Tolle lege



Yüklə 2.26 Mb.
səhifə1/31
tarix03.08.2018
ölçüsü2.26 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   31

Tolle lege

Aurel PANTEA

Katiei


Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele

dintre ceea ce suntem,

acum,

şi ceea ce nu vom mai fi,



încît intrăm, fără să ştim,

în tăceri fluide,

de unde doar o voce a cuiva, ce ni s-a dedicat cu totul

ne mai poate întoarce.

Simţim chemarea ei dintr-un trecut

în care locuiam

şi care, parcă speriat

de acele tăceri fără capăt,

ne inundă cu atîtea amintiri

că putem face drumul îndărăt,

purtînd păreri de rău şi chemări abia născute, şi promisiuni

despre care n-avem de unde şti

că s-ar fi împlinit vreodată


inedit
Delmore Schwartz
Responsabilităţile încep în vise
traducere inedită de Alexandru VLAD
Cred că sîntem în 1909. Parcă aş fi într-o sală de cinematograf, braţul lung al luminii traversînd întunericul şi rotindu-se, ochii mei ţintă spre ecran. E un film mut, un vechi Biograph în care actorii sînt îmbrăcaţi în haine ridicol de demodate, şi imaginile urmează sacadat una după alta. Actorii, şi ei, par să salte încoace şi încolo, să umble prea repede. Imaginile sînt pline de punctuleţe şi linii, de parcă ar fi plouat cînd s-au făcut filmările. Lumina e proastă.

E duminică după-amiaza, iunie 12, 1909, şi tatăl meu păşeşte pe străzile liniştite ale Brooklynului mergînd s-o viziteze pe mama. Hainele lui sînt proaspăt călcate şi cravata lui e prea strînsă în gulerul înalt. Îşi zornăie monedele în buzunar, gîndindu-se la replicile spirituale pe care le va spune. Mă simt cu totul relaxat în întunericul mătăsos al sălii de spectacol; organistul se străduieşte să scoată în evidenţă emoţiile aproximative asupra cărora spectatorii se concentrează indecişi. Sînt un anonim şi am uitat de mine. Întotdeauna se întîmplă aşa cînd mergi la film, este, cum se spune, un drog.

Tata trece de la o stradă la alta, străzi cu copaci, peluze şi case, din cînd în cînd dînd în bulevarde pe care cîte-un tramvai lunecă şi tresare, înaintînd încet. Conductorul, avînd o mustaţă ca un ghidon, ajută o tînără, purtînd pălărie de forma unui castron, să se urce în vagon. Ea îşi ridică uşor fustele lungi cum urcă treptele. El schimbă neglijent mărunţişul şi îşi sună clopoţelul. Este evident duminică, pentru că toată lumea poartă haine de duminică, şi gălăgia tramvaielor accentuează liniştea de sărbătoare. (Se spune că Brooklynul e oraşul bisericilor.) Magazinele sînt închise şi umbrarele lor trase, cu excepţia întîmplătoare a vreunei papetării sau a unui universal cu globuri mari şi verzi în vitrină.

Tata se hotărîse pentru această lungă plimbare pe joc pentru că îi place să umble şi să se gîndească. El se gîndeşte la viitorul său şi astfel ajunge la locul pe care trebuie să-l viziteze într-o stare de uşoară exaltare. Nu dă nici o atenţie caselor pe lîngă care trece, în care tocmai se serveşte prînzul de duminică, nici mulţimii de copaci care păzesc fiecare stradă, ajungînd acum la verdele cel mai intens şi care în curînd vor copleşi întreaga stradă cu umbră rece. Trece cîte-o trăsură întîmplătoare, copitele calului căzînd ca nişte pietre în după-amiaza liniştită, şi din cînd în cînd cîte un automobil, semănînd cu o sofa tapiţată, pufăie şi trece.

Tata se gîndeşte la mama, cît de bine arată şi ce plăcere va fi s-o prezinte familiei lui. Nu sînt încă logodiţi şi nu e încă sigur c-o iubeşte pe mama, aşa că din cînd în cînd intră în panică la obligaţiile care deja s-au ivit. Dar apoi îşi face curaj, gîndindu-se la marii oameni pe care-i admiră şi care sînt căsătoriţi: William Randolph Hearst şi William Howard Taft, care tocmai devenise preşedinte al Statelor Unite.

Tata soseşte la casa mamei. A venit prea devreme şi astfel e dintr-o dată încurcat. Mătuşa mea, sora mai tînără a mamei, răspunde zgomotoasei sonerii cu şervetul în mînă, pentru că familia e încă la masă. Cînd intră tata, bunicul se ridică de la masă şi-şi strînge mîinile cu el. Mama fuge sus să se aranjeze. Bunica îl întreabă pe tata dacă a luat masa şi-i spune că mama va coborî curînd. Bunicul deschide conversaţia remarcînd vremea blîndă de iunie. Tata stă stingher lîngă masă, ţinîndu-şi pălăria în mîna. Bunica îi spune mătuşii mele să ia pălăria tatei. Unchiul, de doisprezece ani, aleargă prin casă, cu părul vîlvoi. Răcneşte un salut către tata, care-i dădu-se mereu cîte-o monedă, şi apoi fuge sus, pe cînd bunica strigă după el. Este evident că respectul cu care este tratat tata în această casă se atenuează în multa veselie. E impresionat, dar totuşi circumspect.


II
Pînă la urmă, mama coboară, şi tata, fiind pe moment angajat într-o conversaţie cu bunicul, devine neliniştit la intrarea ei, dacă s-o salute sau să continue conversaţia. El se ridică stîngaci din fotoliu şi spune hello răguşit. Bunicul se uită, examinîndu-i ca pereche, după aparenţă, cu un ochi critic, şi în acelaşi timp îşi freacă asprul obraz bărbos, aşa cum face întotdeauna cînd reflectează. E îngrijorat; îi e teamă că tata nu va fi un soţ bun pentru fiica lui cea mai mare. În acest moment se întîmplă ceva cu filmul, chiar în momentul cînd tata îi spune o glumă mamei. Astfel sînt trezit la realitate şi nefericire tocmai cînd interesul meu era mai intens. Spectatorii încep să bată din palme nerăbdători. Apoi necazul e remediat, dar filmul a fost reluat de la porţiunea deja văzută şi încă o dată îl văd pe bunicul frecîndu-şi obrazul bărbos şi cîntărind caracterul tatălui meu. E dificil să mă cufund iar în film şi să uit de mine, dar în timp ce mama chicoteşte la cuvintele tatei, întunericul mă copleşeşte.

Tata şi mama pleacă din casă, tata strîngîndu-şi încă o dată mîinile cu bunicul, eliberat de-o nelinişte necunoscută. Mă foiesc eu însumi neliniştit, gîrbovindu-mă în fotoliul greu al cinematografului. Unde-i unchiul mai vîrstnic, fratele mai mare al mamei? Studiază în dormitorul de sus, studiază pentru examenele finale la Colegiul Oraşului din New York, ort de pneumonie galopantă acum douăzeci şi unu de ani. Mama şi tata păşesc încă o dată pe aceleaşi străzi liniştite. Mama îl ţine pe tata de braţ şi-i povesteşte despre romanul pe care l-a citit; şi tata exprimă opinii despre personaje pe măsură ce subiectul îi devine mai clar. Acesta e un obicei pe care-l savurează, pentru că simte superioritate şi încredere cînd aprobă sau condamnă comportamentul altora. Cîteodată el simte nevoia să scoată un „Ah”, de cîte ori povestea devine, cum zice el, dulceagă. Acest tribut e datoria bărbăţiei lui. Mama se simte satisfăcută de interesul pe care l-a trezit; i-a arătat tatălui meu cît de inteligentă este şi cît de interesantă.

Ajung în bulevard; tramvaiul soseşte încetinind. Merg în Coney Island după-amiaza aceasta, deşi mama consideră astfel de plăceri inferioare. Ea s-a hotărît să consimtă doar la o plimbare pe debarcader şi un prînz plăcut, evitînd distracţiile zgomotoase ca fiind sub dignitatea unui cuplu atît de demn.

Tata îi spune mamei cît de mulţi bani a făcut în ultima săptămînă, exagerînd o sumă care nu mai avea nevoie să fie exagerată. Dar tata a simţit întotdeauna adevărurile cumva insuficiente, indiferent cît de frumoase sînt. Brusc, am început să plîng. Doamna neclintită ce stătea lîngă mine e deranjată şi mă priveşte cu o faţă supărată şi, fiind intimidat, mă opresc. Îmi scot batista şi-mi usuc faţa, lingînd picătura ce s-a prelins pe lîngă buze. În acest interval am scăpat ceva, pentru că uite-i pe tata şi pe mama coborînd din tramvai la ultima staţie, Coney Island.



III
Ei merg spre debarcader, şi mama îi porunceşte tatei să inhaleze aerul pătrunzător al mării. Amîndoi inspiră adînc, amîndoi rîzînd în timp ce fac asta. Au comun un mare interes pentru sănătate, deşi tata e puternic şi aspru, iar mama e plăpîndă. Amîndoi sînt plini de teorii despre ce e bine să mănînci şi ce nu e bine să mănînci, şi cîteodată se angajează în discuţii încinse pe acest subiect, totul sfîrşind prin sentinţa tatei, făcută cu un aer zeflemitor, că mai devreme sau mai tîrziu tot mori. Pe catargul debarcaderului, steagul american pulsează în vîntul intermitent al mării.

Tata şi mama merg la balustrada debarcaderului şi privesc în jos spre plajă, unde o mulţime de amatori de baie se plimbă fără treabă. Cîţiva sînt în apă. Fluierul unui vînzător de alune străpunge aerul cu un scîncet plăcut şi atrăgător, şi tata se duce să cumpere arahide. Mama rămîne la balustradă şi priveşte oceanul. Oceanul îi pare vesel; licăreşte vioi şi îşi îmboldeşte iar şi iar mînjii valurilor. Contemplă copiii săpînd în nisipul umed şi costumele de baie ale fetelor care au vîrsta ei, şi tata se întoarce cu alunele. Deasupra capului, lumina soarelui dogoreşte şi dogoreşte, dar nici unul din ei nu pare să bage de seamă. Debarcaderul e plin de oameni îmbrăcaţi în hainele lor de duminică şi plimbîndu-se alene. Mareea nu ajunge pînă la debarcader, dar plimbăreţii n-ar fi fost îngrijoraţi chiar dacă ar fi ajuns. Mama şi tatăl meu se sprijină peste parapetul debarcaderului şi privesc absenţi oceanul. Oceanul devine agitat, valurile vin rar, cu un puternic impuls de departe, din larg. Momentul dinainte de a se cambra, momentul cînd îşi arcuiesc spinările atît de frumos, relevînd striuri albe şi verzi în fondul lor negru, acel moment e irezistibil. Pînă la urmă se sparg, prăvălindu-se violent pe nisip, îmboldindu-se c toată forţa în jos, împotriva lui, balansîndu-se în sus şi înainte, ca să sfîrşească într-un curent subţire ce aleargă înspumat spre plajă, de unde apoi e rechemat. Soarele de deasupra nu-i deranjează pe tata şi pe mama. Ei se uită absenţi la ocean, deloc interesaţi de înăsprirea lui. Dar eu mă zgîiam la teribilul soare care lua ochii şi fatalul, nemilosul, pasionatul ocean. Privesc fascinat şi pînă la urmă şocat de indiferenţa tatei şi a mamei, izbucnesc în plîns încă o dată. Bătrîna doamnă de lîngă mine mă bate pe umăr şi spune: „Uite, uite, toate acestea sînt numai un film, tinere, numai un film”, dar m-am uitat încă o dată la teribilul soare şi la îngrozitorul ocean şi, cum n-am fost în stare să-mi ţin lacrimile, m-am ridicat şi m-am dus la cabina pentru bărbaţi, împiedicîndu-mă în picioarele oamenilor care stăteau pe rîndul meu.


IV
Cînd m-am întors, simţindu-mă de parcă m-aş fi trezit dimineaţa după insomnie, cîteva ore păreau să fi trecut şi părinţii mei călăresc pe căluşei. Tata pe un cal negru, mama pe unul alb, şi par să facă un circuit etern cu singurul scop de-a înşfăca inelele de nichel aninate pe braţul unuia dintre piloni. O flaşnetă cîntă. E flaşneta ce însoţeşte rotirea neîntreruptă a caruselului.

Pentru moment, pare că nu vor abandona niciodată caruselul, pentru că acesta nu se va opri niciodată. Mă simţeam ca unul care priveşte în jos spre stradă de la al cincizecilea etaj al unei clădiri. Dar pînă la urmă s-au dat totuşi jos, chiar şi muzica de flaşnetă încetă pentru moment. Tata are zece inele, mama numai două, deşi mama fusese cea care le dorise cu adevărat.

Ei se plimbă de-a lungul promenadei, în timp ce după-amiaza coboară cu imperceptibile gradaţii în violetul miraculos al amurgului. Totul se stinge într-o lumină slabă, chiar şi neîncetatul murmur al plajei şi rotirile caruselului. Caută un loc în care să cineze. Tata propune cel mai bun restaurant de pe promenadă şi mama ezită, conform principiilor ei de economie şi menaj.

Oricum, pînă la urmă s-au dus la cel mai bun, cerînd o masă la geam, încît pot privi spre promenadă şi oceanul mişcător. Tata se simte omnipotent în timp ce strecoară un douăzeci şi cinci în palma chelnerului cînd îi solicită masa. Localul e aglomerat şi există şi aici muzică, de data aceasta un fel de trio de coarde. Tata face comanda cu o evidentă încredere în sine.

În timp ce se consumă cina, tata vorbeşte despre planurile lui de viitor, iar mama arată cu o faţă expresivă cît este de interesată şi cît de impresionată. Tata devine exuberant, avîntat de valsul ce se cîntă, şi propriul viitor începe să-l îmbete. Tatăl meu îi spune mamei că intenţionează să-şi extindă afacerile, pentru că o groază de bani abia aşteaptă să fie cîştigaţi. Vrea să se stabilească. La urma urmelor, are douăzeci şi nouă de ani, a trăit singur de la treisprezece, cîştigă din ce în ce mai mulţi bani şi e invidios pe prietenii căsătoriţi cînd îi vizitează în intimitatea confortabilă a caselor lor, înconjuraţi, se pare, de calme plăceri domestice, de copii încîntători, şi apoi, cum valsul atinge momentul cînd toţi dansatorii se învîrt nebuneşte, cu un curaj teribil, îi cere mamei să se căsătorească cu el, altfel destul de ezitant şi încurcat, chiar în exaltarea lui, de cum a ajuns la propunere şi ea, ca să agraveze şi mai mult lucrurile, începe să plîngă, iar tata se uită nervos în jur, neştiind deloc ce să facă, şi mama spune hohotind: „Aste-i tot ce mi-am dorit din primul moment cînd te-am văzut”, şi el găseşte toate acestea foarte dificile, deloc pe gustul său, deloc cum se gîndise că va fi, cum îşi imaginase în lungile lui plimbări pe podul Brooklyn, savurînd un trabuc fin, şi-atunci a fost, în acel moment, că m-am sculat în sală şi am strigat: „N-o face! Nu-i tîrziu să vă schimbaţi hotărîrea, amîndoi. Nu va ieşi nimic bun din asta, doar remuşcări, doar ură, scandal şi doi copii cu caracter monstruos”. Toţi spectatorii s-au întors să mă privească deranjaţi, plasatoarea venea grăbită pe interval luminînd cu lanterna, iar bătrîna de lîngă mine mă trase în fotoliu, spunînd: „Linişteşte-te. O să fii dat afară, şi ai plătit treizeci şi cinci de cenţi să intri”. Şi astfel am închis ochii, pentru că nu puteam suporta să văd ce se întîmplă. Am stat acolo liniştit.

Dar după un timp am început să arunc scurte ochiri şi pînă la urmă m-am uitat iar cu însetat interes, ca un copil care încearcă să-şi păstreze îmbufnarea pe cînd i se oferă mita bomboanelor. Părinţii mei îşi fac acum fotografia în ghereta unui fotograf, lîngă promenadă. Aparatul e alături, fixat pe trepiedul lui, şi apare ca un marţian. Fotograful îi învaţă pe părinţii mei cum să pozeze. Tata are braţul trecut peste umărul mamei şi amîndoi zîmbesc insistent. Fotograful îi aduce mamei un buchet de flori să-l ţină în mînă, dar ea-l ţine inestetic. Apoi fotograful se acoperă cu pînza neagră care înveleşte aparatul şi tot ce rămîne din el e un braţ ieşit şi mîna care ţine para de cauciuc pe care o va strînge la urmă, cînd va declanşa. Dar nu e mulţumit de ei cum arată. Simte cu certitudine că undeva ceva nu este cum trebuie în poza lor. Încă o dată şi încă o dată iese din ascunzătoarea lui cu noi instrucţiuni. Fiecare sugestie nu face decît să agraveze lucrurile. Tata începe să-şi piardă răbdarea. Încearcă o poziţie aşezaţi. Fotograful vorbeşte despre mîndria lui, nu e interesat doar de bani în toate acestea, vrea să facă fotografii frumoase.



Tata spune: „Grăbeşte-te, dacă se poate. N-o să stăm toată noaptea”. Dar fotograful se tot fîţîie, cerîndu-şi scuze, şi propune noi poziţii. Fotograful mă încîntă şi îl aprob din toată inima, pentru că ştiu exact ce simte, şi pe cînd critica fiecare poziţie încercată după o concepţie secretă despre artistic, aproape că a început să spere iar. Dar atunci tata spune furios: „Haide, ai avut destul timp, nu mai aşteptăm”. Şi fotograful, oftînd nefericit, se întoarce iar sub învelitoarea-i neagră, îşi scoate mîna, spune: „Unu, doi, trei. Acum!”, şi fotografia e luată, cu zîmbetul tatei devenit grimasă, al mamei strălucitor de fals. Sînt necesare cîteva minute pentru developare şi părinţii mei, în timp cer aşteaptă în lumina ciudată, par deprimaţi.
V
Trec pe lîngă ghereta unei ghicitoare şi mama vrea să intre, dar tata se opune. Încep să discute pe această temă. Mama se încăpăţînează, tata îşi pierde răbdarea. Ce ar vrea tata să facă e să plece şi s-o lase pe mama acolo, dar ştie că nu va face asta niciodată. Mama refuză să se urnească. Aproape că-i dau lacrimile, dar simte o dorinţă irezistibilă de-a auzi ce va spune ghicitoarea în palmă. Tata consimte furios şi intră amîndoi într-o gheretă care este oarecum la fel cu cea a fotografului, doară are o draperie neagră şi lumina e colorată şi scăzută. Înăuntru e prea cald şi tata continuă să spună că acestea-s prostii, arătînd spre globul de cristal de pe masă. Ghicitoarea, o femeie grasă, scundă, în veşminte ce vor să pară orientale, intră în încăpere şi-i salută, vorbind cu accent, dar brusc tata găseşte totul insuportabil; o trage pe mama de braţ, dar mama refuză să se lase tîrîtă. Şi-atunci, cu teribilă mînios, tata lasă braţul mamei şi iese, părăsind-o pe mama năucită. Ea face o mişcare parcă să fugă după el, dar ghicitoarea o prinde strîns de braţ şi-i cere să nu facă asta; şi eu, pe scaunul meu, sînt şocat şi îngrozit. Mă simt de parcă aş păşi pe-o frînghie la o sută de picioare peste mulţimea unui circ şi brusc frînghia dă semne că se rupe, şi mă scol de pe locul meu şi încep să strig încă o dată primele cuvinte ce-mi vin în minte ca să-mi exprim teribila frică şi încă o dată plasatoarea vine grăbită pe interval, aprinzîndu-şi lanterna, şi bătrîna mă roagă, şi spectatorii şocaţi s-au întors să se uite la mine, şi eu continui să strig: „Ce fac? Nu-şi dau seama ce fac? De ce nu se duce mama după tata să-l roage să nu mai fie atît de supărat? Dacă nu face asta, ce-o să facă? Tata nu-şi dă seama ce face?” Dar plasatoarea mi-a dibuit braţul şi mă tîrăşte într-o parte şi, în timp ce face asta, spune: „Ce faci tu? Nu ştii că nu poţi face astfel de lucruri, nu poţi face chiar tot ce vrei, chiar dacă n-ar fi nimeni în jur? O să-ţi pară rău dacă nu faci ce trebuie. Nu poţi continua aşa, nu e bine, o să-ţi dai seama destul de curînd, orice faci contează foarte mult”, şi spunea toate acestea tîrîndu-mă prin holul cinematografului în lumina rece şi m-am trezit în mohorîta dimineaţă de iarnă a celei de-a douăzeci şi una zi de naştere, pervazul strălucind cu buza lui de zăpadă şi dimineaţa deja începută.
(Mulţumiri d-lui Cătălin Şuşu pentru că ne-a încredinţat textul acestei traduceri, unul din exerciţiile pe care Vlad le-a făcut pentru a-şi apropria tehnicile povestirii şi la publicarea căruia a renunţat).

Vatra-dialog cu
Bogdan GHIU
Despre Mariana Marin şi altele…
În ce împrejurări aţi cunoscut-o pe Mariana Marin?
– În facultate, unde i-am cunoscut pe toţi (trebuie să spun că eu sunt cel mai mic, eram limita ultimă, într-un fel, a zonei nucleului de la Bucureşti). Pe cei mai mari i-am cunoscut foarte rapid, după aceea (cei născuţi în ’50), pe Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Iova. În facultate, când am intrat, erau aşezaţi aşa: în anul IV (deci urmau să termine) erau Coşovei, Iaru şi Sandu Muşina, în anul III era Stratan... şi-atât, din cât îmi amintesc eu, literaţi, care ne-am găsit imediat pentru că apăruse Cenaclul de Luni şi era simplu să ne întâlnim; în anul II, colegi, deci cu un an mai mari ca mine, erau Madi şi cu Mircea Cărtărescu (trebuie precizat că Mircea avea un an în plus, eu nu făcusem armata, am făcut-o după facultate, imediat după liceu am intrat la facultate. Pe atunci, băieţii pierdeau un an în armată, toţi erau cu un an mai mari decât arată acest raport între anii universitari). Deci, cred că la cenaclu, pe facultate, se aduna lumea, toamna... Şi a mai fost ceva determinant, era un fel de efect pozitiv pervers; faptul că în anul acela ne-au trimis pe toţi la Cochirleni, despre care au scris toţi... şi Eugen Simion şi Horia (acolo l-am cunoscut şi pe Horia Roman Patapievici), pentru că toată universitatea era trimisă atunci în Dobrogea, aproape de malul Dunării, la struguri. Cei din anul IV trebuiau să stea să-şi lucreze lucrarea de diplomă... acolo ne-am cunoscut, de fapt… probabil… după aceea am rămas nedespărţiţi cu toţii… aşa... am trăit împreună practic.
Ce a însemnat personalitatea poetei pentru Cenaclul de Luni? În ce măsură şi-a pus amprenta asupra activităţii cenaclului?

– Da, sigur că da... o să rezum pe mai multe planuri. În primul rând feminitatea ei însemna în acelaşi timp graţie şi vorbire fără oprelişti, vorbire sinceră, politic vorbind... în acelaşi timp, ceea ce se regăseşte şi în poezia ei... un anumit alint foarte feminin şi o anumită rectitudine...când avea ceva de spus, spunea ... Şi, stilistic vorbind, ea făcea într-un fel puntea cu nucleul de la Cluj era o poetică mai vie faţă de poetica Cenaclului de luni – o poetică dominantă care era mai degrabă ironică, staţională, mai propriu-zis postmodernă. Ea era mai degrabă o voce (aşa, între paranteze, clujeană), era mai moralistă, vocea ei este expresionistă, cum să zic... ea făcea legătura cu Ion Mureşan… şi ca temperament.


Cum a evoluat această prietenie cu Madi? Ce a reprezentat pentru d-voastră?

– Madi locuia în apartamentul lăsat de mama ei, ,,la betonieră,” cum îi spuneam noi, departe, la un capăt de Balta Albă, unde începea şi un lan de porumb; nu departe, stă şi în ziua de azi, nu s-a mutat de acolo, Nora Iuga... deci la Valea Oltului, dacă mi-amintesc bine, capătul troleibuzului 84 (pe vremuri, pe-atunci nu exista încă metrou); casa aceea era o gazdă pentru cei care veneau din provincie, era un loc de nesfârşite chefuri şi întâlniri, în care se putea rămâne cu zilele... era uşa deschisă la Madi acasă... asta conta foarte mult pentru socializarea noastră. Cum spuneam... noi trăiam unii cu alţii, împreună, ne vedeam zilnic şi hălăduiam aşa, împreună, cum probabil sper să mai facă tinerii şi acum. Noi ne vedeam oricum şi la cenaclu, mergeam de la unul la altul, ne vedeam aproape zilnic. Ajunsese facultatea să fie loc de întâlnire, era aşa-numita şi asta era o glumă născută în cercul de prieteni din anul ei de colegi care nu erau şi scriitori – ,,ai lui Madi”, catedra de holistică (adică de pe hol). Pentru mine, Madi a fost întotdeauna un reper moral. Ce ar spune Madi dacă scriem asta sau dacă nu reacţionăm într-o anumită împrejurare? Madi reacţiona foarte uşor. Reacţiona atunci când erau nedreptăţi, reacţiona politic. În casa ei m-am întâlnit cu Dan Petrescu; ea era un fel de nucleu între zonele mai dizidente, mai politizate decât eram noi la Bucureşti... grupul de la Cluj (cum am spus), mai degrabă ca poezie, dar era foarte prietenă cu grupul de la Iaşi, în principal cu Dan Petrescu şi Tereza Petrescu (sora lui Ioan Petru Culianu). Eu i-am cunoscut pe Dan şi Tereza Petrescu în casă la Madi unde, după instaurarea legii marţiale în ’80, dacă nu mă-nşel, în Polonia, noi am făcut la ea un Crăciun polonez, adică un brad gol, neîmpodobit. De ce? La ea se unifica mai bine decât se putea vedea la Bucureşti partea etică şi partea estetică. Noi, poate eram mai estetizanţi sau poate partea etică nu era atât politică... Era poetul cel mai politizat dintre noi.


Chipul poetei, privirea ei, atitudinea în viaţa de zi cu zi concordau cu structura ei lirică, dominată de tristeţe, revoltă, angoasă, chiar disperare?

– Nu erau atât tristeţe şi disperare… Era mai degrabă melancolică şi serioasă. Era o fiinţă serioasă. Nu că râdea greu, dar nu chicotea aşa cum chicoteau, de exemplu, tot timpul Traian, Nino (adică Stratan) şi Florin Iaru. La noi era o etică a râsului într-o altă zonă faţă de care ea era mai marginală... era o fiinţă eminamente serioasă şi oarecum melancolică.


A reuşit omul Mariana Marin să reziste presiunii exercitate la un moment dat de cenzură? V-amintiţi vreun episod semnificativ?

– Practic, n-a reuşit până la urmă. Cu foarte mult consum... care a terminat-o. Ea a zis: ,,Sus viaţa!” Avea o viaţă autodistrusă într-un fel, tocmai pentru că se expunea foarte mult şi rezista cum rezista... moartea ei prematură dovedeşte că n-a rezistat. Ea este una dintre sacrificaţii generaţiei mele şi, în special, a grupului de la Bucureşti. Se vedea, ea era urmărită, era obsedată că este urmărită şi probabil că era cea mai urmărită dintre noi, pentru că era şi cea mai provocatoare. Cum spuneam, ea nu se împiedica să spună ceea ce e de spus. De asta, ea era foarte bună prietenă, cum eram şi noi, dar ea printr-o afinitate aparte, cu Virgil Mazilescu, care era la fel. Era un revoltat... ori, cum să se vadă mai mult decât se vedea la noi? Da... fapt e că a rămas singură, până la urmă a murit singură. Ce să vă spun mai mult? La ea se vedea. Ea era urmărită. Cenzura? S-a văzut şi nu s-a văzut. De cenzură au beneficiat toţi, în moduri absurde. Faptul că deja fusesem pe o listă, cea a Cenaclului de Luni (după anii ’85 s-a închis)... indiferent că, prin absurd, ne-am fi apucat să lăudăm partidul (glumesc), tot nu ne-ar fi publicat nimeni, devenisem oricum suspecţi. La Madi lucrurile astea erau cele mai avansate. Noi le mai ignoram, noi ne făceam că nu suntem cenzuraţi. Ea vorbea, ea lua în serios această dramă, pe care noi, poate, o bagatelizam... ea îşi învârtea cuţitul în rană, ca să zic aşa... ţinea de structura ei morală şi de structura ei de fiinţă care se expune riscului.


Pentru generaţia ’80, eterogenă de altfel, au fost trasate mai multe direcţii: poezia cotidianului, neoexpresionistă, a metafizicului... Mariana Marin unde ar putea fi încadrată, pentru a-i putea defini, la un moment dat, crezul artistic?

– Cred că se ştia de-atunci... la confluenţa dintre etic şi vizionar, deci neoexpresionist... ea era o combinaţie (eticul – de asta a dat titlul cu Anne Frank )… pe de altă parte, poetul ei preferat era Sylvia Plath (cu destinul pe care îl ştim)... ea se identifica destinal mai ales cu femei-poete, ca destin şi poziţie în viaţă... fără să fi fost neapărat... poate s-ar fi dezvoltat, dar nici mai târziu, după 2000, nu era neapărat o feministă, o militantă. Deci era o sensibilitate dură, o sensibilitate etică ce provoca şi reacţii dure la adresa celor care agresau această sensibilitate... umană... ea era omul căruia i se spunea mama răniţilor, ea sărea în ajutor, ea dădea telefoane, ,,Bătrâne, am aflat de cutărelul că e...” (noi n-aflasem)... ,,Şi ce să facem?” ,,Păi, să strângem bani”; ea se mobiliza, ne mobiliza şi pe noi, pentru diverse cauze, mici sau mari (însemnând să semnăm scrisori de protest)... şi a plătit cu singurătatea. A fost măritată de mai multe ori, n-a rezistat... ultima dată cu un francez tânăr, Samuel Tastet, care i-a publicat poeziile în Franţa. (M-am cunoscut cu Samuel Tastet exact în ’90. Madi era pe drum, cu trenul, imediat după mineriadă, 13-15. Ajunsesem de două săptămâni la Paris, noi lansasem cartea Atelierele morţii, parcă într-un atelier al unei graficiene, împreună cu Sebastian Reichmannn şi cu editorul cu care Madi nu se cunoscuse. Eu şi cu Radu G. Ţeposu eram înainte la Paris, şi cei care ne făcuseră s-ajungem repede acolo erau soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca... pe Samuel Tastet l-am cunoscut la această lansare de carte, în absenţa autorului care era pe teren, pentru că nu aveam bani de avion – o cursă Bucureşti-Paris costa 2-300 de dolari. Or, ea era pe drum. Pe Samuel Tastet l-am cunoscut ca editor al ei, parcă am asistat la momentul când s-au îndrăgostit, la multele întâlniri pe care le-am avut acolo şi pe urmă... până de curând, el a fost aici.) Vizionarism etic şi vizionarism neoexpresionist; lucrurile erau, într-un fel, clarificate între noi, încă din timpul cenaclului. Era foarte clar că ea face o punte, o dată politică, spre grupul de eseişti şi de filosofi de la Iaşi, grupul ,,Dialog”, ,,Opinia studenţească,” şi estetică, înspre Cluj – Ion Mureşan; în acelaşi timp, ca generaţie, ea făcea legătura cu promoţia ’70 (fiind mai prietenă decât ceilalţi cu Virgil Mazilescu, prieten literar, desigur; el era nesmintit de la masa lui, de la Uniunea Scriitorilor). Estetic vorbind, ea avea mai mult decât noi ceilalţi din poetica şaptezecistă, mai multe chestii moral-metafizice, vizionare. Ea făcea legătura, era un fel de nod de reţea între această poetică pur/mai degrabă avangardistă, într-un fel neoavangardistă, a grupului de la Cenaclul de Luni (cu discurs lung, ironic) şi această fibră mai evident etică, mai clasic-vizionară a Marianei Marin.


La publicarea volumului Aripa secretă au apărut unele articole în care se considera că narativitatea poemelor sale şi o anumită teatralitate reduc tensiunea lirică. Care este opinia d-voastră?

– Aş putea fi de acord cu acest argument, dar nu dacă este interpretat ca un reproş etic. Da... tensiunea în care trăia Madi, ştiind-o acum, era atât de mare încât în poeme se exprima şi se şi relaxa acea tensiune care ar fi dus la explozii, la sinucidere. Vă daţi seama, în ea era un protest atât de mare încât a scrie poezie era o cale a protestului, dar inevitabil şi o relaxare a tensiunii. Nu se putea, poemul nu putea să ducă mai departe ceva ce oricum era la cote înalte. Pentru mine e o poetică inevitabilă, ea îşi comunica tensiunea, protestul ei, revolta, tristeţea, umorile negre... inevitabil putea să le amplifice... dar nu erau foarte teatrale; ştiind-o şi pe ea, având-o în memorie... eu închid ochii şi o văd, şi o aud aşa cum îi aud pe toţi prietenii pe care nu-i mai avem pe lângă noi... era alintul ei, cum s-avem o mică glumă... un mic alint pe culmile disperării? Asta era... în tonul negritudinii, al cumulului de negativitate, ea îşi permitea o mică vorbă, o mică întorsătură, o mică graţie, era graţioasă... ea începea foarte simplu poemul, ea nu se amplifica prin poem, poemul trebuia, inevitabil, să diminueze ceea ce era deja foarte sus. Sunt perfect convins că, din punctul meu de vedere, am dreptate.


Există ludic în poemul Marianei Marin? Sau binomul luciditate/ludicitate?

– Ea căuta, totuşi – poate asta-i o marotă – să ţină un balans estetic, nu să-şi spună protestul, nu confunda faptul că partea etică sau politică trebuie făcută cu alte păpuşi, şi-atunci arta consta în această punere în ludic, în acea mică teatralitate, în această mică retorică, pentru că altfel ar fi fost protest pur sau strigăt pur… sau poate n-ar mai fi fost nimic artistic. Acolo este voinţa (poate greu de realizat) a oricărui artist, a oricărui poet – de-a face artă din suferinţă. Cum s-o faci?... nu poţi s-o pui ca atare în pagină. Asta e una dintre lecţiile Cenaclului de Luni. Asta venea aşa... şi în învăţăturile lui Nicolae Manolescu: ,,sinceritatea nu face artă”, ,,autenticitatea prost înţeleasă nu face artă”, arta e tehnică, e ştiinţa de a pune în pagină, ori despre asta e vorba în modul cel mai greu... ea nu are ludic, ea se forţa... tot dintr-o grijă de a pune în pagină artistic, estetic suferinţa, de a o traduce... nu era o fiinţă ludică. Ea era într-un punct-limită, dar foarte sensibilă... şi eu, într-un fel, am început a mă închide; ea se închidea altfel. Cum continui să rămâi poet, când tu, de fapt, eşti pe culmile disperării? Când pentru tine lucrurile sunt clare, când protestul este atât de mare... şi în acelaşi timp să rămâi om şi poet? Ea ştia, poate, printr-o înţelepciune non-discursivă, că poziţiile-limită politice sau etice riscă să ucidă. Şi-atunci cum faci să rămâi şi etic, relevant, treaz şi estetic funcţional? Ea a încercat, uneori îi iese, alteori nu-i iese... e pe muchie de cuţit, dar ea nu evită jocul acesta, ea nu se face că această tensiune nu există, ci într-un fel încearcă s-o rezolve... nu e niciodată pentru totdeauna o soluţie... e un fel de a declanşa tot fluxul de imagini… într-un fel de a-şi găsi un fel de acasă al ei... de a-şi regăsi identitatea, cât de cât, pentru că ea trăia foarte expus, prin atitudinea dreaptă. Era un om care se expunea, şi-atunci poemele nu puteau să avanseze, să meargă mai departe, şi căutau de fapt în sine... încet-încet, ea începuse să caute această simbolistică de sine, în aceste mici regresii... un echilibru.


Dihotomia masculin-feminin rămâne un subiect permanent de dezbatere. Lirica feminină are metamorfozele ei (de la suavitate, dulcegărie, alint la un stil anticalofil, antiretoric). În versurile Marianei Marin se poate surprinde o permutare a liricii feminine materializată într-o tendinţă de masculinizare a feminităţii?

– N-aş spune... ea a rămas toată viaţa feminină. N-a fost o feministă din punctul ăsta de vedere. Era o feministă clasică... pentru drepturile femeilor, dar nu pentru înlocuirea bărbaţilor. Ea era... şi o să spun acum foarte clar... şi o persoană foarte erotică. A încercat să-şi găsească, într-adevăr, multă vreme perechea... era greu cu ea... era greu de trăit cu Madi în aceste tensiuni, dar era o persoană care iubea să iubească. Există o erotică a Marianei Marin în poezie. Foarte sentimentală, idealistă, foarte feminină, mai mult feminină decât feministă. Da... era o latură de fată îndrăgostită, care caută... pe care ea a ţinut să nu şi-o piardă şi bine a făcut. De-acolo alintul ei... ea încerca să şi cucerească, încerca să fie şi o seducătoare... să nu devină o persoană politică. Avea un instinct, o înţelepciune a instinctului care-i spunea că feminitatea trebuie păstrată şi poate fi pierdută prin nişte poziţii politice sau etice foarte avansate. Nu voia să devină o Rosa Luxemburg, deşi discutam de multe ori... inclusiv despre Rosa Luxemburg, de marile figuri feminine care au fost sau au devenit actori politici şi care, într-un fel, au fost nevoite să-şi sacrifice feminitatea. Poeziile ei sunt încercări de a ţine în balans aceste laturi: de a fi în acelaşi timp ca un bărbat luptător, rămânând femeie, păstrându-şi capacitatea de a se îndrăgosti. Ea nu se înăsprise, nu îmbătrânise nici o clipă, din punctul ăsta de vedere ... îşi păstrase toate iluziile... dar, vedeţi, este un sentimentalism refulat, care îi dă toată această feminitate... alinturile ei sunt strategii pur feminine. Asta-i formula ei. Puţin narcisism... cochetărie, alint, astea nu trebuie pierdute, căci ţin de feminitatea ei... Cum să devenim şi feministe fără a înceta să fim feminine?


Poeta se înfăţişează ca un alter ego, se ascunde sub o mască, Anne Frank, se dedublează. Credeţi că manipulează discursul liric? De ce mizează pe aceste tehnici retorice?

– Este chiar nucleul ei... de-aici începea totul, este chiar misterul ei. Dacă am intrat pe linia mea de interpretare (chiar vă mulţumesc, vă daţi seama… despre prieteni... nu-i mai analizez, aproape nu mai pot să-i citesc, sunt în memorie, eu i-aud în mine)... Scindarea de sine e tocmai ca să faci posibil un spaţiu de joc al poeziei, e o scindare nu atât dramatică, cât mai degrabă ca tehnică, încercarea de a fi mai mult în acelaşi timp, de a le avea pe toate, de a fi eroul revoltat, revoluţionar, dar de a rămâne şi femeie, şi-atunci deja este o structură schizoidă, e o dramaturgie (puţin controlată) care vine tocmai din încercarea de a ţine în echilibru, de a face poezie din revoltă... la noi încă mai e marota asta... a esteticului. Cum să facem etic şi politic şi metafizic din estetic? Ea cita foarte des, era chiar şi clasică, într-un fel... şi cred că apare în poeme, Maiorescu, de-a dreptul... avea lecturi imprevizibile din acest punct de vedere... Nu pot să uit... o dată recita Maiorescu. Nu trebuie confundat eticul cu esteticul. Scindarea ei... e într-un fel a încerca marea rezolvare. La ea este o căutare etico-tehnică, să nu uităm că în antichitate etica, arta erau tehnici de constituire de sine. La Madi era o asceză. Cum să faci din sine o tehnică de viaţă?... Şi o încercare de a nu-şi sacrifica memoria profundă, de a o codifica, de a o ţine cumva sub control. A nu pierde nici legătura cu sinele profund, dar a nici nu lăsa să fie înecat.


Şi-atunci a reuşit poeta, în volumele publicate, să realizeze un echilibru între sensibilitatea morală şi cea estetică pentru a rămâne în spaţiul poemului sinceră şi autentică?

– Dacă e să ne luăm după influenţe... originalitatea nucleului de la Cenaclul de Luni şi, prin extensie, al generaţiei ’80, a fost importul de beatnici. (A fost foarte clar şi prin diploma pe care şi-a dat-o Traian T. Coşovei, pe beatnici Ferlinghetti, Gregory Corso... era un subiect nu foarte uşor de impus). Eu am fost judecat mai degrabă prin prisme textualiste… or Madi mai degrabă făcea legătura, o dată spre expresionism, dar şi spre moralismul expresionist de tip german. De aceea, ea era foarte prietenă cu nemţii, cu Rolf Bossert... şi-a fost o mare dramă când Rolf s-a sinucis la Frankfurt, era căzută la pământ, mai ales că ea nu putea să călătorească acolo, nu puteam să ne ducem acolo... Ea era ,,pata” nemţească, dacă e să ne luăm aşa, în mare, după linia poetică.


În volumul Ateliere au fost nişte poeme care au fost rescrise în Aripa secretă din cauza cenzurii altfel. Este epuizat subiectul poemelor cenzurate?

– Corpusul lui Madi nu ştiu unde există... Nu se ştie ce a mai scris... a dispărut... Nu ştie nimeni unde e... Ştiam de la ea anumite lucruri… şi era un prilej de mare suferinţă... (Eu m-am certat şi cu Ion Stratan pentru o chestie de autorescriere)... Erau lucruri foarte dure la noi, etic vorbind, să nu accepţi... Madi s-a lăsat rugată, cumva a fost un şantaj prietenesc... Ea şi-a scos cartea cu Florin Mugur. Eu am apucat să debutez în ’89 şi mi-am scos cartea tot cu Florin Mugur. A ţinut să-i publice această carte şi a reuşit s-o convingă (ea era prietenă cu evreii, era sensibilă la antisemitism şi această tematică a holocaustului revenea la ea; era o suferinţă pe care ea o trăia la propriu). Eu cred că aceea a fost o reuşită, perversă sau nu, a lui Florin Mugur, pentru că la fel a făcut şi cu mine. Eu aveam poemele acelea foarte scurte, şi în manualul autorului, cât a apucat să apară în ’89, el m-a convins la un fel de cenzură, prin adăugare. (,,Hai să le facem poeme de dragoste ca să nu se teamă cenzura încotro baţi”... sau le dădea câte un titlu. Ale mele nu aveau titlu. Se chemau Poem... Şi spunea: ,,Hai să spunem Pastel. Peisaj, ca să le umanizăm”). El ţinea să debutăm, să nu ne blocăm la debut într-un refuz ca să ne acrim, să stăm, să rămânem autorii unei singure cărţi, până putem merge mai departe. E aproape probabil că aşa ceva s-a întâmplat. Nu ştiu dacă nu mi-a spus chiar ea. Prin împăciuitorismul acesta al lui Florin Mugur... de care şi eu am avut parte... a trebuit, când mi-am republicat poemele, să le redau forma lor… eu am dispus de cenzură prin adăugare, adăugăm o chestie să-ndulcim percepţia, să abatem atenţia cenzurii. Da... chiar ea mi-a spus. Se pare că este chiar o informaţie: ,,...m-a convins Florin...”; nu era nici ea foarte convinsă că-i bine... Florin era o persoană foarte specială şi iubitoare... cu dragoste te înconjura... cred că asta s-a întâmplat... o supoziţie faptică, anecdotică, pe care cred că mi-o indicase chiar Madi... ea se scuza într-un fel. Eu am rămas prieten cu nişte colegi de-ai ei, care nu sunt scriitori, sunt editori. Vorbeam cu ei şi separat despre Madi; ea era foarte îndoită cumva, dar a lăsat să treacă, voia să-i apară cartea... Şantaj prietenesc. Asta e... acum... a fost dintr-un travaliu avansat, un fel de mici rescrieri, pe alocuri, ale textelor.


Dacă ar fi trăit, ce fel de poezie credeţi că ar fi scris pentru aceste vremuri?

– Cine ştie? Într-un fel, era foarte mobilă. Putea să lucreze, cum se spune astăzi, pe proiecte... Putea să-i vină o idee, să încerce o idee, să scrie un soi de elegii. Ea putea să-şi propună intelectual, foarte lucid, un proiect. Nu era un poet care să scrie aşa, văzând şi făcând, cum iese, cum vine… ea lucra, cum se zice astăzi, pe proiect. Puteau să iasă lucruri şi să plece din tot acest joc pe care-am încercat să-l descriu (şi-l descrieţi şi d-voastră)... avea mai multe căi pe care să plece. Nu-mi dau seama: poate-ar fi scris proză, poate s-ar fi apucat să publice un jurnal. Habar n-am. Se putea exprima în multe feluri. Văd viitorul deja imposibil. Posibilul... foarte deschis încă.



Interviu realizat de Angelica STOICA




Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   31


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2019
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə