par lui-même
Mircea CĂRTĂRESCU
Despre scris
Natura mea nu e sclipitoare, ci mai curând indecisă, „bălmăjită“, vorba lui Pleşu – e drept, despre altcineva –, ceea ce, stilistic, s-a convertit în pagini mediocre şi laxe. Doar că, aşa lipsit de resurse, de cultură reală, de inteligenţă superioară, cum sunt, am avut… mirarea, fericirea, dubiul şi până la urmă oroarea (cum să spun? oricum, dar nu „şansa“ sau „norocul“) să pătrundă uneori – evident! – altcineva în mintea mea, să mi se dicteze, pur şi simplu, mare parte din tot ce am scris vreodată. Mi s-a dat o forţă pe care am resimţit-o mereu ca fiind străină de mine şi chiar de ideea de „psihic“ sau de „literatură“, şi care a ridicat, pe amărâta colină a scrisului meu „normal“ (din scrisori, articole sau jurnal) o construcţie ce mă uimeşte pe mine în primul rând. Dacă mă gândesc la REM sau la Levantul, râd prosteşte când văd că sunt semnate de mine: n-aş putea scrie în mod normal nici un singur rând de acolo. Nu ştiu cum îl vizualiza Socrate pe Daimon, al său personal. Eu simt/simţeam uneori cum, citind în manuscris foile anterioare, dispăream deodată, şi-n locul meu se ridica o fiinţă intensă şi sigură pe ea, ce nu semăna cu mine. De-aici, scriam după dictare şi, nemaiexistând, nu mă puteam nici măcar bucura de frazele şi imaginile care se vărsau acolo. Nu mă bucuram nici la recitire: mi-era ruşine de ciudăţenia şi străinătatea acelor paragrafe. Acelaşi lucru se-ntâmplă şi în visele mele, de multe ori atât de elaborate: cum ar fi să mi le atribui, ca şi când aş semna chiar eu regia, decorurile, muzica, efectele speciale şi jocul fiecărui actor? Evident, altcineva le fabrică, în scopuri necunoscute, la fel ca şi textele mele. Şi cum nu-l pot chema oricând, ca pe un djin, ca să-mi dăruiască un vis revelator, la fel n-am nici un control asupra lui în literatură.
Din „Jurnal”, vol. III
Cartea magică a tinereţii mele
Impudica moarte de Dagmar Rotluft a fost fără-ndoială cartea adolescenţei mele, dar, din păcate (pentru mine cel de acum, care pierde o ocazie de-a fi original), şi cartea de căpătîi a mai tuturor tinerilor din generaţia mea. Aşa că nu ştiu ce-aş putea scrie despre ea pentru ca pagina asta să merite, cît de cît, citită. Numele lui Rotluft nu-mi spunea mai nimic pe-atunci, cînd nu citeam cărţile nici pentru gloria autorului, nici pentru frumuseţea stilului – săream peste descrieri cu nepăsarea cu care ochiul de pisică ignoră obiectele imobile – ci pentru aventura pură, cum ai spune heroină pură. Într-adevăr, cartea asta nu am citit-o şi n-am „devorat-o”, cum se spune, ci mi-am injectat-o parcă-n venă, direct în fluxul de sînge care i-a-nălţat corola în creier. Mai mult decît să descriu banalizatele de-acum, prin abuz cinematografic, viaţă şi transfigurare a Cydoniei, craniul ei alungit şi colierul ei din măsele de om, sau viclenia lui Vordenbliss, „săpătorul de canale prin hipotalamus”, sau căutarea briceagului cu şapte lame de aur cu care Orolio scrie numele a şapte reptile pe şapte spinări de fecioară, sau atîtea şi-atîtea mii de detalii care fac din această nesfîrşită carte – 1140 de pagini în ediţia mea cea veche şi pierdută – „Tripticul din Gand” al genului fantasy, cred că ar fi mai interesant să povestesc, pe scurt, cum am ajuns la ea.
Aveam şaptesprezece ani şi nici un prieten. Era vară, mă-ntorceam pe la nouă seara acasă din obişnuitele mele rătăciri pe străzi necunoscute. Soarele arunca o lumină razantă peste cartierul de blocuri, o lumină intens portocalie ce vira spre ambră cu fiecare minut care trecea. Liniştea şi singurătatea erau totale, umbrele se scurgeau nesfîrşite din fiecare obiect. Dintr-o Pobedă abandonată, încrustată-n asfalt, a ieşit un vagabond, lăsînd portiera ruginită să atîrne-n urma lui. Cînd s-a apropiat, l-am recunoscut pe Jean, prietenul meu din copilărie, cel care spunea cele mai bune bancuri cu prostii, băiatul sărac al unui muncitor de la Circ. „Hai să-ţi arăt ceva”, mi-a spus, şi, în loc să intru în scara E şi să urc la etajul cinci, m-am îndreptat, cu Jean, spre blocul vecin, un bloc vechi şi îngălbenit, plin de pete de licheni. Ne-am suit pe o scară de incendiu, aproape de tot mîncată de rugină, pînă la etajul trei. „Aici e”, mi-a spus Jean, şi ne-am aşezat amîndoi, cu picioarele atîrnînd, pe pervazul unei ferestre acoperite cu obloane din scînduri putrede, buretoase. O singură aripă a oblonului se putea deschide ca să pătrunzi în interior. Jean a rămas pe pervaz, gata să se prăbuşească la orice suflare de vînt, iar eu am sărit, prin rama geamului încrustată cu bucăţi tăioase de cioburi, în camera scufundată-n penumbră.
Era un dormitor cu mobilă veche: un pat larg, o oglindă, un scaun, un gheridon. Deasupra patului, un raft cu cărţi groase, delabrate. Singura uşă, pe peretele opus ferestrei, era bătută-n cuie. Ultimele raze ale soarelui, roşii ca focul, puneau cîteva dungi de-a lungul încăperii. „Numai eu ştiu de camera asta”, a spus Jean. „De-acum ştii şi tu, dar să nu mai afle nimeni...” Am rămas cel puţin jumătate de oră în acea odaie mirosind întunecat a lemn proaspăt. M-am ghemuit pe patul cu cearşafuri tăiate de vechime. Aici voisem să ajung dintotdeauna. Cînd am coborît era noapte şi Jean plecase. Nu l-am mai văzut niciodată.
Cîţiva ani buni, apoi, aproape în toate serile, am urcat prin inelele scării de incendiu în acea cameră tăcută, unde am citit, lungit pe pat şi îmbătat de singurătate, toate cărţile de pe raft, ale căror titluri stranii îmi sună şi acum în urechi: Contele de Monte-Cristo, Toate pînzele sus! Mînăstirea din Parma, Omul care rîde (cărţi despre care n-am mai auzit niciodată: bibliotecarii pe care i-am întrebat de ele mi-au spus că visez), altele pe care nu le mai ţin minte şi, în fine, Impudica moarte.
Am citit şi-am recitit ani în şir Impudica moarte, izbucnind constant în plîns la marea scenă a smulgerii pleoapelor, zvîrcolindu-mă de excitaţie la povestea micii surori din ordinul Pedicatelor, urmărind fascinat traseul prin hipotalamusul naratorului, săpat de Vordenbliss ca să ajungă la dorita, inaccesibila Cydonia, prizonieră în glacialul Corn al lui Ammon... Iar la ultima pagină, cînd Cydonia aruncă tatălui ei la picioare pielea proaspătă şi sîngerîndă a propriei feţe, strigînd „Recunoaşte-mă!”, am simţit mereu acel tremur violent şi irepresibil, senzaţia aceea de pierdere iminentă a minţilor pe care cred că toţi cititorii cărţii lui Rotluft o ştiu prea bine.
Eram poate la a cincisprezecea lectură cînd am pierdut ediţia mea originală, îngropată sub grămada de moloz a blocului demolat. În acea seară, tîrziu, după ce buldozerele şi-au desăvîrşit treaba, am urcat pe grămada de fiare-ndoite, betoane şi scînduri, patetic îndreptate spre cerul galben, şi-am scurmat în moloz pînă mi-am umplut degetele de sînge. M-am ales doar cu un fascicul boţit, 34 de pagini din Mînăstirea din Parma (oraş ce nu există pe hartă, de altfel: am verificat în cel mai amănunţit atlas pe care l-am găsit) de un anume Stendhal, scriitor necunoscut. Au trecut apoi anii, şi acea odaie secretă, în care-am citit fericit mii de ore în adolescenţă, mi-o mai amintesc doar ca prin vis.
De multe ori am încercat să regăsesc vremurile de-atunci folosind epopeea Cydoniei drept madlenă, dar n-am aflat decît că repetarea trecutului e imposibilă. La relectură, nu l-am mai putut vedea pe Vordenbliss decît cu figura de mafiot blînd a lui Ruud Vicq, pe arhiducesa omizilor cu mutra lui Irma de Lindo, pe toţi şi pe fiecare-n parte ca pandantul lor cinematografic de pe afişele din staţiile de metrou. Încă o carte magică distrusă prin mediatizare, supralicitare, deformare intenţionată a faptelor şi-a sensurilor. Şi nici ediţiile moderne nu mai au nimic din porozitatea şi aroma caldă, de rumeguş uscat, a paginilor vechi, de atîtea ori răsfoite. Aşa încît Impudica moarte, cea adevărată, mai trăieşte doar în noi, cei din generaţia mea, cărora ne-a incendiat, îndurerat, exaltat şi înveninat cîndva adolescenţa.
dedicaţie
Magda CÂRNECI
Un Arcimboldo de adrenalină*
lui Mircea Cărtărescu
Tu erai mitograful curenţilor marini şi electrici
bardul hemoglobinei, ureei şi limfei
coreograful şaibelor, roţilor şi pistoanelor
compozitorul gazelor de eşapament şi rulajului străzii
tu eşti traducătorul, interpretul, profetul
iubirii planetare dintre chiuvete şi stele
fraternităţii de sînge dintre tehnologie şi sex
internaţionalei a opta a vorbei
tu croşetezi cuminte un esperanto al limbii române
cufundat în infinitul neologismelor ca în cocktailul tău amniotic
în cazanul verbal al metropolei cosmice tu devori harnic
ca o bacterie manuale de biologie, astronomie şi tehnică,
planşe anatomice ruşinoase, dicţionare, ziare, science fiction
şi casete de muzică, trist şi flămînd, ca un păianjen extatic
în pînza lui labirintică, tu te droghezi cu asimilaţia şi
dezasimilaţia, cu acidul ribonucleic, cu anastomaza şi clorofila,
înfăşat în coconul tău babilonic, ca un vierme de mătase mutant
plin de toate frunzele roase din dudul dulce al limbilor,
preschimbat în pupă ocultă tu secreţi o salivă
narcotizată şi iute, ce ne dizolvă cărţile, cartierele, carnea
într-o pastă elastică, gumă de mestecat, endorfină şi spumă
pentru creierul nostru sălbăticit şi flămînd
Învelit în coconul tău de cuvinte, încăpător cît pămîntul,
frate al meu siamez, condamnat la digestia bătrînului logos
căzut în vitrine, faruri, femei de serviciu, împrăştiat în
fete cochete, autostrăzi, nave cosmice – frate pierdut, hărăzit
cu misiunea umilă şi sacră a unui nou hercule al limbii
care să cureţe grajdurile de tautologii şi metafore
ale acestei civilizaţii de concept şi hîrtie
te aştept, frate geamăn, aştept fluturele, metamorfoza, cuvîntul
care să cuprindă toate cuvintele, împingînd spre muţenie
această butaforie enormă închipuind un uriaş nenea iancu de vorbe
în care tu vrei să fii doar maestrul de ceremonii, numai mimul,
îngurgitîndu-ne ca expresii şi fraze într-un hohot enorm
reverberînd ecouri prin spaţii, să proliferezi o teribilă
penicilină verbală dizolvînd totul, totul, preschimbîndu-l în bule
de gaz ilariant şi zburătoare imagini, ca să se purifice îndelungata
glosolalie afazică, această bîlbîială savantă de secole, de milenii
să treacă în abur subţire, în duh, ori să se autodistrugă
ah, frate siamez, nu te teme, nouă nimic nu ne mai este străin,
sfîrşitul lumii pentru noi demult a venit, prin cuvinte,
cine mai bine ca tine, mugure terminal, poate auzi în gunoaie,
în compostul călduţ al bătrînei planete, naşterea
limbii finale, floare răsturnată spre cer, inflorescenţă
aşteptînd pogorîrea, o limbă de foc, o limbă tăcută, o limbă
de dinamită?
*Poem apărut iniţial în volumul Haosmos, Cartea Românească, Bucureşti, 1992.
Interpretări şi evocări
Ion POP
Cu Mircea Cărtărescu, între viaţă şi texte
Pe Mircea Cărtărescu am avut bucuria să-l cunosc destul de devreme, pe când făcea primii paşi spre poezie şi literatură. Încă din 1979, când revista Echinox publica o anchetă ce urma să devină reper în bibliografia programelor „generaţiei 80” (v. Nicolae Băciuţ, „Dreptul la timp”, în nr. 10-11-12, 1979), foarte tânărul poet răspundea cu o prezenţă semnificativă, lansând câteva propoziţii programatice peste care nu se poate trece dacă vrem să definim profilul specific al acestei vârste creatoare. Avea atunci o vervă ieşită din comun, o pasiune a angajării în numele generaţiei sale ce-mi aducea aminte de epoca manifestelor avangardiste, deopotrivă prin energia contestatară a cam tot ce se făcuse în poezie mai înainte, dublată de una de întemeietor de şcoală literară, pe un soi de „tabula rasa”, - un „extremism” al anilor încrezători şi convingerea că lumea începea abia atunci. Dar era în acele câteva răspunsuri un întreg program concentrat, ca al unui viitor şef de grupare novatoare, promiţând renovarea discursului poetic prin coborârea în cotidian, o nouă încercare de democratizare a limbajului anunţată încă de dadaişti, însă preluând, pe teren strict românesc, ştafeta Vieţii imediate a tânărului Geo Bogza şi pe cea a „generaţiei războiului”, neoavangardistă, a unui Geo Dumitrescu din Libertatea de a trage cu puşca, bunăoară. Tematic, antitradiţionalismul său era evident – un ciclu de poeme precum Georgicele, care-şi putuse găsi adăpost numai în Echinox, era şi un manifest contra noilor „păşunisme”.
O mare poftă de cuvinte ieşea de pe-atunci în evidenţă, o lăcomie a sensibilităţii descătuşate de convenţii şi de cenzuri, o voinţă de împrospătarea a imaginarului liric, ce se voia mai intim comunicant cu realităţile din apropiere, ca şi transcrise cu pulsul lor vital imediat. Încă o dată, poezia se ridica împotriva Literaturii, pretinzând reducerea, ba chiar anihilarea medierilor metaforico-simbolice, pentru a lăsa loc transcrierii febrile a datului trăit. Era, în toate aceste exigenţe, o retorică vizând persuasiunea şi adeziunea generală, însă care nu putea ascunde nici reala bulimie lingvistică, „textualistă”, marea tentaţie de a atrage în discurs o masă imensă de cuvinte, ca semne ale acelei vieţi imediate, remodelată spectacular, dar impunându-se şi prin propria substanţă şi mişcare sonoră. Căci autorul acestor apeluri nu-şi putea ascunde înclinaţia spre rafinamentul expresiei ce contrazicea principial practica visată a transcrierii brute, autentice a „realului”: referinţa la un autor barochizant-manierist precum italianul Giambattista Marino, citat cu celebra sa propoziţie după care „cine nu ştie să uimească să meargă la ţesală”, mărturisea ca şi involuntar o situare a poetului într-o poziţie mai degrabă intermediară, între un discurs al notaţiei directe şi unul al invenţiei şi fantazării, prin mobilizarea unor tehnici combinatorii artizanale, ingenioase, chemate să surprindă şi să uimească. Livrescul şi manierismul exsanguu respins de poet chiar la confraţii de la primul Echinox, se întorcea pe o uşă din dos, trădând imposibilitatea despărţirii radicale de... literatură.
Poezia lui Mircea Cărtărescu avea să ateste, de altfel, în scurt timp coexistenţa până la osmoză a acestei duble deschideri. Căci Faruri, vitrine, fotografii, debutul său din 1980 şi toate cele ce i-au urmat „expuneau” în aglomeratele „vitrine” textuale obiecte împrumutate ambianţei familiare a oraşului modern, transcrise în codul „împărăţiei afişelor luminoase” ale unui Ilarie Voronca, dar angajau şi un amplu, spectaculos joc cu cuvintele, un belşug de asociaţii pe care poezia românească nu le cunoscuse de la Arghezi încoace. Era în spiritul poetului o năzuinţă de cuprindere „totală” a universului, de la primele coagulări cosmogonice până la desfăşurările banal-cotidiene, - şi o carte precum Totul (1985) dădea seamă despre această năzuinţă aproape patetică, posesivă, nestăvilită. Libertăţi ludice se exprimaseră dezinvolt în propriul „discurs amoros” din Poeme de amor (1983), ce refăcea dintr-un unghi ironic-sentimental itinerarii şi gesturi cumva minulesciene, dar anunţa, prin ciclul O seară la operă îndeosebi, vocaţia recapitulativă a poetului, care refăcea, jucându-se, micul panteon al poeziei naţionale, exersându-se liber, cu o bucurie exuberantă, pe claviaturile cele mai diverse ale scrisului liric românesc, de la clasici până în imediata apropiere. Era, cum se va vedea nu peste multă vreme, un preludiu al marii fresce postmoderne, epopeea eroi-comică Levantul (1990), operă de performanţă, comparabilă – şi comparată pe drept cuvânt – cu Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu, delectabilă reconstituire stilistică abundând în ingenioase operaţiuni intertextuale, de o opulenţă a imaginaţiei lingvistice fabuloasă. E o operă care ar fi de ajuns pentru a-l situa pe poet în fruntea generaţiei sale şi în prima linie a poeziei româneşti din ultima jumătate de secol. Nu e deloc de neglijat însă nici practica sa poetică ce deschide drumuri către ceea ce se va numi „generaţia 2000”, cu apropierea de un soi de „grad zero al scriiturii”, cu miza ca şi exclusivă pe tranzitivitatea discursului strict denotativ, „autenticist” la extrem, ce prelungeşte de fapt şi ilustrează ambiţiile de coborâre în real a poeziei, prezente în textele programatice ale optzeciştilor. Volume ca Dragostea (1994) şi, mai ales, Nimic (tipărit în 2010, dar adunând texte mai vechi, de sertar) spun mult despre această acoperire a întinsei arii de sensibilitate şi viziune de către un poet care a dus până la capăt, aplicându-le în practica textuală, propoziţiile de manifest cele mai radicale.
La un moment dat, optzecistul „puţin trecut din copt” anunţa că abandonează poezia, - a ales proza, însă una care urma să înscrie în miezul universului său soarele iradiant al poeziei. Amestecul de concrete şi fantasme, de eveniment trăit şi proiecţie imaginară, viza în fond aceeaşi uriaşă aviditate de a cuprinde Totul, chemând de data asta în sprijin instrumentarul oferit de spectaculoasa revoluţie cibernetică, cu depozitul infinit şi mereu deschis al „băncii de date” cu dobândă înmiită pentru cine se pricepea s-o pună în mişcare. Şi Mircea Cărtărescu s-a priceput – povestirile sale, mai toate antologice, din Visul (1989, reluate şi completate în Nostalgia, 1993) înmulţesc uimitor fantele din real spre a se deschide spre labirinturi şi galerii ale unei lumi fantastice, modelate în somptuoase desfăşurări de viziuni onirice, în care gustul baroc al poetului îşi acordă cele mai mari libertăţi. Tot ce ţine de imaginaţia exuberantă a formelor din vârsta barocă şi manieristă a literaturii şi artelor plastice, apoi de stilizările „Art Nouveau” şi „secesioniste”, de estetica luxos crepusculară a „decadenţilor” simbolişti de „fin de siècle” este reciclat cu o dexteritate de artizan de cea mai bună calificare, dar mai ales de un inventator de viziuni flamboaiante, în totul excesive, reabilitând la modul personal un soi de „estetism” altădată respins în numele „realului” cotidian, care se lasă acum atras în sfera de reverberaţii tulburătoare ale miraculosului. O casă a scărilor mizerabilă, de cenuşiu bloc de locuinţe comunist, putea deveni scena pe care se petrec pure şi fragile ceremonii copilăreşti, regizate de un personaj emblematic precum Mendebilul, care-şi înscrie în nume propria slăbiciune bună conducătoare de fluxuri poetice de înaltă tensiune. E un univers ce urma să atingă cote noi în ampla, stufoasa, luxurianta, în toate excesiva compoziţie care este trilogia Orbitor (1996-2007) unde se realizează ceea ce am putea numi un preaplin, o supraproducţie vizionară, căci imperialismul imaginaţiei scriitorului nu vrea să-şi recunoască nicio limită, conectându-se cutezător la bornele cosmice, ale unei Totalităţi revizitate acum cu instrumente de cunoscător al tainelor revelate de fizica mai nouă, a cuantelor şi fractalilor, ce invită la ameţitoare imersiuni şi urcuşuri în geometriile mereu în mişcare şi etern ordonatoare ale materiei cosmice. Iar prozatorul are – se vede în fiecare secvenţă şi în unităţile frastice cele mai mici – capacitatea de a exploata în profitul propriei viziuni aceste date de laborator infinitezimal, cercetător de capilarităţi ale structurile celor mai ascunse la materii minerale sau biologice. Mereu şi mereu, prozatorul „simte enorm şi vede monstuos”, - unele dintre performanţele sale şi de modelarea gigantescă a orizontului imaginar-oniric , a marilor deplasări groteşti de linii cu zone de porozitate, de permeabilitate permanent disponibile între „realul” unei biografii de ”om comun” şi supra-realul în care modesta lume ce se oferă nemijlocit vederii suportă un transfer cu funcţie transfiguratoare în lumea fantasmelor ce caută să aproximeze abisele şi înalturile universului, cu sistemul lor siderant de vase comunicante. E ceea s-a numit în psihologie „somnul REM”, ca arhivă genealogică deschisă spre experienţele noastre imediate.
Că aceste scrieri de mari ambiţii au putut fi întâmpinate de cititori deopotrivă cu o uimire încântată dar şi cu rezerve motivate de starea de perplexitate în care te poate pune o construcţie ce nu-şi poate controla deplin fluxurile închipuirii în expansiune, e, în fond, de înţeles. În Orbitor şi, recent, în Solenoid, amplă scriere, şi ea, ce mi s-a părut a fi un soi de satelit al planetei Orbitor, Mircea Cărtărescu îşi asumă şi riscurile unui mod atipic de organizare epică a perspectivei sale asupra lumi(lor). Ar putea găsi şi o „scuză” a acestei laxităţi formale în faptul însuşi că „vede” cu ochiul (lentila, microscopul, telescopul) multiplu faţetate ale fizicianului şi biologului care ştiu de la o vreme că închegările obiectuale palpabile şi căzute sub privirea noastră nu sunt decât suprafeţe ale acelei realităţi fractalice de infinită diversitate, cu energii ce interacţionează necontenit, generând spectacole ambigue, feeric-înspăimântătoare, fascinante şi zguduitoare prin misterul lor pentru fiinţa umană care încearcă să forţeze porţile către ele. În acele straturi de adâncime şi, deopotrivă, de infinită extindere spre înalt, limitele nu mai există, nu mai pot fi trasate cu claritate, formele germinează forme într-o productivitate de neoprit. Există, în toate astea, şi o cotă de „viciu” care a fost al tuturor artiştilor baroci şi manierişti, îndrăgostiţi narcisic de propria mobilitate imaginativă, multiplicându-şi nemăsurat fantasmele, din pura plăcere a invenţiei. Mircea Cărtărescu răspunde, până la un punct, acestei încadrări, chiar mărturisindu-şi în varii ipostaze, această înclinaţie spre interiorizarea, focalizarea pe subiect a practicii scripturale. Tema cunoscută a vieţii ca vis e centrală la el, „stupefiantul-imagine” al suprarealiştilor îşi face efectul la fiecare pagină, afectând echilibrul marilor ansambluri epice propuse – dacă le privim din unghiul mai tradiţional al exigenţelor compoziţionale pentru, să zicem, un roman. Intenţia de rotunjire şi încheiere a întregurilor în aceste scrieri e, desigur, evidentă şi firească, dar efectuată aproape cu părere de rău, într-atât plăcerea rătăcirii prin noile păduri de simboluri devine acaparantă şi dominatoare. La urma urmelor, ar trebui poate acceptată o lectură în codul propriu al prozatorului, cel „fractalic”, pentru care „inerţiile” expansiunii perpetue devin un soi de regulă, fie ea şi foarte destinsă şi excesiv solicitantă pentru cititorul obişnuit cu mişcări mai strict coordonate şi pe suprafeţe mult mai restrânse. Oricum, nimeni nu va putea nega extraordinara capacitate a prozatorului Cărtărescu de a pătrunde cu imaginaţia până în structurile cele mai adânci ale lumii obiectelor, văzutelor şi nevăzutelor, cu o uimire inepuizabilă ca în faţa miracolului, dar şi cu o mare nelinişte generată de misterul ei abisal, ce poate intimida orice conştiinţă şi sensibilitate umană limitată. Iar aceste stări intrate în tensiune se transmit cititorului cu o forţă adesea neobişnuită. Apare din când în când, ca şi inevitabil pe un asemenea parcurs multiplu ramificat, şi senzaţia de supralicitare fantasmatică şi de suprasolicitare a „răbdării” cititorului, anumite secvenţe se prelungesc poate nemotivat la prima vedere. Impune însă mereu forţa vizionară a prozatorului ca şi rafinamentul său stilistic.
Şi ar mai fi ceva de spus: deşi se angajase programatic în competiţia pentru autenticitate şi reducerea „literaturii” din scrisul său în favoarea „tranzitivităţii” discursului poetic, deşi pretextul noului său roman, Solenoid, e chiar un pretins eşec al „scriitorului”, care se obligă, ca reacţie, să se întoarcă la „viaţă” prin jurnalul intim etc., Literatura învinge: nici prozatorul nu este un „realist”, nici el nu recurge la o propriu-zisă „tranzitivitate” autenticistă a scriiturii, ci – dimpotrivă – îşi multiplică instrumentele de atelier scriptural, se dovedeşte a fi, în fond, un „estet”, foarte atent la (cali)grafia frazei şi la conturul şi culoarea imaginii, stilizate pe baza unor experienţe culturale multiplu stratificate şi care conduce mereu „viziunea” spre lumea ficţiunii, Bibliotecii şi Muzeului. Trimiterile ce s-au făcut, la noi şi în presa internaţională, la scriitori de mare format ca Borges ori García Marquez n-au fost puţine.
Fiindcă şi în noul său roman se face mare caz de aducerea în prim-plan a „jurnalului” ca registru al trăirilor în viaţa imediată, orice cititor al lui Mircea Cărtărescu va ţine seama de însemnătatea acordată de scriitor acestei categorii de texte. Diaristul Cărtărescu a fost, cum se ştie, foarte productiv şi el, concentrându-se, în mod firesc, asupra unor fapte de viaţă proprie, dar care sunt în marea lor majoritate legată de experienţa scrisului. I s-a reproşat chiar un soi de narcisism, afişarea unei permanente stări de criză a creaţiei, supralicitata nemulţumire de sine şi de toate, exagerarea ostilităţii în relaţie de receptare cu publicul cititor şi cu critica, orgoliul, pe de altă parte, al propriei valori etc. etc. – toate supradimensionate, dezvoltate uneori în expresia redundantă a celui obsedat de o singură, mare idee şi pasiune: aceea de a scrie cât mai autentic, până la contopirea totală dintre trăire şi scriere. În ciuda unor evidente excese de genul celor reproşate, mi s-a părut, glosând pe marginea jurnalelor sale, că importantă e în ele tocmai acuta problematizare a statutului de scriitor, fervoarea dăruirii acelei patimi ardente de a realiza o operă majoră, spaima eşecului, teama de a nu a fi ajuns într-o fundătură a destinului din care să nu mai fie în stare să iasă. „Apărarea pielii de hârtie” mi se impunea în dimensiunea ei patetică, prevalând asupra oricăror alte anxietăţi, de pildă cea, prea frecvent invocată, a deficitului de receptare. Pierderea „vieţii în literatură, în lumea şi legile ei”, îndepărtarea de vârsta de aur a primei tinereţi, care fusese şi una de înflorire paradisiacă a scrisului, găsea în acele pagini un ecou tulburător pentru excepţionala, în toate sensurile cuvântului, angajare în actul, resimţit atunci ca sisific, mereu eşuat, de a mai construi ceva pe măsura unor aspiraţii precum aceea de a-i concura, nici mai mult nici mai puţin decât pe scriitorii Bibliei, pastişându-l pe Dumnezeu însuşi... Mi se părea frumoasă şi onestă şi sinceritatea cu care scriitorul recunoştea concesiile făcute succesului public, în momentul publicării culegerii de foiletoane semificţionale din De ce iubim femeile, operă mai curând lucrativă, sub nivelul creaţiilor precedente, iar activitatea sa publicistică, cu adeziuni politice sincere, crezute iniţial pozitive, apoi recunoscute ca înşelătoare nu era totuşi a unui ziarist subordonat şi lipsit de spirit critic. Avea, pe deasupra, şi stil...
În ciuda acestor mărunte, în fond, denivelări şi accidente de parcurs, Mircea Cărtărescu a rămas şi rămâne pentru mine unul dintre marii scriitori români, de reţinut pe o listă dintre cele mai exigente ale „canonului literar” actual. Am trăit, de aceea, cu tristeţe şi amărăciune momentele de nemeritată violenţă a contestării sale sub diverse pretexte, ba că este protejat de Institutul Cultural Român în publicarea peste graniţe a cărţilor lui, ba că e conformist politic, ba că este pur şi simplu ipocrit în tot ce scrie despre aşa-zisele lui crize de creaţie. Am avut şi eu reţinerile mele punctuale, dezacorduri, bunăoară privind atitudinea sa dintr-o carte scrisă cam în grabă precum Postmodernismul românesc, cu judecăţi de valoare profund nedrepte faţă de poezia generaţiei precedente, cea numită a „neomodernismului”, ori în privinţa „neoexpresionismului” aripii ardelene al „optzeciştilor”, - în numele unui militantism cam dogmatic şi exclusivist pe baricadele propriei generaţii sau ale propriului cerc de poeţi. Multe alte pagini, de subtilă analiză critică a fenomenului poetic trecut şi actual nu pot fi, însă, contrazise radical nici în acea teză şi fac proba unei inteligenţe de cititor rafinat, vorbind din interiorul literaturii şi pasionat de spectacolul metamorfozelor ei în timp. A nega valoarea unui scriitor de talia lui din pricini extraliterare, ţinând de afilieri la un grup sau altul de „interese” ale momentului, politice sau de politică literară, mi s-a părut un gest dezavuabil, de confuzie, cel puţin, între accidentele biografice, câte vor fi fost, ale omului, şi calităţile operei reale, de nealterat de asemenea agenţi corozivi. Ecourile scrisului său tradus în limbi de mare circulaţie, propunerile venite din partea unor prestigioase case de editură de a i se tălmăci în continuare opera, premiile internaţionale de mare prestigiu, ar trebui, măcar ele, să intimideze vocile cârcotaşe, cu atât mai mult cu cât nu e vorba despre o literatură uşor accesibilă, ci de una foarte pretenţioasă prin referinţele culturale şi situarea într-un spaţiu simbolic pentru care porţile nu sunt deschise oricui.
Pentru mine, Mircea Cărtărescu este şi va rămâne un reper dintre cele mari ale scrisului românesc. Îmi place şi omul cu frumoase disponibilităţi afective, selectiv dar statornic în prieteniile sale, - un singuratic în fond în lumea noastră atât de tulburată şi agitată, în care pretenţia de comunicare autentică e de cele mai multe ori doar mimată. Privind calendarul, constat cu destulă uimire că tânărul frondeur „optzecist” de altădată a ajuns şi el la o vârstă presupusă a fi a echilibrului şi înţelepciunii. Sunt sigur că un scriitor de ţinuta sa va şti să-şi păstreze şi întreţină prospeţimea anilor tineri, nu doar pe traseul unei biografii aşezate birocratic între două cifre, ci al unui destin înscris în geometrii mai înalte, de dincolo de vreme.
Dostları ilə paylaş: |