Ucenicul harului divin

Pastorala din 1934 nu are nici o putere convingătoare. Atunci… nu este insuflată de Duhul Sfânt ? Să ascultăm îndreptarul care singur face posibilă verificarea oricărui lucru afirmat prin cuvânt, dacă este de la Duhul Sfânt sau nu. Îndreptarul Sfintelor Canoane ! Confruntând vremea de acum cu focul lor mistuitor, ne putem da seama de ce este “creştinismul” nostru, tocmai contrariul icoanei lui celei adevărate. Şi, dacă vrem să pătrundem până în inima lucrurilor, ca să vedem de ce propovăduitorii Evangheliei şi slujitorii Sfântului Altar sunt fără Putere – ne înspăimântă o întrebare care se profilează pe cerul sumbru al nedumeririlor noastre : nu cumva printre Pastorii noştri duhovniceşti s-au intrus prea mulţi “apostoli mincinoşi” cari tâlhăresc, mint şi batjocoresc pe Fiul lui Dumnezeu ?

Despre Darul Sfintei Preoţii, canonul 5 al celui al VII-lea Sinod Ecumenic spune :

“Păcat de moarte este, când este oarecari păcătuind, rămân incorigibili. Dar mai rău decât aceasta este dacă oarecari se ridică cu încăpăţânare împotriva dreptei credinţe şi adevărului, preferând (mai mult) pe Mamona decât supunerea faţă de Dumnezeu, şi neţinând seama de canoniceştile lui aşezăminte. În aceştia nu este Domnul Dumnezeu, de nu cumva smerindu-se, se vor detesta din greşeala lor ; ci trebuie ca ei mai mult să se apropie de Dumnezeu, şi cu inimă înfrântă să ceară lăsarea şi iertarea acestui păcat, şi să nu se fălească cu danii ilegale. Căci Domnul este aproape de cei înfrânţi cu inima (Ps. 33,19). Deci pe cei ce se fălesc că prin danie de aur au fost puşi în (serviciul) bisericii şi punându-şi nădejdea în acest obiceiu păcătos, Care înstrăinează de la Dumnezeu şi de toată preoţia, şi prin aceasta cu faţă neruşinată şi cu gura mare, prin cuvinte ocărâtoare necinstesc pe cei ce au fost aleşi de Duhul Sfânt în urma vieţii virtuoase şi au fost puşi (în serviciul bisericii) fără dăruiri de aur – cei ce fac acestea înainte de toate să primească cea din urmă treaptă din tagma lor. Iar de se va vădi cineva făcând aceasta cândva la hirotonie, să se procedeze potrivit canonului apostolic, carele zice: “Dacă vreun episcop prin bani a ajuns la demnitatea aceasta mare, ori presviter, ori diacon, să se caterisească atât dânsul cât şi cel ce l-a hirotonisit şi să se taie desăvârşit dela împărtăşire, ca Simon magul prin mine Petru”. Aşijderea şi potrivit altui canon al sfinţilor noştri Părinţi de la Calcedon, care zice : Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonia pentru bani şi ar face obiect de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau presbiteri, sau diaconi, sau pe altcineva dintre cei ce se numără în cler, ori ar promova pentru bani econom, sau ecdic, sau paramonar, sau pe oricare din canon pentru mârşav câştig, şi dacă se dovedeşte că a făcut aceasta, să se primejduiască pentru treapta sa ; şi cel hirotonisit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau promovarea cea din negoţ ; ci să fie străin de demnitatea sau de funcţiunea, pe care a dobândit-o pentru bani. Iar dacă cineva a fost mijlocitor în astfel de afaceri urâte şi ilegale, acela, dacă ar fi cleric, să cadă din treapta sa ; iar dacă este laic sau monah, să se anatemisească”(19).

Iată ce spune canonul 19, al aceluiaşi Sinod Ecumenic :

“Într-atâta s’a înstăpânit spurcăciunea iubirii de argint la conducătorii bisericilor, încât şi unii dintre bărbaţii şi femeile, cari se zic evlavioşi, uitând porunca Domnului, s’au amăgit şi pentru aur fac primirile celor ce se apropie de tagma ierahicească şi de viaţa monahală. Şi se întâmplă, precum zice marele Vasile, că începutul fiind netrebnic, întregul încă este de lepădat ; căci nu este cu putinţă a sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. (Matei 6,24). Deci de se va afla cineva făcând aceasta, dacă este episcop, sau egumen, sau oarecare din preoţime, ori să înceteze, ori să se caterisească, potrivit canonului al doilea al Sfântului Sinod dela Calcedon, etc.”(20).

Prin urmare, dacă vrea cineva să facă bine Ţării noastre celei atât de greu încercate, prin ceiace este chemată a lucra în primul rând Biserica, adică slujitorii ei, dar nu li se simte puterea Duhului Sfânt, atunci să se înceapă de la această esenţială – iar, prin ceiace a devenit, îngrozitoare – problemă : a Hirotoniilor. Ele nu au Putere, dacă nu sunt în perfectă concordanţă cu respectivele Canoane ! Cum pot să fie clericii “lumina lumii” şi “sarea pământului”, dacă ei – aceia cari sunt vinovaţi de acest sacrilegiu – încă de la intrarea lor în cler, au semnat contract cu diavolul ?

Mi-a venit din nou în minte fraza Pastorală : “Biserica se întreabă cu durere, cum a fost cu putinţă, ca în ţara noastră paşnică şi ospitalieră, cu moravuri curate şi frumoase, să se întâmple o asemenea fărădelege ?

Da, într-adevăr, tot ceea ce este oprit de Dumnezeu, este păcat, este fărădelege ! Dar, Domnul nostru Iisus Hristos a zis : “Adevăr grăiesc vouă că toate păcatele ierta-se-vor, fiilor oamenilor şi hulele câte vor huli ; dar cine va huli asupra Duhului Sfânt, nu are iertăciune în veac, ci de păcat vecinic va fi vinovat” (Marcu 3, 28-29). Rămâne păcat vecinic hula împotriva Duhului Sfânt, pentru că El s-a pogorât de la Tatăl, trimis de Fiul, în ziua Cincizecimii, pentru ca să rămână cu noi în timp, în istorie, până la a doua venire, şi să ne pregătescă pentru Vecinicie, sfinţindu-ne vremelnicia. Nesocotind aceasta, omul se face vinovat de hulă împotriva Duhului Sfânt şi prin El împotriva Sfintei Treimi : se huleşte Dumnezeu-Tatăl prin apostazie, Dumnezeu-Cuvântul prin erezie şi Dumnezeu-Duhul Sfânt prin blasfemie.

În cartea Mitropolitului Antonie al Kiewului “Catehism creştin-ortodox”, la întrebarea : “Ce se opreşte prin cuvintele : “Să nu ai alţi dumnezei afară de mine ?” – răspunsul dela punctul 4 scrie: “Apostasia, când se leapădă de adevărata credinţă din frica de oameni, sau pentru bunuri lumeşti”(21).

Adevărata credinţă, după cum este cuprinsă în canoanele teologice ale Sfintei Biserici Ortodoxe ! Călcarea şi junghierea acestor canoane chiar în inimă, o fac aceia cari tâlhăresc hirotoniile. Această tâlhărie se face nu numai prin bani, după cum am văzut, ci şi prin protecţie politică, după cum vom vedea.

Care este dumnezeul, cu “obiceiul pământului”, în ţara “cu moravuri curate şi frumoase”, de care ascultă atâţia clerici, când doresc să se facă, unii Preoţi, alţii chiar Episcopi ? – călcând cu monstruoasă neruşinare Canonul 3 al celui al VII-lea Sinod Ecumenic :

“Fiecare alegere de Episcop, sau de prezviter, sau de diacon făcută de către dregători (lumeşti) să rămână Fără tărie, potrivit canonului care zice: “Dacă vreun episcop, servindu-se de dregători lumeşti, printr’înşii pune mâna pe vreo biserică, să se caterisească şi să se afurisească şi toţi părtaşii lui la aceasta”. “Căci cel ce urmează a se înainta la episcopie trebuie să fie ales episcop ; precum s-a hotărât de sfinţii Părinţi din Nicea în canonul ce zice : “Se cuvine ca episcopul în general să se aşeze de către toţi (episcopii) din eparhie ; iar dacă ar fi cu greu aceasta, sau din cauza unei nevoi stăruitoare, sau din cauza depărtării drumului, să se adune cel puţin trei la un loc, (împreună alegători făcându-se şi cei absenţi, şi consimţind prin scrisori), apoi să se facă hirotonia. Iar întărirea celor ce se fac revine în fiecare eparhie mitropolitului”(22).