Ucenicul harului divin

Domnul nostru Iisus Hristos, a venit să lumineze şi să mântuiască Toată lumea. Dar, întrucât Providenţa Divină a binevoit ca să împartă omenirea în limbi, Domnul, a chemat lumea la mântuire prin Neamurile din ea.

De aceea, când a Înviat din morţi şi S’a arătat sfinţilor Săi ucenici, le-a încredinţat suprema descoperire :

“Datu-Mi-sa Toată puterea în Cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi Toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-i Să păzească toate câte am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20)

Cel mai mare exeget ortodox-român al Noului Testament, comentează aceste cuvinte astfel :

“18. Domnul, apropiindu-Se de apostolii Săi, ca să-L poate cunoşte mai bine, că El este, li grăieşte lor astfel : “Datu-Mi-s’a toată puterea în cer şi pe pământ !” Cu aceste puţine cuvinte Domnul îi încunoştiinţează pe ei despre rezultatul final al întregii Sale activităţi Messianice. În urma celor ce a făcut pentru omenire, El a obţinut dela Dumnezeu-Tatăl deplina autorizaţie (exusia, nu dinamis) de a dispune în scopul mântuirii neamului omenesc orice va crede de cuviinţă atât în cer, cât şi pe pământ. Toate dispoziţiunile Sale, luate aici pe pământ, vor afla deplină aprobare şi în cer. În consecinţă, Domnul dispune, în puterea autorizaţiei, pe care o are, următoarele :

19. Apostolii “să meargă şi să înveţe toate popoarele”. Am tradus termenul maftitevin cu “a învăţa”, pentru că nu avem alt termen românesc mai corespunzător. Dar, trebuie să ştim, că maftitevin înseamnă mai mult decât didaskin. Didaskin înseamnă a da cuiva instrucţiune, a-l învăţa, fără privire, dacă elevul şi-a impropriat, şi de fapt, învăţătura, care i s’a împărtăşit. Maftitevin înseamnă, însă, a-l învăţa pe cineva până atunci, până când acesta a devenit un învăţăcel (maftitis), vra să zică, pânăce şi-a împropriat, şi de fapt, învăţătura care i s’a predat. Aşa să înveţe, aşadar, şi apostolii toate popoarele şi să le facă să creadă în Domnul Iisus. Şi, dacă popoarele, îşi vor manifesta dorinţa, ca să devină învăţăcei ai Domnului, dânşii “să-i boteze în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit”. Cine intră prin botez în sânul bisericii creştine, acela trebue să ducă o viaţă morală, care să fie corespunzătoare cu credinţa sa în Domnul Iisus Hristos. Acesta o pretinde Domnul întotdeauna, dela învăţăceii Săi (vezi predica Sa de pe munte, 77, 21 şi 24 ss). Şi aşa grăeşte El, şi de astă dată, poruncind apostolilor Săi, “să înveţe pe toţi, ca să păzească toate, câte El le-a poruncit lor”. Pe lângă credinţă Domnul cere aşadar şi fapte corespunzătoare, adică împlinirea tuturor poruncilor, pe care El li-a dat apostolilor Săi. Aşa fiind, credincioşii nu au niciun drept, ca să-şi aleagă înşişi, poruncile, pe cari vreau să le împlinească, şi nici n’au dreptul, să se transpună, în mod suveran, peste alte porunci ale Domnului, cari nu li convin şi pe cari nu vreau să le împlinească. Toate poruncile Domnului stau în cea mai strânsă legătură cu olaltă şi sunt verigile unui întreg şi unitar sistem de viaţă creştinească. Toate trebuesc împlinite.

“Şi dacă toţi vor fi uniţi cu Domnul prin credinţă fermă şi îi vor împlini toate direcţiunile voia Lui cea preasfântă, atunci să ştie, că “şi El va fi cu dânşii în toate zilele până la sfârşitul veacurilor”. “A fi cu cineva” înseamnă a-i da tot sprijinul şi ajutorul de care are nevoie. Cum această asigurare li se dă pentru toate timpurile “până la sfârşitul veacurilor”, se vede, că Domnul nu Se gândeşte numai la apostolii Săi, cari fiind oameni muritori, nu pot să trăiască aici pe pământ în veci, ci la oficiul lor, pe care-l deţin ca trimişi ai Săi. Oficiul lor va dăinui până la sfârşitul veacurilor. În consecinţă, oficiul apostolic va trebui să treacă asupra tuturor urmaşilor lor”.(58).
X
2. Menirea omenirii. – Oficiul Apostolic, pe care l’au moştenit şi conducătorii Bisericii de azi, îi obligă pe toţi să combată toate învăţăturile false şi diabolice cu privire la Neamuri. Ele nu sunt un rezultat al diferitelor adaptări climatice şi geografice, etc., cum susţine evoluţionismul şi materialismul istoric. Împărţirea lor în diferite vremi şi în anumite locuri, este făcută de Dumnezeu, după planul vecinic al Providenţei Sale, în vederea unei finalităţi unitare.

Acest adevăr îl predică “Apostolul Neamurilor”, în Areopag, scepticilor şi sofiştilor Atenieni : “Dumnezeu a făcut, dintr’un sânge, întregul neam al oamenilor, ca să locuiască peste toată faţa pământului şi a aşezat de mai ‘nainte Vremurile şi hotarele aşezării lor, făcându-I Să caute pe Dumnezeu şi să dibuiască până când îl vor găsi, măcar că nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El avem viaţă, în El ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri : - din neamul Lui suntem noi” (Fapte 17,26-28).

Aşadar, Neamurile, având fiecare o finalitate istorică, într’un anumit hotar geografic, trebuie să-şi subordoneze întreg acest rost pe pământ unei finalităţi soteriologice (mântuitoare), care, prin căutarea lui Dumnezeu, va sfârşi în a fi “Una cu El” (în sens că împreună cu El, iar nu identic), adică va realiza omenirii, prin Neamuri, suprema finalitate : Învierea (“Pentru legionari”-p. 425), care este o finalitate Eshatologică, apropierea de absolut ca supremă treaptă a desăvârşirii, după “Judecata din urmă”.

Cine este vrednic de înviere şi desăvârşire ? Numai ceice, aici pe pământ, îşi topesc toată fiinţa în faptele mântuirii, în supunerea deplină a ascultării numai de Harul Divin.

Aşa cum fiecare însă, în parte, şi fiecare Neam, în totalitate, trebue să râvnească neîncetat ca să transforme substanţa omenirii păcătoase într’o substanţă duhovnicească, harică, a ei, cuprinsă în insul sau Neamul respectiv : “Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui, din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ, să vă dăruiască, după bogăţia slavei sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul din lăuntru, şi Hristos să se sălăşluiască prin credinţă, în inimile voastre ; aşa încât, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire să puteţi să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea, şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca plini să fiţi de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar Celui ce poate să facă prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui fie mărirea, în Biserică şi întru Hristos Iisus, în toate neamurile şi în veacul veacului, Amin !” (Efeseni, 6, 14-21)

Menirea omenirii, pe acest pământ, este să devină unitară prin credinţă, să se corecteze progresiv prin dragoste, apropiindu-se astfel de Dumnezeu prin speranţă neşovăelnică. Cursul acestui proces începe dela fiecare individ în familie, dela fiecare familie în Naţiune şi dela fiecare Naţiune în umanitate. Natural, punctul de încrucişare, între aceste două capete ale aceluiaş drum, este Naţiunea, pentru că mijlocul de împărtăşire, puntea de legătură, între spiritualitatea revelată şi între concretizarea ei în faptele omeneşti ale dragostei, este cuvântul. Ori, cum în lume nu este numai un singur graiu, pentru comunicarea cuvântului revelat, ci atâtea limbi câte neamuri, sau atâtea neamuri câte limbi – de aceea şi posibititatea de unificare, prin dragostea mântuitoare, a indivizilor în omenire, le este dată numai în cadrul Neamului din care face parte fiecare. În acest sens, S’a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli, i-a învăţat în puterea dumnezeească, să vorbească toate limbile, ca inşii tuturor neamurilor, cari îi ascultau, să înţeleagă adevărul şi să se convingă de darul lui mântuitor : “Când a sosit ziua Cincizecimii, ei (apostolii) erau adunaţi la olaltă. Şi din cer, fără de veste, a venit un huet, ca de vijelie, care trece, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. şi li s’au arătat, împărţite, nişte limbi ca de foc şi deasupra fiecăruia din ei s’a oprit câte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul le dădea ca să vorbească. Şi în Ierusalim erau locuitori Iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Când s’a răspândit svonul acesta, s’a adunat mulţimea şi a stat uimită, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba lui”. (Fapte 2,1-6).

Aşadar, prin limba şi istoria fiecărui Neam, pe pământ, este dat lumii progresul în lumină. De aici, reese clar că fiecare neam este Dator să-şi desvolte maximum de posibilităţi din visteria bogată a darurilor cu care a fost înzestrat de Dumnezeu.

Această neîntreruptă încredere şi veghe, ca fiecare neam, în totalitatea membrilor lui şi în deplinătatea bogăţiilor istoriei sale, să tindă la mântuirea şi perfecţiunea sa, această putere de viaţă şi efort spre desmărginire în spirit se numeşte Naţionalism. Toate neamurile vor trebui să intre într’o epocă de înţelegere şi realizare, în acest sens, a naţionalismului lor.

X