Tolle lege

Ioana PÂRVULESCU
Solenoid. Ţipătul vieţii
Mircea Cărtărescu este un autor care de mult concurează doar cu „cei mai mari” şi cu el însuşi. Solenoid nu e doar cheia de boltă a nuvelelor şi romanelor sale, ci şi piesa cea mai uimitoare a prozei ultimilor 25 de ani de la noi. Acum aproape 12 ani, scriam în prezentarea autorului pentru volumaşul De ce iubim femeile că: „A dat tonul în poezia unei întregi generaţii şi a fost al doilea poet căruia i-a reuşit în literatura română o epopee. Ar fi putut rămâne la poezie, dar şi-a surprins publicul scriind nuvele, în a căror ţesătură rămâi prizonier mult timp după ce ai închis cartea. Ar fi putut rămâne la poezie şi nuvele, dar a trecut la roman şi aşa s-a născut trilogia în formă de fluture, Orbitor. Ar fi putut…, dar a scris jurnal, eseu şi publicistică de primă mână.”

Adaug astăzi: ar fi putut rămâne la toate acestea, şi la faima lui, şi la premiile lui internaţionale prestigioase, dar a creat – printr-o inginerie literară al cărei secret îl deţine, printr-o rotaţie nebunească în jurul propriului eu – un câmp magnetic vital ieşit din comun, intitulat Solenoid.

Cartea a apărut la Humanitas, editură al cărei slogan este „Ai atâtea vieţi, câte cărţi ai citit”. E vorba, aici, de cititor, cel care-şi sporeşte indefinit viaţa şi experienţele prin transferul de substanţă literară de la cărţile citite. Dar ce se întâmplă cu scriitorul, cu cel care-i dă cititorului o nouă viaţă? Răspunsul este una din nervurile recentului roman al lui Mircea Cărtărescu. Pentru scriitor, lucrurile se petrec exact invers: fiecare carte scrisă îi ia acestuia din viaţă. Cu o metaforă pe care am întâlnit-o la Thomas Mann, în Lotte la Weimar: scriitorul arde ca lumânarea, iar ceara vieţii lui mai scade puţin cu fiecare nouă carte. În timpul în care creează o viaţă în trompe l’oeil, scriitorul nu şi-o trăieşte pe-a sa, care putea fi plină de întâmplări adevărate. Fiecare secundă scrisă este un sacrificiu, o topire a propriei vieţi, spune personajul central al acestui roman, un profesor. Miza lui este, de aceea, opusă: să scrie o carte care să fie viaţă pur şi simplu, esenţă vitală, care să spargă zidul nevăzut al creaţiei şi să irumpă dincolo. Să nu fie o simplă uşă în trompe l’oeil desenată pe zid, ci una care chiar să se deschidă „pe aer”.

Cine este însă acest personaj sau, în retorica eminesciană, „prin mintea cărui muritor” trec asemenea idei? Încă din secolul al XIX-lea, de la romantici şi până la, să spunem, unul dintre cei mai ingenioşi prozatori din generaţia optzecistă, Mircea Nedelciu, există în literatură naratorul care creează iluzia suprapunerii cu autorul, a biografiei unice la cei doi, astfel încât roţile dinţate ale realităţii şi ficţiunii să-şi întâlnească dinţii şi angrenajul lor să urnească împreună povestea, să o aşeze în timp. Dar în Solenoid lucrurile sunt duse chiar mai departe, sunt încă o dată rotite, astfel că jocul de oglinzi e şi mai înşelător: avem un narator care, până la un punct, merge pe biografia începutului de viaţă al lui Mircea Cărtărescu însuşi, apoi însă o ia pe variantă, aşa cum şoferii de tir ocolesc oraşul pe centură. Altfel spus, personajul care-şi spune eu în Solenoid trăieşte una din vieţile posibile ale celui care a devenit scriitorul (autorul real!) recunoscut Mircea Cărtărescu: viaţa anonimă de profesor la o şcoală din Colentina. „În fiecare clipă a vieţii noastre facem o alegere sau suntem suflaţi de-o adiere de vânt, mai curând pe un culoar decât pe altul. Linia vieţii noastre reale se-ntăreşte în urmă…”, adică se transformă în destin. Suntem aşadar pe alt culoar al vieţii autorului, o viaţă care începe tot cu eşecul primului său poem citit în cenaclu, însă în urma acestui eveniment poetul se lasă pentru totdeauna de literatură şi, deci, nu devine un nume (de altfel îi dispreţuieşte sincer pe scriitorii aflaţi în lumina reflectoarelor, bântuiţi de „blestemata nevoie de glorie”.) El scrie un singur manuscris, o dare de seamă a anomaliilor lui, un fel de jurnal de o intensitate tragică.

Este ţipătul celeilalte vieţi, a cărei umbră nevăzută şi neinvidiată este viaţa de autor glorios. Decorul este unul lipsit de speranţă şi ieşire, Bucureştiul cenuşiu din perioada comunistă, „cel mai trist oraş din lume”, cu toate detaliile lui sordide, de la colcăiala de păduchi din şcoli şi până la blocurile cu pereţi strâmbi şi tramvaiele cu ciorchini de oameni pe scară, perfect reconstituit.

Dar poate că tocmai pentru că nu iese din acest oraş, tocmai pentru că nu se consumă în cărţi publicate şi sesiuni de autografe, personajul (care-şi trăieşte visele cu aceeaşi intensitate ca toate celelalte euri cărtăresciene) are intuiţia unei alte realităţi, în altă dimensiune, şi are şi ieşire la ea, dar numai uneori şi fără să poată controla în vreun fel aceste zvâcniri. Aşadar, avem doi oameni într-un trup: unul este profesorul de română – şi i-a ieşit excelent această figură, precum şi tot ce ţine de viaţa de zi cu zi de la „Şcoala 86” –, un om abulic, cu o iubită, Irina, şi o fostă nevastă, Ştefana, iar celălalt, un geniu, care se ştie un Ales şi e înfricoşat de asta. O fiinţă ieşită din comun, care trece, încă din copilărie, prin experienţe inexplicabile. Ar fi greşit să dorim o explicaţie unică şi să căutăm o anume cheie de lectură, o grilă de tip realist (profesorul ar fi un caz clinic), ştiinţifico-fantastic (extratereştri sunt printre noi), ştiinţific (a patra dimensiune, aşa cum o descriu matematicienii şi cum, într-o foarte plastică şi clară expunere o face şi naratorul) sau semiotic (trăim într-o lume de semne şi, dacă le urmărim cu atenţie, am putea avea acces la enigmă, vezi poziţia solenoidelor pe harta oraşului şi laitmotivele misterioase (Tăunul, Hinton, teseractul, Vaschide, labirintul, puzzle-ul, „Signa te” etc.). Literatura, la fel ca viaţa, nu încape în explicaţii, este întotdeauna dincolo de ele. Toate aceste sugestii ţin, la urma urmei, de obsesiile prin care oamenii de lângă noi nu-şi trădează decât exasperarea la neputinţa de a şti ce e dincolo de mica lor viaţă, evadând mereu în teorii la modă, în speranţa că ar putea înţelege ceva. Căci marile întrebări şi crâncenele frici omeneşti îl traversează şi pe cel mai plat şi ridicol om (profesoara Caty, de pildă), iar şuvoiul lor inundă câteva pagini din roman (188-189 şi 422), de la „ De ce suntem atât de răniţi de semenii noştri?”, „Cum a fost aprobat cancerul?” sau „Toţi venim pe lume dintr-un înspăimântător abis fără memorie, suferim de inimaginabil pe-un fir de praf din lumea nesfârşită şi pierim apoi, într-o nanosecundă, ca şi cum n-am fi trăit, ca şi când n-am fi fost niciodată” şi până la „realitatea e doar frică pură, frică-ngheţată”. Ecoul este, câteva capitole mai târziu, în cele 2890 de strigăte de ajutor care răsună în carte (dacă am calculat bine, desigur, doar dintr-un impuls ludic, căci numărul strigătelor de ajutor ar trebui să fie egal cu al oamenilor de pe planetă).

Există în schimb o cale mai potrivită pentru înţelegerea acestei cărţi şi a acestei vieţi, şi care, aici mai mult decât oriunde, se cristalizează într-o artă poetică, o estetică a existenţei, dar şi o uşă reală spre dincolo. Aceasta este pentru Mircea Cărtărescu şi pentru toate eurile sale diaristice şi ficţionale visul. Filonul oniric face implozie, este cotropitor, copleşitor şi de o frumuseţe când terorizantă, când gingaşă şi mângâietoare. Naratorul încearcă mereu alte metode de a-l prinde, de a-l reţine. Dacă în copilărie ni-l putem imagina alergând după fluturii visului cu plasa, încetul cu încetul, lucrurile devin o confruntare pe viaţă şi pe moarte: visul trebuie tezaurizat în clasoare oniromantice, urmărit ca un ucigaş periculos, reţinut ca o dragoste, adorat aşa cum numai credincioşii îşi adoră Dumnezeul. Numai că, exact asemenea Lui, visul nu se lasă cunoscut şi definit prin acumulare (şi-şi) sau prin negare (nici-nici). E mereu altul, scapă. Se confundă cu viaţa. Până la urmă viaţa profesorului de la şcoala 86 e viaţă ca vis, coşmar sau basm sau dioramă, şi nimic din ce-i omenesc nu-i este străin graţie viselor lui. Splendide pagini, adevărate filme, sunt cele de regresie în timp până la omul cavernelor şi de regresie dincolo de regnul uman până în sarcoptul râiei, lume în care cel „trimis” e primit ca un Mesia.

Mai este un lucru esenţial, o taină a zidirii literare, care ţine de crezul lui Mircea Cărtărescu (inclusiv, dar nu numai estetic). Convingerea că numai eu, eul deţine răspunsurile, că numai acolo se află sensul. Antenele lui sunt compact orientate spre interior, ca un arici care ar avea ţepii invers aşezaţi.

În Solenoid există încă o întrebare recurentă legată de artă, cu eternitatea ei, şi viaţă, cu efemeritatea, cu „ticăloşia” ei. Răspunsul pe care îl dă cartea este singurul răspuns pe care-l poate da un artist adevărat: nu există capodoperă în afara vieţii, viaţa şi dragostea sunt cele care trebuie salvate, iar salvarea (în alt registru mântuirea) este posibilă. Ţipătul vieţii este unul dublu: ucigător şi salvator, moarte şi naştere. De aici finalul, dătător de speranţă, salvator sau, poate, sugerând numai o prelungire a durerii.

Din poezie, stilul cărtărescian a păstrat plasticitatea, capacitatea de a da trup ideilor abstracte. Se pot da exemple de pe fiecare pagină, dar dau doar două, scurte: „Vocea omenească e gând care trece prin carne”. Şi „Fiecare fiinţă pe care ne-o amintim e ca o statuie într-o piaţă publică, la răspântia unor lungi bulevarde spaţiale, temporale şi psihice” (continuarea la p. 682). Există un amplu plan filozofic al cărţii, doar că e transpus în imagini concrete, ca în marile poeme filozofice, ca-n Beowulf (cu care are în comun lupta împotriva monştrilor), ca-n Dante (cu care are în comun Infernul şi încercarea de a te înălţa din el, dar nu şi existenţa luminoasă a dumnezeirii) sau ca în The Waste Land de T.S. Eliot (cu care are în comun deznădejdea). În acelaşi timp, şi acesta e câştigul strict narativ al acestei cărţi, cititorul nu este rătăcit între vise, el este călăuzit, ţinut de mână din capitol în capitol, pe parcursul a patru părţi, până la apocalipsa sau apoteoza (ambele!) dintr-un spectaculos sfârşit. Paginile finale – care se ratează cel mai des în literatură, chiar în marile creaţii – sunt aşadar, aici, reuşite şi pe măsura întregii construcţii.

Deşi sunt, în Solenoid, şi toate temele recurente din proza cărtăresciană, nici o clipă nu există senzaţia de repetiţie, de déjà vu. Nici nu e de mirare: suntem pe altă treaptă a creaţiei şi ceea ce se vedea la firul ierbii este acum privit de sus, fapt care schimbă complet geometria desenului, cum ştie oricine a privit măcar o dată prin hubloul avionului.

Solenoid este o carte fără pereche chiar şi în creaţia lui Mircea Cărtărescu. Este portretul artistului la maturitate, când pune în cauză totul, începând chiar cu arta şi scrisul şi când încearcă din toate puterile minţii sale să rezolve uriaşa ghicitoare a lumii. Frumuseţea este că o face, această încercare, şi după ce şi-a demonstrat sieşi (prin teoria cu dimensiunile mereu mai numeroase ale lumii) că e imposibil, că n-are cum să izbutească. În schimb însă, în roman, lui Morfeu, zeul visului, pare că îi vine în ajutor tatăl său Hypnos, creând în cititor un efect morfino-hipnotic cu totul special, ca şi cum, într-adevăr, zidul lumii noastre limitative s-ar fi spart şi o splendidă uşă adevărată s-ar fi deschis „pe aer”.

Gerhardt CSEJKA
Anarhie visătoare şi orizonturi larg deschise
Ca membru al redacţiei „Neue Literatur”, revistă ce avea ca domeniu „casnic” literatura minorităţii germane din ţară, am promovat cu entuziasm grupul tinerilor bănăţeni ce se formase în 1972, adăugîndu-şi la nume marcajul „de acţiune” (Aktionsgruppe Banat) – ca notă provocantă şi în acelaşi timp (auto)ironică, ştiind ei bine că n-aveau cum să pornească mari acţiuni sau mişcări populare, dar semnalizînd clar poziţia că ar trebui acţionat în vreun fel şi că textele lor sunt orientate critic spre realităţile despre care nu se putea vorbi deschis în condiţiile date atunci.

Când au început, tot în anii şaptezeci, doar ceva mai încolo, să circule în zona Uniunii Scriitorilor veşti îmbucurătoare despre evoluţia unor cenacluri în Bucureşti şi în alte centre universitare, am urmărit şi noi cu interes apariţia noilor nume de autori, aşteptînd publicaţiile corespunzătoare cu textele acestora. Iar când, în 1982 a apărut în traducere românească antologia Vînt potrivit pînă la tare. Zece tineri poeţi germani şi în acelaşi an Aer cu diamante, volum colectiv de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, sosise pentru noi momentul potrivit pentru a iniţia un fel de dialog de informare reciprocă din ce în ce mai profundă între reprezentanţii români şi germani ai poeziei tinere, şi într-adevăr am publicat în câteva numere ale revistei noastre observaţii ale poeţilor români pornind de la lectura poeziei colegilor nemţi din Banat. Speranţa noastră însă, că pornind de-aci tânăra relaţie interliterară româno-germană cu timpul se va lărgi intensivîndu-se, nu s-a mai putut realiza, din lipsă de timp şi de personal, căci în decursul deceniului opt nemţii în general, cu tot cu tinerele lor talente poetice au dispărut prea curând emigrînd în Germania. Oricum, în studiul său despre Postmodernismul românesc Mircea Cărtărescu pomeneşte şi fenomenul adiacent nemţesc, integrîndu-l oarecum în consideraţiile sale generale – ceea ce nu a permis, evident, prea multe diferenţieri şi nuanţări. Dar ţin minte că în textul său pentru revista noastră pomenise deja formula despre „coborîrea poeziei în stradă”, şi anume ca replică, într-un fel, a celor de la Cenaclul de luni la insistarea bănăţenilor asupra priorităţii ce i-ar reveni „angajamentului”; am regăsit, fireşte, problema acestui complex configurativ în masivul volum din 1999 despre Postmodernismul românesc, desprinsă ce-i drept, de momentul Aktionsgruppe. E vorba acum despre cele două aripi ale optzeciştilor, cea „lunedistă” şi cea „textualistă”, dintre care prima este orientată programatic nu către text, ci către realitate: „Nenumărate declaraţii ale reprezentanţilor principali atestă efortul de a ieşi din sfera abstracţiunii şi obiectivităţii moderniste, pentru o atitudine mai pragmatică, mai directă faţă de un real la scară umană.” (subl.mea - G.Cs., interpretez pasajul cursivizat ca o traducere subtil poetică a ideii de angajament cum au trăit-o tinerii bănăţeni nemţi mai sus pomeniţi). Referindu-se în alt loc mult mai direct la zona politicului, Cărtărescu arată clar: „Între optzecişti disidenţa politică a fost foarte rară, ca şi atacurile directe, în scris, la adresa sistemului. Lucrul cel mai important pentru ei a fost să impună, prin scrisul lor, o zonă de normalitate şi libertate interioară, fapt care-i înscrie în curentul general de „rezistenţă prin cultură” promovat de mentorii lor şi, pe de altă parte, să cartografieze istoria recentă la nivelul ei micro-structural.” Urmează imediat şi concluzia: „Preţul, foarte greu, a fost depolitizarea. Starea firească a acestei generaţii este cea de anarhie visătoare”.

Iată poetul ca analist subtil, iată teoreticianul, refugiindu-se în poante de intensă forţă poetică, ţelul pragmatic fiind uneori aura de adevăr istoric, care fără de poezie uneori n-ar străluci aşa convingător.

De altfel Cărtărescu nu rezumă analiza postmodernităţii la optzecism, ci stabileşte o serie de conexiuni foarte interesante chiar cu diverse evoluţii din alte vremuri. Citez una din ele: „Este esenţial să înţelegem importanţa literaturii subterane în perioada comunistă. Deşi nepublicată pînă prin 1970 şi rămasă accesibilă numai unui mic grup de prieteni, literatura tîrgovişteană este adevărata proză românească din anii ’50 şi ’60, incomparabilă ca modernitate, complexitate, curaj estetic şi valoare cu scrierile care au părut să definească epoca şi care ne par acum nişte plante vitregite de intemperii. Adevăraţii noştri moderni sînt postmodernii: ei, şi nu nuveliştii cu personaje „sucite”, sînt continuatorii firului logic al prozei româneşti, ai lui Blecher, Fîntîneru sau Mateiu Caragiale. Deceniul al şaselea nu este un vid literar (în care ar străluci Moromeţii, Cronica de familie şi Groapa...), ci epoca unei efervescenţe subterane care produce în scurt timp scrieri ca Matei Iliescu sau Ingeniosul bine temperat.”

Dar mai sunt prezentate şi alte colţuri productive în direcţie postmodernistă ale „subteranei” epocii 45-70, ca Cercul literar din Sibiu sau aşa numita generaţie pierdută, cu Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru şi Geo Dumitrescu – fiecare grup având specificul său, definit foarte nuanţat de autor. Şi mereu corelaţionat cu anumite apariţii internaţionale semnificative.

Este în general un aspect foarte plăcut oferit de lectura operelor lui Cărtărescu, indiferent de gen, că mereu te scoate în lume, cu predilecţie în zonele ei artistice, dar nu numai. Oricum mi-am adus aminte de un volum cu aproximativ o mie de pagini, un fel de prezentare chintesenţializată a literaturii universale sub titlul Genius: A Mosaic of One Hundred Exemplary Creative Minds, apărută în Statele Unite în 2002, autorul ei fiind Harold Bloom, critic literar de mare faimă şi profesor de literatură cultic admirat de studenţii săi la Yale University şi la New York: Începînd va să zică cu Biblia, grecii antici, Mohamed, Lucreţiu, Vergiliu, Dante, Chaucer, Shakespeare, trecînd prin Molière, Ibsen, Goethe, Cehov, Beckett, Baudelaire, Rimbaud, Valéry, Joyce – mă rog, nu vreau să-i înşir chiar pe toţi cei o sută – cel mai „tînăr”, mai apropiat de vremurile şi coordonatele noastre fiind Paul Celan: o selecţie de „genii” sau mai fin concretizat, „spirite creative” răsfirate în tot timpul şi spaţiul universal, apariţii de excepţie sau reprezentative într-un anume fel? Chit că profesorul Bloom, fiind foarte supărat că Shakespeare în secolul douăzeci fu privit de către critică exclusiv sub aspectul trăsăturilor pe care le împărtăşea cu contemporanii săi, ca antidot a ajuns să-l divinizeze pur şi simplu, recunoscînd însă că-i vorba (la Shakespeare) de „capacitatea, unică în felul ei, de a trezi iluzia, că se deosebeşte de ceilalţi nu doar prin vreun detaliu ci prin întregul său fel de a fi.” Iar la capătul experienţei cu creativitatea exemplară a celor o sută de genii ridicate în slăvi, constată totuşi clar şi răspicat că aproape tuturor dintre cei selectaţi le este comună atemporalitatea sublimă a lui Shakespeare.

Poate că domnul profesor Bloom va mai include cândva în splendidul său mozaic una, două, trei, patru sau zece noi spirite exemplare din lume.

Robert ŞERBAN
Cele mai tari petreceri ale vieţii
Cea mai aşteptată vacanţă de vară a mea fost cea din 1988. Nu fiindcă în timpul anului şcolar îmi rupsesem minţile învăţând, şi perspectiva celor aproape trei luni de relaxare mă făcea nerăbdător. Nici deoarece gândul că nu mă mai trezeam la 7 dimineaţa îmi dădea... aripi. Era vacanţa în care urma să merg, pentru a doua oară, în Tabăra Naţională de Creaţie pentru Elevi, Excelsior. Fusesem şi în 1987, la Timişoara, iar acea tabără era ceva de... nepovestit. Fiindcă fie nu te credea aproape nimeni, fie pentru că ai tăi părinţi (căci tu nu aveai decât 17 ani) riscau să aibă... probleme dacă s-ar fi aflat ce şi cum. Şi nu avea cum să te creadă careva că într-o tabără organizată de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, la care participau tinere condeie din întreaga patrie, se petreceau asemenea lucruri, cum ar fi: discotecă non-stop, cenaclu literar până în zorii zilei, publicarea unor gazete de... cameră cu un conţinut dubios, ba chiar obscen, afişarea, în fiecare dimineaţă, pe pereţii de la intrarea holului din căminul în care eram cazaţi, a zeci de fotografii cu elevi dansând... strâns uniţi, concursuri de frumuseţe (Miss, Contra Miss – fetele care n-au vrut să participe la Miss –, Super Miss – şi cele de la Miss, şi cele de la Super Miss, şi cele care n-au mai avut încotro) după cele mai înalte comandamente (ţinută de zi, rochie de seară şi costum de baie), jocuri deocheate (cum ar fi Coada vacii, în care pierzătorii trebuiau să execute, printre alte porunci, sărutul sportivului sau al alpinistului) şi alte astfel de activităţi educative. Participanţii erau atât elevi de liceu, cât şi... scriitori. Ultimii, pe post de profesori, căci ne ţineau cursuri. Astfel, îi cunoscusem pe Florin Iaru (la al cărui curs de poezie şi participasem), pe Şerban Foarţă (care îi urmase lui Florin la... catedră, căci coautorul Aerului cu diamante trebuise, nu mai ştiu de ce, să se întoarcă la Bucureşti), pe Mircea Nedelciu (care ţinea cursul de proză şi un cuţit de vânătoare la şold), pe Florin Manolescu (titularul cursului de critică). Ei bine, atmosfera din acea tabără era de neimaginat, căci părea că e libertate totală, că poţi face ce vrei, inclusiv că poţi spune bancuri cu Ceauşescu. Ca să ne impulsioneze să fim... liberi şi spontani, directorul taberei, Florin Lupescu (nu ştiu dacă era membru în CC al UTC, dar îl reprezenta acolo) a intrat, în a doua seară a taberei, în camera în care stăteam alături de alţi şapte băieţi-literatori (printre ei, Dan Lungu) şi ne citeam cuminţei, unii altora, creaţiile. Directorul era un domn înalt, spre doi metri, cu mustaţă şi ochelari, solid, impunător. S-a uitat la noi de sus, noi ne-am cam ridicat în picioare, şi ne-a întrebat foarte serios: Băi, pe voi v-au prins părinţii făcând laba după uşă? Am înmărmurit şi... mai mult. Mai ales că nu fuseserăm prinşi niciunul! Văzând că aveam gurile încleştate şi ochii beliţi, domn director ne-a venit în ajutor: Ieşi, băi, la discotecă şi dansaţi fetele alea care vă aşteaptă pe hol! Hai, mişcare! Ei, din clipa aia s-a dus pe... Bega toată dorinţa noastră din vârful pixurilor de a sparge norma la scris versuri. Sau proză. De fapt, cred că acolo, în tabără, n-a scris nimeni nimic serios. Doar prostioare pentru gazeta camerei în care stătea. Am purces în holul cu discoteca, unde erau adunaţi cam toţi băieţii – dovadă că Lupescu îi motivase şi pe ei. Fetele erau prezente din start şi păreau vesele.

În anii cei mai nenorociţi ani ai comunismului românesc, în care se făcea foamea, în care se lua curentul electric câte 8-10 ore pe zi, în care discotecile şi restaurantele se închideau la 10 seara, în care, iarna, îţi îngheţa paharul cu apă pe noptieră, iar dinţii clănţăneau în gură de le săreau plombele şi smalţul, în care spaima de Securitate era permanentă, încât, deseori, vorbeam prin semne, în care, la liceu, eram îndoctrinaţi pe mai toate căile, iar la cenaclurile la care participam în Turnu Severin toată lumea se ferea să spună ceva mai... accentuat, de frică să nu fie turnată, zilele pe care le-am trăit la Excelsior erau dintr-un alt film: unul fantastic!

La sfârşitul lui august ’88 aveam şansa să merg din nou, pentru 10 zile, în acel exil fabulos. De data asta era la Suceava, dar cum eram un adolescent ce locuia cu părinţii, cu cât mai departe, cu atât mai bine! Am pornit cu trenul spre Bucureşti alături de Cosmin Gheorghe, cu care fusesem şi anul ce trecuse în tabără. (Spre Timişoara şi de acolo înapoi, eu am fost însoţit de un domn de la UTC Mehedinţi, că aşa era regulamentul. Acum, tovărăşii ne-au considerat de nădejde şi ne-au lăsat singurei).

Până în Gara de Nord, preţ de vreo 5-6 ceasuri, cât a durat călătoria, ne-am amintit cum a fost şi ne-am imaginat cum va fi. Şi fiindcă mai luam câte-o gură din coniacul Drobeta pe care Cosmin îl extrăsese din bagajul în care îl ascunsese, imaginaţia noastră a atins cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie. La Bucureşti schimbam trenul, îl luam pe cel spre cetatea lui Ştefan cel Mare. Ei bine, pe peronul de pe care urma să ţâşnim în accelerat, ne-am întâlnit cu o bună parte din gaşca taberei timişorene. Chiote, îmbrăţişări, pupături, promisiuni că o s-o facem şi mai, şi mai lată. Am pasat sticla de Drobeta cui s-a nimerit (nu mai rămăsese mare lucru în ea, căci eram aproape bărbaţi – eu împlineam 18 ani peste o lună şi ceva, companionul meu îi împlinise deja). Am urcat hăhăind în vagoane, iar trenul a pornit spre destinaţie. Dacă în tabăra de la Timişoara nu fuseseră invitaţi decât condeieri (de fapt, existase un concurs de selecţie, pe bază de texte), în asta urmau să vină şi elevi talentaţi la muzică şi la arte vizuale (plastice, pe vremea aceea). Îmbrăţişările au continuat pe culoarele vagoanelor. Euforia atingea paroxismul, gaşca se reunea, se anunţa o tabără de legendă, cu nebunii, cântece, beţii, seri de literatură, bluesuri languroase, excursii de pomină, genii adunate laolaltă. Ce să mai: Paradisul pe pământ! La un moment dat, după ce m-am pupat cu o parte din trupa de la Bucureşti (ei erau cei mai numeroşi) – cu partea pe care n-o văzusem în gară –, mi-am tras sufletul şi m-am uitat pe geam. Şi, în loc de peisaj, am văzut reflectându-se un băiat bruneţel, cu mustaţă, care stătea cam timid. I-am zâmbit încurajator şi l-am întrebat prietenos: Bă, tu n-ai fost anul trecut în tabără? Nu, a răspuns. Băi, ce-ai pierdut! E nebunia de pe lume! Dar, lasă, anul ăsta o să fie şi mai mişto. Chefuri, gagici, discotecă non-stop... N-ai văzut aşa ceva, n-ai văzut! Da, da, va fi bine... În timp ce eu gesticulam şi promiteam bruneţelului o experienţă unică, cineva – unul dintre cunoscuţii din Capitală – încerca să-mi spună ceva. M-am întors către el: Lasă-mă, frate, să-i spun ăstuia cum e-n tabără, că nu ştie! Şi am revenit la noua mea cunoştinţă, cu explicaţii: Dacă scrii, să ştii că e permanent un cenaclu, unde se citeşte şi se discută pe text. Dar e distracţie, anul trecut nu cred că am dormit 20 de ore, în total. Da, ne vom distra, sigur... Cel din spatele meu mă tot înghiontea. M-am întors: Ce-i, mă? Iar amicul mi-a spus şoptit, în vârful buzelor: Vezi că ăsta-i Mircea Cărtărescu. Mi-a căzut faţa. Am revenit la băiatul cu mustaţă şi i-am spus: Domnu Cărtărescu, vă rog să mă iertaţi, n-am ştiut că sunteţi dumneavoastră... Lasă, lasă, a răspuns amabil, nu-i nimic... Îmi pare rău, zău n-am ştiut! Stai liniştit, va fi distracţie...

Şi a fost! Dar a mai fost şi un curs despre poezie – de fapt, o poveste de dragoste în care nu doar povestitorul, Mircea, era personaj, ci şi noi, ascultătorii. S-a chemat Poezie şi fantomatică şi s-a petrecut de-a lungul mai multor dimineţi. Iar noi, cu toate că eram nedormiţi defel – căci până dimineaţa dansam, cântam, mai luam un gât din sticlele de bere sau de vin, mai pupam fetele –, îl ascultam fermecaţi pe băiatul acela care, deşi părea de o vârstă cu noi, ştia atâtea şi atâtea minunăţii. Şi le spunea firesc, dar cu intensitate, fără sentimentalisme, dar cald. Dialoga, ne întreba, asculta, zâmbea, râdea. Era prietenos, eram laolaltă. Iar seara, la discotecă, cred că şi dansa printre noi. Cred, n-aş jura...

În toamna lui 1990, student la Timişoara în anul I fiind, am cumpărat Levantul. Era într-o zi de joi, l-am găsit la un vânzător ambulant. Seara, după ce în cămăruţa mea de 2,5 x 3 din blocul Dacia Service de pe Calea Aradului mi-am făcut o omletă şi m-am ospătat cu ea, m-am apucat să citesc. A doua zi nu m-am mai dus la facultate, fiindcă eram rupt: nu lăsasem cartea din mână până spre dimineaţă, când am terminat-o de citit. A fost cel mai straşnic chef literar de până atunci. Şi, apoi, în timp, i-au urmat altele, căci volumele lui Mircea Cărtărescu au însemnat, pentru mine, nu doar prilejul de a sta faţă în faţă cu o literatură de mare calibru, ci şi reîntâlnirea cu un băiat brunet, cu mustăcioară, care, pe când aveam 18 ani, mi-a dat de înţeles că scrisul şi cititul sunt cele mai tari petreceri ale vieţii.