Diana a fluturat mîna în semn de adio.

O oră mai tîrziu, în maşina care o ducea la aeroportul din Medellin ca să ia avionul spre Bogota, Azucena a auzit la radio cum un reporter îl întreba pe soţul ei ce făcea cînd a aflat despre eliberare. El a mărturisit adevărul.

— Scriam o poezie pentru Azucena.

Astfel şî-au văzut amîndoi împlinit visul de a fi împreună pe 16 decembrie pentru a sărbători cei patru ani de căsnicie.

La rindul lor, Richard şi Orlando, sătui să doarmă pe jos în carcera pestilenţiala, şi-au convins gardienii sa le dea o altă cameră. Au fost mutaţi în dormitorul mulatrului încătuşat, despre care nu ai ştiau nimic. Au descoperit înspăimîntaţi pe salteaua de pe pat108

109


pete proaspete de sînge, probabil, urmare a unor torturi lente sau a f unor lovituri subite de cuţit.

De la televizor şi de la radio aflaseră despre cei eliberaţi. Gardi- enii le-au spus ca următorii aveau să fie ei. Pe 17 decembrie, foarte i devreme, un şef pe care îl cunoşteau sub numele de Batrînul - şi care s-a dovedit a fi acelaşi don Pacho care se ocupa de Diana -, a i intrat fără sa bata în camera lui Orlando.

— Aranjaţi-vă şi îmbrăcaţi-vă frumos, fiindcă plecaţi, i-a spus. Abia a apucat sa se bărbierească şi să se îmbrace, dar n-a mai;

avut răgaz să-l anunţe şi pe Richard, aflat în aceeaşi casă. I-au dat i un comunicat pentru presă, i-au pus nişte ochelari cu dioptrii mari şi Batrînul însuşi, de data aceasta singur, a făcut ocolurile ritualei prin diferite cartiere din Medellm şi l-a lăsat, cu cinci mii de pesos pentru taxi în buzunar, într-un scuar despre care nu poate spune prea multe pentru că nu cunoştea mai deloc oraşul. Era ora nouă] dimineaţa, într-o zi răcoroasă şi senina de luni. Lui Orlando nu-i venea să creadă: pînă în clipa aceea - cînd făcea în zadar semne taxiurilor ocupate -, fusese convins că ar fi fost mai profitabil pen-.i tru răpitori să-l omoare decît să rişte lăsîndu-l în viaţă. De la primul telefon care i-a ieşit în cale a sunat-o pe nevastă-sa.

Liliana tocmai îi făcea baie copilului şi a alergat sa răspundă cu mîinile pline de săpun. A auzit o voce străină şi liniştita:

— Mititico, eu sînt!

Ea şi-a închipuit că cineva voia să-i joace o festa şi era gata sa \ închidă, cînd a recunoscut vocea: „Vai, Dumnezeule mare!" a stri­gat. Orlando era aşa de grăbit, încît n-a mai apucat să-i spună că se afla la Medellin şi că va ajunge la Bogota abia după-amiază. Ne căjită ca nu recunoscuse vocea soţului ei, Liliana n-a mai avut nicif o clipă de linişte în restul zilei. Juan Vitta îi povestise, cînd fusese eliberat, că detenţia îl schimbase într-atît pe Orlando, încît era de nerecunoscut, dar niciodată nu-şi imaginase că i se schimbase chiar şi vocea. Surpriza ei a fost şi mai mare în acea după-amiază, pel aeroport, cînd şi-a făcut loc prin gloata ziariştilor şi nu l-a recunos­cut pe bărbatul care a sărutat-o. Şi totuşi era chiar Orlando, dup patru luni de captivitate, gras, palid, cu o mustaţa neagra şi aspra Imediat ce s-au întîlnit, fiecare în parte a luat hotarîrea sa mai fa

un al doilea copil. „Dar era atîta lume în jurul nostru, încît n-am putut în noaptea aceea", a spus Liliana, printre hohote de rîs. „Nici a doua zi, din cauza spaimei." Au recuperat însă cu folos ceasurile pierdute: la noua luni după a treia zi, li s-a născut un alt băiat, iar, în anul următor, o pereche de gemeni.

Valul de eliberări — care a însemnat o adiere de optimism pentru ceilalţi ostatici şi familiile lor — l-a convins, în cele din urmă, pe Pacho Santos ca nu exista nici un indiciu logic că ceva ar fi avansat în favoarea sa. Credea că Pablo Escobar nu făcuse altceva decît sa scape de cărţile de joc de mai mică valoare — care mai mult îl stîn eneau decît îl ajutau sa urgenteze votarea graţierii şi a nonex-tradarii în Constituanta -, păstrînd doar trei aşi: fiica unui fost preşedinte, fiul directorului celui mai important ziar din ţară şi cumnata lui Luis Carlos Galăn. Beatriz şi Marina, în schimb, au simţit ca le renaşte speranţa, dar Maruja a preferat sa nu se amă­gească cu interpretări pripite, în acele zile se simţea foarte depri­mată, iar apropierea Crăciunului a doborît-o, pînă la urmă, cu totul. Detesta sărbătorile obligatorii. Niciodată n-a făcut, cum se obiş­nuieşte, iesle sau pom de Crăciun, nu împărţea daruri, nu trimitea felicitări şi nimic nu o deprima mai mult decît zaiafeturile funebre din seara de Ajun, cînd toata lumea cîntă pentru că e tristă sau plînge pentru ca e fericita. Majordomul şi nevastă-sa au pregătit o cina dezgustătoare. Beatriz şi Marina s-au străduit s-o onoreze cu prezenţa lor, dar Maruja a luat doua barbiturice devastatoare şi s-a trezit fără remuşcări.

Miercurea următoare, emisiunea săptămînală a Alexandrei a fost consacrată serii de Crăciun, sărbătorita în casa Nydiei, cu toată familia Turbay adunata în jurul fostului preşedinte, cu rudele lui Beatriz şi ale Marujăi şi, desigur, cu Alberto Villamizar. în cen­trul atenţiei se aflau, bineînţeles, copiii: cei doi ai Dianei şi nepo­tul Marujăi, fiul Alexandrei. Maruja a plîns de emoţie, căci ultima data cînd îl văzuse abia bolborosea cîteva cuvinte, iar acum era capabil sa se exprime coerent. Villamizar a explicat la sfîrşit, cu calm şi în detaliu, în ce stadiu se aflau demersurile pe care le110

făcea. Maruja a rezumat emisiunea într-o fraza cît se poate de potrivita: „A fost minunat şi cumplit".

Mesajul lut Villamizar i-a dat curaj Marinei Montoya. S-a uma­nizat brusc, dezvăluindu-şi nobleţea sufletească. A început sa as­culte cu mare interes ştirile şi sa le interpreteze cu un simţ politic pe care nu i-l cunoşteau. O analiza a decretelor a dus-o la concluzia că posibilităţile de a fi eliberate erau mai mari ca oricînd. Sănătatea ei se îmbunătăţea cu fiecare zi, pînă într-atît, încît, nesocotind re­gulile detenţiei, a început să vorbească cu vocea ei fireasca, fru­moasa şi bine timbrată.

Pe 31 decembrie a fost noaptea ei cea mare. De dimineaţă, cînd le-a adus micul dejun, Damaris le-a anunţat că vor întîmpina Anul Nou cu o petrecere în toată puterea cuvîntului, cu şampanie creolă şi jambon Ia cuptor. Maruja şi-a spus că seara aceea, petrecuta pen­tru prirna dată departe de familie, avea să fie seara cea mai tristă din viaţa ei şi s-a lăsat în voia deznădejdii. Beatriz s-a prăbuşit cu totul. Numai de petreceri nu le ardea lor. Marina, în schimb, a primit vestea cu entuziasm şi nu a lăsat deoparte nici un argument ca să le mai înveselească. Chiar şi pe gardieni.

— Trebuie sa recunoaştem, le-a spus ea Marujăi şi lui Beatriz, că şi ei sînt departe de familie, iar datoria noastră este să-i facem sa se simtă cît mai bine de Anul Nou.

In seara cînd fusese răpită, primise trei cămăşi de noapte, dar nu folosise decît una, pe celelalte le păstra în sacoşa în care îşi ţinea lucrurile. Mai tîrziu, cînd au fost aduse Maruja şi Beatriz, se îmbră-cau în trening, uniforma de rigoare a ostaticilor, pe care îl spălau din două în două săptămîni.

Nimeni nu şi-a mai amintit de cămăşi pînă în după-amiaza zilei de 31 decembrie, cînd Marina a mai făcut un pas în entuziasmul ei. „Vreau să vă fac o propunere, le-a spus. Am trei cămăşi de noapte cu care o să ne îmbrăcăm ca să ne meargă bine tot anul." Şi a între-bat-o pe Maruja:

— Ia să vedem, drăguţă, ce culoare preferi1?

Maruja i-a răspuns că ei îi era indiferent. Marina a hotarît că i i se potrivea culoarea verde. Pentru Beatriz, a ales cămaşa roz şi şi-a L păstrat-o pe cea albă pentru ea. Apoi a scos din poşeta o cutiuţă cu J

111

cosmetice şi le-a propus sa se machieze una pe cealaltă. „Ca sa fim cît măi frumoase în seara asta", a spus. Maruja, căreia şi aşa îi era de-ajuns cămaşa că de bal mascat, a refuzat-o cu un aer acru:



- Accept să-mi pun cămaşa de noapte. Dar să mă las boită ca o nebună, în halul în care arăt? Nu, Marină, astă cu nici un preţ!

Marina a ridicat din umeri:

- Ei, bine, eu am s-o fac.

Cum nu avea oglindă, i-a dat lui Beatriz fardurile şi s-a aşezat pe pat ca sa fie machiată. Beatriz şi-a îndeplinit misiunea cu sîrguinţă şi bun-gust, la lumina veiozei: o urmă de roşu pe obraji, pentru a ate­nua paloarea ca de mort a pielii, buze intens colorate, umbră pe pleoape. Amîndouă au rămas uimite vazînd cît de minunat putea arăta încă acea femeie renumită pentru farmecul şi frumuseţea ei. Beatriz s-a mulţumit cu coada de cal şi aerul ei de liceana.

în seara aceea, Marina şi-a desfăşurat farmecele irezistibile de antioquiană. Gardienii i-au ţinut isonul şi fiecare a spus ce i-a trecut prin cap, cu vocea pe care i-a dat-o Dumnezeu, în afara de ma­jordom, care, chiar şi atunci cînd se lăsa purtat de valurile beţiei, vorbea tot în şoaptă, încurajat de şpriţuri, Gîlcă a îndrăznit să-i dăruiască lui Beatriz o loţiune pentru bărbaţi. „Că să mirosiţi fru­mos cînd o să primiţi milioanele de îmbrăţişări în ziua eliberării", le-a spus. Mitocanul de majordom n-a scăpat prilejul ca să remarce ca era cadoul unui îndrăgostit timid. A fost, printre multe altele, un nou motiv de spaimă pentru Beatriz.

în afara de ostatice, în cameră se mai aflau majordomul, ne-vastă-sa şi cei patru gardieni de serviciu. Beatriz simţea un nod în gît. Maruja a petrecut o seară nostalgică şi penibilă, dar chiar şi aşa, nu-şi putea ascunde admiraţia pentru Marina, splendidă, întinerită de machiaj, cu cămaşa albă, părul ca neaua, glasul dulce şi mîn-gîietor. Era de neconceput că putea fi fericită cu adevărat, dar a reuşit să-i facă pe ceilalţi să creadă că se simţea astfel.

Glumea cu gardienii, care îşi ridicau masca întruna ca sa bea. Uneori, disperaţi din pricina căldurii, le rugau să se întoarcă cu spa­tele, ca să mai poată respira. La douăsprezece fix, cînd au început sa vuiască sirenele pompierilor şi sa bată clopotele bisericilor, toţi stăteau înghesuiţi în camera, aşezaţi pe pat, pe saltea, trănspirînd în112

căldura ca de forja. Cînd la televizor a izbucnit imnul naţional, Maru- ; ja s-a ridicat în picioare şi i-a pus pe ceilalţi să-i urmeze exemplul, ca să-l cînte împreună. La sfîrşit, a ridicat paharul cu vin de mere şi a închinat pentru pacea Columbiei. Petrecerea s-a încheiat o jumătate de ora mai tîrziu, cînd s-au terminat sticlele, iar din jambon n-a mai rămas pe platou decît osul, alături de resturile salatei de cartofi.

Noua echipă de gardieni a fost întîmpinată de ostatice cu un suspin de uşurare, deoarece erau chiar cei din seara răpirii, cu care erau deprinse şi ştiau cum să se poarte. Dar cel mai mult s-a bu­curat Maruja, atît de deprimata din cauza stării de sănătate. La în­ceput, spaima i se preschimba în dureri difuze, care i se plimbau prin tot trupul, obligînd-o să-şi schimbe mereu poziţia. Mai tîrziu însă, din cauza regimului inuman impus de gardieni, au devenit; mai precise. La începutul lui decembrie, i-au interzis o zi întreaga să se ducă la baie, drept pedeapsă pentru îndărătnicia ei, iar cînd i ] s-a permis, n-a mai putut face nimic. Acesta a fost începutul unei? cistite persistente iar, mai tîrziu, al unei hemoragii care a ţinut pîna| la sfîrşitul captivităţii.

Marina, care învăţase de la soţul ei sa facă masaje, a insistat s-o l ajute cu slabele sale puteri să-şi revină, încă îi mai rămăseseră 1 bunele intenţii de la Anul Nou. Era pe mai departe optimistă, po-l vestea tot felul de întîmplări amuzante: într-un cuvînt, trăia. Apa-l riţia numelui si a fotografiei ei într-o campanie organizată de televiziune în favoarea ostaticilor i-a redat speranţele şi i-a readuşi în suflet veselia. S-a simţit din nou fiinţa care era cu adevărat, al simţit că există, că este o prezenţă. Imaginea ei a apărut mereu în| prima etapă a campaniei, pîna într-o zi cînd, fără nici o explicaţie,. dispărut de pe ecran. Nici Maruja, nici Beatriz n-au avut inima să-ţi spună că, poate, au şters-o de pe listă pentru că nimeni n-o mai cre| dea în viaţă.

Pentru Beatriz, data de 31 decembrie era deosebit de importantă, deoarece şi-o fixase ca termen-limită al eliberării. Decepţia i răvăşit-o într-atît, încît tovarăşele ei de detenţie nu ştiau cum s-mai ajute. A venit şi ziua în care Maruja n-o mai putea privi pent ca, imediat, îşi pierdea controlul şi izbucnea în lacrimi, aşa încît i

113


ajuns sa se ignore una pe cealaltă într-un spaţiu nu cu mult mai mare decît o camera de baie. Situaţia devenise de nesuportat.

Distracţia cea mai constanta pentru cele trei ostatice, în timpul ceasurilor nesfîrşite care urmau după ce făceau duş, era să-şi ma­seze îndelung picioarele cu crema hidratantă pe care temnicerii le-o furnizau în cantitate suficientă, ca sa nu înnebunească, într-o zi, Beatriz şi-a dat seama că era pe sfîrşite.

— Şi cînd o să se termine crema, a întrebat-o pe Maruja, ce-o să facem?

— Ei bine, o să cerem alta, i-a răspuns Maruja pe un ton înţepat. Şi a subliniat cu şi mai multa ironie:

— Iar daca nu, o sa vedem atunci ce facem. E bine?

— Mie sa nu-mi răspunzi aşa! a ţipat la ea Beatriz, într-o neaş­teptată dezlănţuire de furie. Mie, care mă aflu aici din vina dumitale!

A fost o răbufnire inevitabilă, într-o clipă a deşertat tot sacul cu reproşuri pe care le ţinuse în ea de-a lungul atîtor zile de tensiuni reprimate şi al atîtor nopţi de groază. Partea surprinzătoare e că nu izbucnise pînă atunci cu şi mai mare ură. Beatriz era o fire care trăia, într-un fel, la marginea vieţii, ferindu-se să se implice în orice, strunindu-şi pornirile şi înghiţindu-şi ranchiunele făra să le savu­reze. Lucrul cel mai puţin grav care se putea întîmpla, desigur, era ca o simplă frază rostită din neatenţie să-i răscolească mai devreme sau mai tîrziu agresivitatea reprimata de teroare. Gardianul de servi­ciu însă nu era de aceeaşi părere şi, speriat de posibilitatea unei încăierări, le-ă ameninţat că le va închide în camere separate.

Amîndouă s-au speriat, căci teama de eventuale agresiuni sexuale încă mai stăruia. Erau convinse că, atîta timp cît se aflau împreună, ar fi fost mai greu pentru gardieni să încerce sa le violeze şi, de aceea, gîndul ca puteau fi oricînd despărţite s-a dovedit totdeauna cel mai de temut. Pe de alta parte, erau mereu păzite de cîte doi gardieni, fără legătura de rudenie între ei şi care păreau ca se supra­veghează unul pe altul, ca o măsura de precauţie de ordin intern, menita sa evite incidentele grave cu prizonierele.

Dar regimul dur la care le supuneau gardienii crea o ambianţa nesănătoasa în camera. Cei de serviciu în decembrie aduseseră cu 61 un aparat video la care puneau filme cu scene violente şi cu o114

marcata încărcătura erotica, iar, din cînd în cînd, chiar şi unele] pornografice. Camera se încarcă imediat cu o tensiune insuporta-f bila. în plus, cînd se duceau la baie, deţinutele aveau obligaţia lase uşa întredeschisa şi nu o data i-au surprins pe gardieni trăgînc cu ochiul. Unul dintre ei, care s-a încăpăţînat să ţină uşa cu mîna ca sa nu se închidă în timp ce ele erau la baie, a fost cît pe ce să-şi| piardă un deget cînd Beatriz a trîntit-o dinadins. Un alt incident!

i

neplăcut a fost spectacolul oferit de doi gardieni homosexuali, cărei se excitau în permanentă cu tot felul de jocuri perverse. Atenţia! excesivă cu care Gîlcă urmărea pînă şi cel mai mic gest schiţat de Beatriz, parfumul dăruit, impertinenţa majordomului erau tot atîţia factori perturbatori. Poveştile pe care şi le spuneau unul altuia despre violurile comise asupra unor necunoscute, despre perversiu­nile erotice sau despre plăcerile lor sadice, sfîrşeau prin a rarefia aerul din încăpere.



La cererea Marujăi şi a Marinei, majordomul a chemat un doc­tor pentru Beatriz, pe 12 ianuarie, înainte de miezul nopţii. Era i bărbat tînăr, bine îmbrăcat şi încă şi mai bine educat, cu o cagula de mătase galbena, în ton cu hainele pe care le purta. E greu să încredere în seriozitatea unui medic mascat, dar acesta a demon-; strat de la bun început că-şi cunoştea bine meseria. Se purta cu siguranţă liniştitoare, în trusa din piele fină, mare cît un geamantan avea un stetoscop, un tensiometru, un electrocardiograf cu baterii, ur laborator portabil pentru analize la domiciliu şi alte instrumente per tru urgenţe. Le-a examinat îndelung pe cele trei prizoniere şi le-a făcul| pe loc, cu ajutorul laboratorului portabil, analiza urinei şi a sîngelui. j

în timp ce o consulta, medicul i-a spus Marujăi în şoaptă: simt extrem de jenat ca trebuie sa vă examinez în situaţia ăst Vreau să vă spun că mă aflu aici împotriva voinţei mele. Am f os prietenul şi simpatizantul doctorului Luis Carlos Galăn, pentru ca am şi votat. Nu meritaţi aceasta suferinţă, dar încercaţi s-o depăşiţi Liniştea sufletească este cel mai bun medicament pentru sănătăţi dumneavoastră". Maruja i-a apreciat explicaţiile, dar nu şi-a putu reprima uimirea stîmită de elasticitatea sa morala. Beatriz a av parte de un discurs identic.

115

Diagnosticul a fost, pentru amîndouă, o stare severa de stres şi un început de denutriţie, pentru care le-a recomandat o alimentaţie mai consistenta şi mai echilibrata. Marujăi i-a depistat unele tul­burări ale circulaţiei sangvine şi o infecţie urinară grava, afecţiuni pentru care i-a prescris un tratament pe baza de Vasoton, diuretice şi calmante. Lui Beatriz i-a recomandat sedative pentru durerile provocate de ulcerul gastric. Pe Marina — pe care o mai consultase , înainte —, s-a limitat s-o sfătuiască să-şi menajeze sănatatea, dar ea nu părea prea receptiva la sfaturile lui. Pe toate le-a obligat să facă o plimbare de cel puţin o oră pe zi.



Fiecare a primit, chiar în aceeaşi zi, o cutie cu douăzeci de pas­tile calmante, ca să ia cîte una dimineaţa, la prinz şi înainte de cul­care, în cazuri extreme, puteau folosi în locul lor un barbituric cu efect instantaneu, care le-a permis să evite multe dintre momentele oribile ale detenţiei. Era suficient sa înghită cîte un sfert de pastila şi, pînă numărau la patru, cădeau late, fără să mai ştie de ele.

începînd din noaptea aceea, au avut voie să se plimbe după ora unu prin curtea cufundata în întuneric, în prezenţa gardienilor spe­riaţi, care le ţineau permanent în bătaia mitralierelor. După primul ocol, le-a cuprins ameţeala, mai ales pe Maruja, care a trebuit sa se sprijine de pereţi ca sa nu cada. Ajutate de gardieni şi, uneori, de Damaris, pînă la urmă, s-au obişnuit. După numai două săptămîni, Maruja a reuşit să facă, în pas rapid, ocolul curţii de aproape o mie de ori: doi kilometri. Starea lor sufleteasca şi, o dată cu ea, armonia din casă s-au îmbunătăţit.


Yüklə 1,05 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin