Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata



Yüklə 2,51 Mb.
səhifə2/46
tarix01.08.2018
ölçüsü2,51 Mb.
#64980
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   46

20

DOSTOIEVSKI

ca ceara, e semn că Dumnezeu l-a proslăvit pe adormitul de veci, socotindu-l printre drepţi, iar dacă nu sînt galbene, ci negre, înseamnă că Ziditorul nu l-a învrednicit cu această slavă; aşa-i datina pe muntele Athos, loc sfînt, unde credinţa pravoslavnică s-a păstrat neştirbită, luminînd prin curăţia ei fără prihană", a rostit în încheiere părintele Iosif. Din păcate însă cuvintele smeritului monah nu reuşiră să înduplece pe nimeni, fiind, dimpotrivă, luate în răspăr. „Palavre cărturăreşti! Ce vă uitaţi în gura lui, e dintre aceia cu idei noi", se împotriveau unii călugări. „Noi ne ţinem de credinţa veche, ce-ar fi să ne luăm după toate scornirile astea noi cîte au ieşit acum pe lume?" adăugau alţii. „Ce, parcă noi n-avem atîţia sfinţi?! De cînd tot stau acolo sub papucul turcesc, se vede c-au uitat ce spune pravila noastră. Au smintit legile pravoslavnice, nici clopote nu mai au la biserică!" le ţineau isonul limbile ascuţite. Părintele Iosif se depărta mîhnit pînă în adîncul sufletului, cu atît mai mult cu cît simţea că vorbise fără prea multă convingere, ca şi cum nici el n-ar fi pus temei pe cuvintele sale. Era în mare cumpănă, deoarece îşi dădea seama că se pune la cale ceva foarte urît, că răzvrătirea ce mocnise pînă atunci în mînăstire scotea acum capul. Treptat-treptat, urmîndu-i pilda, tăcură şi alte glasuri cumpătate. Nu ştiu cum se făcuse, că toţi cei care-l încon­juraseră cu dragoste pe părintele Zosima - şi care primiseră cu dragă inimă şi cu smerenie autoritatea stăreţiei - se pier­duseră deodată cu firea, fără sâ-şi dea seama cum, aşa încît de se întîmpla să-şi încrucişeze paşii, abia mai cutezau să se uite cu sfială unul la altul. Adversarii acestei aşa-zise inovaţii, în schimb, înălţau cu trufie fruntea. „Răposatul stareţ Varsonofi nu numai că nu mirosea a hoit, dar îmbălsămase aerul cu mireasmă de flori, aminteau ei cu o mulţumire răutăcioasă; şi dacă Cel-de-Sus l-a învrednicit cu atîta slavă, să nu credeţi c-a făcut-o pentru stăreţia lui, ci pentru că a trăit toată viaţa ca un sfînt." Cu timpul, se auziră şi alte cuvinte de hulă şi nimeni nu se mai sfia să-i scoată fel de fel de ponoase stareţului adormit întru Domnul. „învăţătura lui era eretică;

FRAŢII KARAMAZOV

21

viaţa, zicea el, bunăoară, e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plîngerii şi a umilinţei", îl judecau unii mai mărginiţi. „Se dăduse după moda nouă, nu voia să creadă că focul gheenei e foc adevărat", întăreau alţii şi mai reduşi la minte. „Nu ţinea post, îi plăceau cofeturile, la ceai nu-i lipsea niciodată dul­ceaţa de vişine, că-l îndopa cu dulceaţă coconetul de la oraş. Se cade, oare, ca un schimnic să se desfete cu ceai?" îl acuzau invidioşii. „I se urcase la cap, îşi aminteau neîndu­plecaţi cei aprigi din fire; pasămite, se credea sfînt, toată lumea îi cădea la picioare, şi el socotea că aşa se şi cuvine." „Prea lua în deşert taina spovedaniei", şuşoteau duşmanii neîmpăcaţi ai stâreţiei. Şi erau printre ei oameni bătrîni, neclintiţi în credinţa lor, care păzeau cu cea mai mare străşnicie postul şi legâmîntul tăcerii; niciodată pînâ atunci, cît trăise stareţul, nu li se auzise glasul, şi acum iată că prin­seseră grai, din păcate, căci vorbele lor lăsau urme adînci în cugetul călugărilor mai tineri, care încă nu ştiau prea bine ce să creadă. Bunăoară, oaspetele din Obdorsk, călugărul de la Sfîntul Silvestru, era numai urechi, mereu ofta din adînc şi tot dădea din cap. „Avea pesemne dreptate ieri părintele Ferapont", chibzuia în sinea lui. Şi chiar în momentul acela se arătă la lumina zilei şi părintele Ferapont; ieşise din bîrlogul lui parcă anume pentru a tulbura şi mai mult sufletele.



Aşa cum spuneam mai înainte, bătrînul schimnic aproape că nu părăsea defel chilioara lui din prisacă; rareori dacă se ducea la biserică. Era o încălcare a tipicului de care toţi ceilalţi erau obligaţi să se ţină; lui, însă, i se ierta, căci îl socoteau cam într-o ureche. Dar, ca sâ spunem adevărul adevărat, cîrmuitorii mînăstirii se vedeau oarecum siliţi a-i trece cu vederea unele ciudăţenii. Le-ar fi venit greu, de alt­fel, sâ supună cu de-a sila canoanelor călugăreşti pe un schimnic preacuvios, care făcuse legâmîntul postului şi tăcerii şi care se ruga zi şi noapte (uneori chiar i se întîmpla sâ adoarmă stînd în genunchi). „Este mai sfînt decît noi toţi, căci ascultările sale sînt mult mai grele decît cer canoanele, ar

22

DOSTOIEVSKI

fi zis călugării. Şi dacă nu vine la biserică, n-are a face, ştie el cînd trebuie să vină şi cînd nu, după rînduiala sa..." Tocmai de aceea, ca să se preîntîmpine asemenea cîrteli şi ispite, bătrînul pustnic era lăsat în voia lui.

Precum se ştie, părintele Ferapont îl ura de moarte pe stareţul Zosima; fapt este că pînă la urmă îi ajunsese şi lui la ureche ceea ce spunea gura lumii, cum că „judecata lui Dumnezeu nu se potrivea cu cea omenească" şi că mortul „se pripise peste fire". Se pare că primul care se grăbise să-i dea de ştire fusese călugărul din Obdorsk care plecase de la el îngrozit în ajun. Am arătat, de asemenea, în cele de mai sus că părintele Paisie, care citea stîlpii la câpătîiul mortului, fără să se clintească de lîngă sicriu, deşi nu putea să audă şi să vadă ce se întîmpla pe afară, ghicise totuşi fără greş în sinea lui întorsătura pe care aveau s-o ia lucrurile, deoarece cunoştea prea bine lumea monahicească. Nu era cîtuşi de puţin tulburat, totuşi, dimpotrivă, aştepta liniştit să vadă ce o să mai fie şi urmărea îndeaproape, cu o privire pătrunzătoare, frămîntările mulţimii, ştiind dinainte lămurit care va fi sfîrşitul. Deodată însă îi veni la ureche o larmă neobişnuită, ce se stîmise din senin în tindă, trecînd în chip vădit peste marginile îngăduite bunei-cuviinţe. O clipă mai apoi, uşa se dădu de perete şi în prag răsări năprasnic părintele Ferapont. Se vedeau desluşit din chilie oamenii care se ţineau cîrd după el, îmbulzindu-se jos, lîngă treptele de la intrare, în majori­tate călugări, printre care se amestecaseră şi destui mireni. Nimeni fnsă nu se încumeta să urce în cerdac, nici să pătrundă în chilie; se opriră cu toţii la picioarele scării, în aşteptare, curioşi să audă ce o să spună şi să vadă ce o să facă bătrînul sihastru. Cu toată îndrăzneala lor, simţeau parcă o strîngere de inimă, gîndindu-se că părintele Ferapont nu venise acolo de pomană. Pustnicul se opri în prag şi ridică mîinile spre cer; în momentul acela în dreapta lui, la sub­suoară, se iţiră ochişorii ageri şi mutra iscoditoare a călugărului din Obdorsk, singurul care nu-şi putuse înfrîna curiozitatea şi urcase treptele după el. Ceilalţi, cupnnşi de spaimă, în

FRAŢII KARAMAZOV

momentul cînd uşa se dădu de perete pocnind, se traserâ îndărăt. Cu braţele spre cer, părintele Ferapont răcni:

- Urgisit, urgisit să fii!

Şi, întorcîndu-se, făcu pe rînd semnul crucii spre cele patru colţuri şi spre cei patru pereţi ai încăperii. însoţitorii lui prinseră numaidecît tîlcul acestui gest, căci oriunde ar fi intrat, schimnicul nu se aşeza, nici nu rostea o vorbă pînă nu alunga mai întîi duhul necurat.

- Piei, satană, piei, satană! rostea el la fiecare cruce. Urgisit, urgisit să fii! răcni el pentru a doua oară.

Era îmbrăcat cu anteriul lui de şiac, încins cu sfoară. De sub cămaşa groasă de cînepă i se zărea pieptul păros şi cărunt. Umbla desculţ şi, la fiecare mişcare a braţelor, lanţurile grele, pe care le purta sub veşminte, zornâiau.

Părintele Paisie se întrerupse din citanie şi, făcînd un pas înainte, se opri în faţa lui în aşteptare.

- Au ce urmare-i ăsta, preacuvioase? De ce faci lucruri neiertate? De ce vrei să ispiteşti smerita turmă? întrebă el într-un tîrziu, privind încruntat oaspetele nepoftit.

- Au ce urmare, ha? Ce urmare? Adevăr grăiesc ţie, care ţi-e credinţa? se izmeni, făcînd pe prostul, părintele Ferapont. Venit-am să izgonesc fiara cea cumplită şi spurcată, diavolul ce s-a sălăşluit între voi! Să văd cîţi încornoraţi s-au pripăşit pe aici în lipsa mea. Să-i mătur pe toţi cu tîrnul de mesteacăn.

- Vrei să izgoneşti duhul cel necurat şi poate tocmai lui Mamona-i slujeşti! urmă neînfricat părintele Pâisie. Au cine poate spune despre sine „sfînt sînt"? Nu cumva tu, părinte?

- Nevrednic sînt eu, nu sfînt. în jilţ n-am să şed şi n-o să îngădui să mi se închine precum unui idol! zbieră părintele Ferapont drept răspuns. Lumea de azi dă de rîpâ dreapta credinţă! Răposatul, sfîntul vostru, adăugă el, înturnîndu-se către gloată cu degetul aţintit spre sicriu, nu credea în draci. Punea oamenii să ia curăţenii ca sa-i izgonească. De aceea s-au prăsit aici ca păianjenii prin unghere. Şi uite-l cum i s-a împuţit şi lui hoitul. Ăsta-i semn de la Dumnezeu, luaţi aminte!

I

24

DOSTOIEVSKI

Cuvintele pustnicului se refereau la o întîmplare adevărată, petrecută pe vremea cînd părintele Zosima mai era încă în viaţă. Intr-o bună zi, un călugăr începu a fi bîntuit de vedenii; mereu i se arăta, fie în vis, fie aievea, necuratul. înfricoşat, bietul monah venise să se spovedească stareţului, care-i poruncise pentru dezlegare să ţină post şi sa facă mereu rugăciuni. Văzînd însă că nici aşa nu simţea vreo uşurare, părintele Zosima îl sfătui să stăruie mai departe în postul şi în rugăciunile lui, dar în acelaşi timp să ia şi un leac pe care-l ştia el. Povaţa bâtrînului stîmi oarecare vîlvă, ducîndu-i în ispită pe mulţi dintre călugări. Se porniseră deci sâ-l foarfece pe şoptite, clătinînd din cap, mai cu seamă părintele Ferapont, căruia unii clevetitori se grăbiseră să-i aducă la cunoştinţă „năstruşnica" poruncă a stareţului într-o împreju­rare atît de neobişnuită ca aceea.

- Mergi, cuvioase, rosti imperativ părintele Paisie, căci nu în mîna oamenilor stă cumpăna judecăţii, ci în mîna lui Dumnezeu. Se poate să fie într-adevăr un „semn", pe care însă nici tu, nici eu, nici altcineva în toată lumea asta nu e-n stare să-l desluşească. Mergi, părinte, şi nu mai zădărî turma! adăugă el apăsat.

- Nu s-a învrednicit să postească după rinduiala schimni-ciei, asta vrea s-arate semnul ceresc. E limpede ca lumina zilei şi e păcat să ascunzi! nu-şi mai găsea astîmpăr monahul, înfierbîntat de rîvna lui fanatică. Căzuse în patima bon-boanelor, venea la el coconetul cu buzunările pline, toată ziulica se tot îndulcea cu ceaiuri, nu umbla decît să-şi îndestuleze pîntecele, şi-l ghiftuia cu bunătăţi, cum îşi ghif-tuia mintea cu gînduri trufaşe... De aceea, vezi, s-a făcut de ocară...

- Cum poţi rosti asemenea vorbe nesocotite, cuvioase! îşi înălţă mustrător glasul părintele Paisie. Ma închin în faţa sihăstriei în care te-ai învrednicit să trăieşti şi a postului pe care-l ţii cu sfinţenie, dar vorbele-ţi sînt necugetate de parcă ai fi un tînar cu caşul la gură, uşuratic şi nechibzuit. Pleacă, părinte, îţi poruncesc! încheie monahul cu o voce tunătoare.

FRAŢII KARAMAZOV

25

- Iacă, mă duc! răspunse părintele Ferapont oarecum des­cumpănit, fără să-şi domolească totuşi mînia. De, voi sînteţi tobă de carte! Ce să vă puneţi mintea voastră cea înţeleaptă cu un netrebnic ca mine! Că eu am venit ca un biet neştiutor aici şi de atunci am avut vreme să uit şi ce am mai ştiut, m-a ferit Dumnezeu-sfîntul de înţelepciunea voastră; mic şi slab cum sînt, a căutat să mă ocrotească...

Părintele Paisie stătea ca împietrit în faţa lui şi aştepta, hotărit să nu se clintească. Pustnicul tăcu în cele din urmă şi, cuprins de o subită tristeţe, îşi duse palma dreaptă la falcă şi rosti cu un glas tărăgănat, privind sicriul:

- Cînd o fi să-l prohodiţi, spre dimineaţă, o să-i cîntaţi Ajutorul şi Sprijinitorul, canonul preafericiţilor, iar mie, cînd o să-mi dau duhul, o să-mi cîntaţi la căpătîi Toată dulceaţa vieţii1, stihoavnă mică, se tîngui el cu lacrimi în ochi. V-aţi umflat în pene, fumurile trufiei vi s-au urcat la cap, pustiu a rămas locul acesta! răcni el deodată ca ieşit din minţi şi, vînturîndu-şi braţele, se năpusti valvîrtej pe trepte.

Mulţimea, care-l aştepta afara, şovăi o clipă: unii se luară după el, alţii însă nu se clintiră din loc, pentru că uşa rămăsese întredeschisă şi părintele Paisie ieşise în cerdac şi se oprise acolo, în picioare, să-i privească. Bătrînul năbădăios însă tot nu se liniştise; se depărta vreo douăzeci de paşi, apoi, întorcîndu-se cu faţa spre asfinţit, ridica braţele la cer şi se prăbuşi jos, ca secerat, răcnind:

- Dumnezeul meu a biruit! Hristos a biruit soarele şi iată-l cum scăpată! urlă el dînd din mîini, cuprins de frenezie, după care îşi lipi obrazul de pamînt şi izbucni într-un hohot de plîns, scuturîndu-se tot şi scurmînd cu degetele ţarina. De astă dată toată lumea se repezi într-acolo, se auziră ţipete, plînsete... Un vînt de nebunie bîntuia mulţimea.

1 La scoaterea din chilie a trupului neînsufleţit spre a fi dus la biserica şi apoi de acolo la cimitir, se cînta Ajutorul si Sprijinitorul cînd decedatul a fost ieroshimonah şi Toata dulceaţa vieţii daca a fost numai monah sau shi-monah

26

DOSTOIEVSKI



- E un sfînt cu adevărat sfînt! Un om cu drept cuvînt fâra prihană! mărturiseau toţi fără nici o sfială. Uite cine s-ar cuveni să fie stareţ! adăugau cu parapon unii.

— N-o să primească... e o cinste de care o să se scuture... Nu l-ar lăsa mima să slujească blestemata ceea de lege nouă... ce, crezi c-o să se iă după smintelile lor?... protestau alte glasuri.

Şi cine ştie cum s-ar fi sfîrşit toată povestea dacă în momentul acela n-ar fi început să bată clopotele, chemînd credincioşii la vecernie. Toţi îşi făcură cruce. Părintele Ferapont se ridică, închinîndu-se la rîndul său, ca şi cînd ar fi vrut să înlăture o piază-rea şi, fără să mai privească înapoi, se îndreptă spre sihăstria lui, continuînd să strige în gura mare vorbe fără şir. Unii - prea puţini însă - se ţinură după el; alţii - mai numeroşi - începură să se împrăştie, grăbindu-se să meargă la slujbă.

Părintele Paisie îl laşă pe părintele Iosif să citească mai departe Evanghelia şi coborî din cerdac. Ţipetele zănatice ale fanaticilor nu izbutiseră să-l clintească şi, totuşi, se simţea trist şi abătut, fără să-şi dea seamă de ce anume. îşi încetini paşii, întrebîndu-se nedumerit: „De unde-o fi venit tristeţea asta, de ce să ma pierd aşa cu firea?" şi, aproape în aceeaşi clipă, descoperi cu mirare că mîhnirea ce-i îndoliase fără veste sufletul fusese prilejuită de un lucru în aparenţă fără nici o importanţă, şi anume: în gloata care se îmbulzea puţin mai înainte la uşa chiliei printre cei ce păreau mai agitaţi, îl zărise şi pe Alioşa şi, gîndmdu-se acum la toate astea, îşi amintea că în momentul cînd dăduse cu ochii de el simţise o strîngere de inimă. „Atît de mare să fie locul pe care-l cuprinde băiatul ăsta în sufletul meu?" se întreba el mirat. Tocmai atunci îi ieşi în cale Alioşa, care mergea cu pas grăbit, deşi, precum se vedea, nu se ducea la bisenca. Privirile li se încrucişară o clipa, dar Alioşa îşi fen numaidecît ochu,



FRAŢII

KARAMAZOV

plecîndu-i în pămînt. Părintele Paisie îi citi pe faţa răsturnările cumplite ce se petreceau în acel răstimp în adîncul său.

- Şi tu ai căzut în ispită? exclamă monahul. Te-ai dat şi tu de partea celor cu credinţa îndoită? adăugă el cu amărăciune.

Alioşa se opri, aruncînd-i o privire şovăitoare, şi iar îşi coborî ochii în pămînt. Stătea în profil, fără să se învred­nicească măcar a întoarce capul spre cel care-i adresase cuvîntul. Părintele Paisie îl cercetă cu luare-aminte.

- Unde te grăbeşti? Au bătut clopotele de vecernie, rosti el din nou, dar nici de astă dată nu primi vreun răspuns. Pleci din schit? Aşa, fără dezlegare? Şi fără să fi cerut binecuvîntarea?

Un zîmbet chinuit miji pe buzele tînărului; şi ce ciudat se uită - atît de ciudat — la călugărul care tot încerca să-l descoasă... El era duhovnicul în seama căruia fusese lăsat cu limbă de moarte de fostul său îndrumător spiritual, de stăpînul inimii şi al minţii lui, stareţul său multiubit! Şi totuşi, fără a rosti un singur cuvînt, nesocotind respectul ce i-l datora, dădu din mînă exasperat şi o porni întins spre poarta mînăstirii.

- Ai să te întorci! şopti părintele Paisie, uitîndu-se după el uimit şi îndurerat.

II O CLIPĂ...

Părintele Paisie nu se înşela presupunînd ca „fiul său drag" se va întoarce de buna seama înapoi; ghicise (poate nu chiar pe deplin, dar cu destula perspicacitate) adevărata explicaţie a stării sufleteşti ce-l stăpînea în momentul acela pe Alioşa. Cu toate acestea, trebuie sa vă mărturisesc câ-mi vine foarte greu să definesc semnificaţia reala pe care va fi avut-o acel moment - pe cît de ciudat, pe atît de nebulos - în



28

DOSTOIEVSKI

viaţa eroului meu, atît de tînăr încă şi atît de drag mie. La întrebarea îndurerată a părintelui Paisie: „Te-ai dat şi tu de partea celor cu credinţa îndoită?" aş putea, fireşte, să răspund cu toată convingerea în locul lui: „Nu, nu era printre cei şovăielnici în credinţă!" Dimpotrivă, descumpănirea lui îşi avea obîrşia tocmai într-o credinţa prea înfocată. Şi totuşi, cumpăna lui sufletească se stricase, exista într-însul o incerti­tudine atît de chinuitoare, încît după ani şi ani Alioşa încă mai socotea această zi de tristă amintire ca pe una dintre cele mai nenorocite şi mai apăsătoare din viaţa lui. Dacă însă cineva m-ar întreba răspicat: „Cum se poate ca toată suferinţa şi zbuciumul lui să fi fost provocate numai şi numai de faptul că trupul neînsufleţit al bâtrînului stareţ, în loc să fi dobîndit virtuţi tămăduitoare, începuse, dimpotrivă, să se descompună atît de grabnic?" aş răspunde fără înconjur: „Da, într-adevăr, chiar aşa s-a întîmplat!" L-aş ruga totuşi pe cititor să nu se pripească şi să nu surîdâ ironic de candoarea tînârului meu erou. N-am cîtuşi de puţin intenţia să solicit îngăduinţa faţă de sentimentele lui sau să încerc cumva să-i justific convin­gerile naive invocînd vîrsta sa prea fragedă, bunăoară, ori faptul că nu apucase să-şi desăvîrşească învăţătura ş.a.m.d.; în pofida tuturor aşteptărilor, voi mărturisi cu hotarîre că nutresc o deosebită stimă pentru inima sa, pentru felul său de a fi. Fără îndoială că un altul de seama Iui, care ar fi dat dovadă de mai multă prudenţă, nelăsînd impresiile să pătrundă chiar atît de lesne în adîncul sufletului său, care ar fi ştiut de timpuriu să fie mai calm în afecţiunile sale, un tînăr înzestrat cu un spirit poate judicios, dar prea rezonabil pentru vîrsta lui (şi tocmai de aceea mai superficial), n-ar fi păţit ceea ce i se întîmplase lui Alioşa. Dar zau dacă nu este mai lăudabil cîteodata să te laşi stăpînit de o pasiune fie chiar nechibzuită, dar generata de o puternică iubire, decît să râmîi rece în faţa ei. Cu atît mai mult în primăvara vieţii, căci, după părerea mea, un tînăr care se dovedeşte prea rezonabil în

FRAŢII KARAMAZOV

29

orice împrejurare nu-mi inspiră prea multă încredere şi nici nu pun prea mare preţ pe sufletul lui! „Da, îmi vor obiecta unii oameni cu scaun la cap, nu orice tînăr e-n stare sa creadă într-o superstiţie ca asta despre care vorbeşti dumneata, iar eroul dumitale nu poate fi, bineînţeles, un exemplu pentru ceilalţi!" La care mă grăbesc să răspund: „Da, într-adevăr, eroul meu credea, credea cu sfinţenie, cu nestrămutată convingere şi, totuşi, n-am de gînd să solicit indulgenţa nimănui faţă de dînsul."



Vedeţi dumneavoastră, deşi am declarat mai sus (poate cam precipitat) că n-am intenţia să explic, să motivez ori să justific sentimentele eroului meu, mă văd totuşi silit să lămuresc unele lucruri pentru o mai uşoară înţelegere a celor ce vor urma. De aceea vă spun de la început: în împrejurarea de faţă nu poate fi vorba de o minune privită ca atare, după cum nu poate fi vorba nici de o aşteptare ilogică a unei minuni ce-ar fi trebuit să se întîmple. Alioşa nu avea nevoie de aşa ceva pentru triumful unor convingeri ale sale (nu, asta în nici un caz) ori pentru ca nu ştiu ce idee preconcepută, ce se înrădăcinase în cugetul lui, să poată birui mai lesne o alta similară — cu certitudine, nu! în toate şi mai presus de orice, pe primul plan el nu vedea decît chipul venerabil şi atît de iubit, chipul omului drept şi fără prihană, pentru care avea un adevărat cult. Toată dragostea ce sălăşluia în adîncul inimii lui tinere şi curate, dragostea sa faţă „de toţi şi de toate", se concentrase poate fără îndreptăţire în vremea din urmă, mai precis în ultimul an - cel puţin în manifestările cele mai vii ale sufletului său - numai şi numai asupra unei singure fiinţe, asupra bâtrînului stareţ, acum răposat întru Domnul, de care era atît de ataşat. Fiinţa aceasta întruchipase atîta timp pentru dînsul supremul ideal, încît i-ar fi fost imposibil să-nu aspire cu toată rîvna clocotitoare a sufletului său tînăr spre acest ideal, ajungînd uneori să uite cu desavîrşire „de toţi şi de toate". (Mai tîrziu avea sâ-şi amintească, bunăoară, că în ziua

30

DOSTOIEVSKI

aceea de grea cumpănă uitase de fratele său, Dmitri, la care se gîndise cu duioşie şi grijă în ajun, după cum, tot aşa, uitase să treacă pe la Iliuşecika, să-i ducă tatălui său cele două sute de ruble, pe care de asemenea deunăzi îşi propusese cu tot dinadinsul să i le dea.) Deci, aşa cum am spus mai înainte, Alioşa nu avea nevoie de minuni, ci de împlinirea „dreptăţii supreme" care, după părerea lui, fusese încălcată, rănindu-i cu o nebănuitâ cruzime inima. Chiar dacă această „dreptate" multaşteptată - dreptate cerută de însăşi ordinea firească a lucrurilor - lua înfăţişarea unor minuni pe care ar fi trebuit să le săvîrşească neîntîrziat rămăşiţele pâmînteşti ale fostului său îndrumător spiritual, iubit pînă la adoraţie, faptul acesta prezenta oare vreo importanţă? La fel credea şi acelaşi lucru îl aştepta toată lumea la mînăstire, chiar şi aceia în faţa înţelepciunii cărora se pleca Alioşa, de pildă părintele Paisie. Şi fără a-şi mai trudi sufletul cu fel de fel de îndoieli, Alioşa îşi înveşmîntase năzuinţa în aceleaşi straie, împrumutate de la cei din jur. Răstimpul de un an de zile petrecut între zidurile mînăstirii îi plămădise cugetul, aşezîndu-i-l într-un anumit tipar, şi în sinea lui se obişnuise să aştepte ceva. Dar inima lui era însetată de dreptate, numai şi numai de dreptate, şi nu de minuni! Şi iată că acela care, după credinţa lui, trebuia să fie preamărit ca unul ce era mai presus decît toţi muritorii, în locul slavei ce i se cuvenea cu prisosinţă, fusese prăvălit de pe soclu şi tîrît în noroi! De ce? Cine hotârîse să fie aşa? Cine a putut să judece în felul acesta? se frâmînta, chinuită de întrebări, inima-i tînâră şi nevinovată. Era deci o suferinţă prea mare pentru el, se simţea adînc jignit, ba chiar îndîrjit, vazînd cum omul fără prihană, cel mai drept între toţi drepţii lumii, fusese lăsat pradă batjocurilor răutăcioase ale gloatei nesăbuite ce nu-i ajungea nici măcar la călcîie. Minunea nu se înfâptuise, nici un miracol nu avusese loc, aşteptările mulţimii, care ţinea cu tot dinadinsul să se întîmple ceva numaidecît, se dovediseră zadarnice - fie - dar de ce trebuia

FRAŢII KARAMAZOV

31

să răbufnească toată această infamie? Cum de îngăduise cerul oare o asemenea dezonoare? De ce era nevoie, oare, ca trupul să se descompună atît de repede? De ce „se pripise peste fire", cum spuneau cu duşmănie călugării? Ce rost avea acest „semn", aşa cum îl proclamaseră toţi într-un glas cu părintele Ferapont, şi de ce se credeau îndreptăţiţi să tragă asemenea concluzii? Unde este providenţa şi unde sînt hotârîrile ei ce cîrmuiesc destinele omeneşti? Pentru ce se ascunde „tocmai atunci cînd e mai multă nevoie de ea"? (se gîndea Alioşa); ce-o făcuse, oare, să se supună cu atîta docilitate legilor necruţătoare, oarbe şi mute ale firii?



Iată tot atîtea întrebări din pricina cărora inima lui sîngera şi, bineînţeles, după cum am mai pus, pe primul plan se afla chipul omului pe care îl iubea mai presus de orice şi care fusese „înjosit", „tîrît în noroi"! Chiar dacă revolta lui era pe cît de absurdă, pe atît de inutilă, repet pentru a treia oară (şi poate că părerea mea, sînt gata să recunosc, este tot atît de absurdă): îmi pare bine că eroul meu s-a arătat atît de puţin chibzuit în momentul acela de mare impas, pentru că un om inteligent va avea tot timpul să judece şi să cumpănească lucrurile; cînd, dacă nu într-o împrejurare ca asta, iubirea îşi va croi făgaş în sufletul unui tînăr? Da, fiindcă veni vorba, cred c-ar fi cazul să amintesc un fenomen ciudat, deşi de foarte scurtă durată, ce s-a petrecut în conştiinţa lui în momentul critic cînd se simţise cu totul descumpănit. Acest ceva nou, care nu făcuse decît să scapere o clipă în mintea lui, pentru a se stinge imediat, era strîns legat de gustul amar pe care i-l lăsase discuţia din ajun cu Ivan, discuţie care îl obseda acum tot timpul. Şi chiar şi în clipa de faţă. O, n-aş putea să spun, fireşte, că în sufletul lui s-ar fi clintit cît de cît credinţele lui fundamentale şi, ca să zicem aşa, spontane! îl iubea pe Dumnezeu şi credea cu aceeaşi nestrămutată convingere în el, deşi se răzvrătise fără veste împotriva lui. Şi totuşi, impresia aceea vagă, dar penibilă şi înveninată, pe


Yüklə 2,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   46




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin