Vicontele de Bragelonne

De Wardes rânji cu răutate. D'Artagnan îl îndepărtă pe Raoul cu braţul.

— Nu mă întrerupe, tinere – zise el. Şi aruncându şi privirea asupra lui de Wardes, urmă: Tratez aici o afacere care nu se rezolvă prin lovituri de spadă. O tratez în faţa unor bărbaţi de onoare, care, cu toţii, au învârtit mai mult decât o dată spada în mână. I am ales anume. Or, aceşti domni ştiu că orice taină pentru care e scoasă spada din teacă nu mai e o taină. Repet deci întrebarea pe care i o pun domnului de Wardes: ce te a făcut să l jigneşti pe acest tânăr, jignind în acelaşi timp pe tatăl şi pe mama lui?

— Dar mi se pare – replică de Wardes – că vorbele sunt libere, când te ai hotărit să le susţii prin toate mijloacele ce i stau la îndemână unui om de lume.

— Ah, domnule, spune mi: care sunt mijloacele cu aju­torul cărora un om de lume poate susţine o vorbă urâtă?

— Spada.

— Eşti lipsit nu numai de logică, spunând asta, dar şi de credinţă şi de onoare; pui în primejdie viaţa mai multor oameni, fără să mai vorbim de a dumitale, care mi se pare foarte nesăbuită. Ştii însă că orice modă trece, domnule, şi moda întâlnirilor pe teren a trecut, fără să mai punem la socoteală edictele maiestăţii sale, care opresc duelul. Deci, pentru a fi consecvent cu ideile dumitale de cavalerism, va trebui să i ceri scuze domnului Raoul de Bragelonne; îi vei spune că regreţi de a i fi adresat o vorbă nesocotită, că no­bleţea şi puritatea neamului său sunt scrise nu numai în inima lui, dar în toate faptele vieţii sale. Vei face asta, domnule de Wardes, cum am făcut o şi eu adineauri, eu, bătrân că­pitan, în faţa mustăţii dumitale de băieţandru.

— Şi dacă n o voi face? întrebă de Wardes.

— Ei bine, atunci se va întâmpla...

— Ceea ce dumneata vrei să împiedici – îl întrerupse de Wardes râzând – se va întâmpla ca logica dumitale de împăciuire să ducă la o încălcare a edictelor regelui.

— Nu, domnule – spuse căpitanul cu mult calm – te înşeli.

— Atunci ce se va întâmpla?

— Se va întâmpla că mă voi duce la rege, cu care sunt în raporturi destul de bune; regele, căruia am avut fericirea de a i face câteva servicii pe vremea când dumneata nici nu te născuseşi încă, regele, în sfârşit, care, la cererea mea, mi a trimis un ordin în alb pentru domnul Baisemeaux de Montlezun, guvernatorul Bastiliei, regele mă va auzi spunându i: "Sire, un om l a jignit în chip laş pe domnul de Bra­gelonne în persoana mamei sale. Am scris numele acestui om pe ordinul de arestare pe care maiestatea voastră a binevoit să mi l dea, astfel că domnul de Wardes se află la Bastilia pe timp de trei ani".

Şi d'Artagnan scoase din buzunar ordinul semnat de rege, arătându i l lui de Wardes. Apoi, văzând că tânărul nu era prea convins şi că lua aceasta drept o ameninţare fără temei, ridică din umeri şi se îndreptă cu răceală spre masa unde se aflau o călimară şi o pană a cărei lungime l ar fi speriat chiar şi pe topograful Porthos. Abia atunci de Wardes văzu că ameninţarea era cum nu se poate mai serioasă; Bastilia era, încă de pe vremea aceea, ceva înspăimântător. Făcu un pas spre Raoul şi, cu un glas aproape de neînţeles, bâigui:

— Domnule, îţi cer scuzele pe care mi le a impus adi­neauri domnul d'Artagnan şi pe care mă văd silit să ţi la adresez.

— O clipă, o clipă, domnule – sări muşchetarul foarte nemulţumit – te înşeli asupra termenilor. Eu n am spus: "Şi pe care mă văd silit să ţi le adresez". Am spus: "Şi pe care cugetul meu mă îndeamnă să ţi le cer". Fraza asta merge mai bine decât cealaltă, crede mă; va merge cu atât mai bine cu cât va fi mărturia cea mai adevărată a simţămintelor dumitale.

— Subscriu la asta, deci – zise de Wardes – dar, în­tr adevăr, domnilor, mărturisiţi că o împunsătură de spadă, străpungând trupul, aşa cum se făcea odinioară, e mai dulce decât o asemenea tiranie.

— Nu, domnule – răspunse Buckingham – întrucât o împunsătură de spadă, când o primeşti, nu înseamnă că ai sau nu ai dreptate; înseamnă doar că eşti mai mult sau mai puţin dibaci.

— Domnule! rosti de Wardes.

— Ah, eşti gata să spui iar vreo răutate – îl fulgeră d'Artagnan, tăindu i vorba – şi ţi fac un bine silindu te să te opreşti aici.

— Asta e tot, domnule? întrebă de Wardes.

— Absolut tot – răspunse d'Artagnan – şi aceşti domni, dimpreună cu mine, suntem mulţumiţi de dumneata.

— Crede mă, domnule – i o întoarse de Wardes – mij­loacele dumitale de împăciuire nu sunt prea fericite.

— Şi pentru ce asta?

— Pentru că ne despărţim, eu şi domnul de Bragelonne, fac rămăşag, duşmănindu ne mai mult decât înainte.

— În ce mă priveşte, te înşeli, domnule – răspunse Raoul – căci nu voi păstra în inima mea nici un atom de fiere împotriva dumitale.

Aceasta ultimă lovitură îl zdrobi pe de Wardes. Îşi aruncă ochii de jur împrejur, ca un om rătăcit.

D'Artagnan îi salută cu graţiozitate pe gentilomii care avuseseră bunăvoinţa să ia parte la aceste explicaţii, şi fie­care se retrase, dându şi mâna. Nimeni nu i întinse mâna lui de Wardes.

— Oh! strigă tânărul răpus de mânia ce i rodea inima. Oh, să nu găsesc oare pe nimeni asupra căruia să mă răzbun?

— Ba da, domnule, mai sunt eu aici! îi răsună în ureche un glas plin de ameninţare.

De Wardes se întoarse şi l văzu pe ducele de Buckingham, care, rămas acolo cu această intenţie, fără îndoială, se apropie încet de el.

— Dumneata, domnule? strigă de Wardes.

— Da, eu. Eu nu sunt supus al regelui Franţei, domnule; eu nu voi mai rămâne pe pământul Franţei, căci mă întorc în Anglia. Eu, care am strâns în sufletul meu destulă deznă­dejde şi mânie, simt deci, ca şi dumneata, nevoia de a mă răzbuna pe cineva. Aprob întru totul principiile domnului d'Artagnan, dar nu mă simt obligat să le respect când e vorba de dumneata. Sunt englez şi vreau să ţi propun, la rândul meu, ceea ce dumneata le ai propus în zadar celorlalţi.

— Domnule duce!

— Haide, iubite domnule de Wardes, fiindcă eşti atât de înverşunat, ia mă pe mine drept ţintă. Voi fi la Calais peste treizeci şi şase de ore. Vino cu mine, drumul ne va părea mai puţin lung mergând laolaltă, decât despărţiţi. Acolo vom trage spadele pe nisipul peste care se revarsă marea şi care, şase ceasuri din zi, e teritoriul Franţei, iar celelalte şase cea­suri, teritoriul lui Dumnezeu.

— Prea bine – răspunse de Wardes – primesc.

— La dracu – zise ducele – dacă mă ucizi, iubite dom­nule de Wardes, îmi vei face, te încredinţez, un mare bine!

— Voi face tot ce voi putea ca să ţi fiu pe plac, duce – răspunse de Wardes.

— Atunci, ne am înţeles, mergi cu mine.

— Voi fi la dispoziţia dumitale. Drace, aveam nevoie, ca să mă potolesc, de o primejdie adevărată, de o întâlnire cu moartea.

— Ei bine, cred că ai găsit ceea ce căutai. Cu plecăciune, domnule de Wardes; mâine, în cursul dimineţii, valetul meu de camera îţi va spune ora precisă a plecării. Vom călători împreună, ca doi buni prieteni. De obicei, călătoresc ca un om grăbit. Cu bine!

Buckingham îl salută pe de Wardes şi intră la rege. De Wardes, cu sufletul strivit, ieşi de la Palatul Regal şi porni repede spre casa unde locuia.

XXV

BAISEMEAUX DE MONTLEZUN
După lecţia puţin cam aspră pe care i o dădură lui de Wardes, Athos şi d'Artagnan coborâră împreună scara ce ducea în curtea Palatului Regal.

— Vezi tu – îi spuse Athos lui d'Artagnan – mai curând sau mai târziu, Raoul nu va scăpa de acest duel cu de Wardes; şi de Wardes e tot atât de curajos, pe cât e de rău.

— Îi cunosc pe caraghioşii ăştia – răspunse d'Artagnan – am avut de a face cu tatăl. Îţi mărturisesc, iar pe vremea aceea aveam muşchii straşnici şi o îndemânare de fiară, îţi mărturisesc, zic, că tatăl mi a dat mult de furcă. Dar să mă fi văzut cum mă descurcam! Ah, prietene, astăzi nu se mai pomenesc asemenea lovituri; aveam un braţ care nu putea să stea o clipă locului, un braţ ca argintul viu, tu ştii asta, Athos, căci m ai văzut de multe ori la treabă. Nu mai era o simplă bucată de oţel, era un şarpe care lua toate formele şi toate lungimile, ca să şi poată înfige capul acolo unde trebuie, adică să muşte cât mai bine; săream la şase picioare, apoi la trei, îmi înfruntam adversarul corp la corp, apoi făceam un salt la zece picioare. Nu era putere ome­nească în stare să ţie piept unei atât de sălbatice sprinteneli. Ei bine, de Wardes tatăl, cu vitejia lui înnăscută, cu înver­şunarea lui câinoasă, m a făcut să asud mult, încât îmi aduc aminte şi acum că, la sfârşitul luptei, îmi simţeam degetele înţepenite de mânerul spadei.

— Prin urmare bine îţi spuneam – reluă Athos – că fiul îl va căuta pe Raoul şi va sfârşi prin a l întâlni pe teren, căci Raoul e uşor de găsit în asemenea împrejurări.

— De acord, prietene, dar Raoul e un om cu judecată; el nu l urăşte pe de Wardes, aşa a spus; va aştepta să fie provocat şi atunci situaţia lui va fi mai bună. Regele nu se va putea supăra pe el; de altminteri, vom găsi noi un mijloc de a l potoli pe rege. Dar de ce aceste temeri, aceste îngri­jorări, la tine care nu te nelinişteai niciodată cu una cu două?

— Iată: totul mă tulbură. Raoul se duce mâine să l vadă pe rege, care i va spune hotărârea lui în privinţa căsătoriei. Raoul, îndrăgostit cum este, se va mâhni mult de tot, şi dacă, în această proastă dispoziţie, îl va întâlni pe de War­des, apoi îţi închipui!

— Vom căuta să împiedicam trăsnetul, prietene.

— Eu n o sa mai pot, căci vreau să mă reîntorc la Blois. Toată această spoială simandicoasă de la curte, toate aceste clevetiri mă dezgustă. Nu mai sunt tânăr ca să pactizez cu josniciile de astăzi. Am citit în marea carte a lui Dumnezeu multe lucruri prea frumoase şi prea limpezi, ca să mă mai intereseze micile măguliri pe care şi le şoptesc aceşti oameni când vor să se prostească unii pe alţii. Într un cuvânt, mă plictisesc la Paris, pretutindeni unde nu te am lângă mine, şi fiindcă nu te pot avea lângă mine mereu, vreau să mă reîntorc la Blois.

— Oh, cât de mult te înşeli, Athos! Cum îţi amăgeşti obârşia şi măreţia sufletească! Oamenii de calibrul tău sunt făcuţi să şi arate până în ultima zi plenitudinea facultăţilor lor. Iată: vechea mea spadă din La Rochelle, această lamă spaniolă, m a slujit treizeci de ani fără cusur; într o zi de iarna, căzând pe lespezile Luvrului, s a spart ca un ciob, dragul meu. Am pus de mi s a făcut din ea un cuţit de vânătoare ce va ţine încă o sută de ani de aici încolo. Tu, Athos, cu sufletul tău cinstit, cu sinceritatea ta, cu sângele tău rece şi cu instrucţia ta atât de temeinică, eşti omul care trebuie pentru a i povăţui şi a i îndruma pe regi. Rămâi aici: domnul Fouquet nu va dăinui cât lama mea spaniolească.

— Haide, haide – zâmbi Athos – iată l pe d'Artagnan care, după ce m a ridicat in slăvi, făcând din mine un fel de zeu, mă azvârle din vârful Olimpului şi mă turteşte de pământ. Eu am ambiţii mai mari, prietene. Să fiu ministru, să fiu sclav, la naiba! Nu sunt nimic – nu sunt aşa mai mare? Mi aduc aminte că te auzeam adeseori spunându mi marele Athos. Or, nu cred că, dacă aş fi ministru, ai mai fi de acord cu acest epitet. Nu, nu, eu nu mă predau atât de uşor!

— Atunci să nu mai vorbim despre asta; renunţă la tot, chiar la fraternitate.

— Oh, scumpul meu prieten, e prea aspru ceea ce mi spui.

D'Artagnan strânse cu însufleţire mâna lui Athos.

— Da, da, renunţă fără teamă. Raoul se poate lipsi de tine, atâta vreme cât sunt eu la Paris.

— Ei bine, atunci mă voi reîntoarce la Blois. Astă seară ne vom lua rămas bun; mâine, în zorii zilei, voi încăleca pe cal.

— Dar acum nu te poţi întoarce singur la han; de ce nu l ai luat cu tine pe Grimaud?

— Prietene dragă, Grimaud doarme; el se culcă devreme. Bietul meu bătrânel oboseşte repede. A venit cu mine de la Blois şi l am silit să stea acasă, căci dac ar trebui, pe neodih­nite, să facă din nou cele patruzeci de leghe ce ne despart de Blois, ar muri, dar fără să crâcnească. Şi eu ţin mult la Grimaud al meu.

— Îţi voi da un muşchetar să ţi lumineze calea. Hei, să vină careva!

Şi d'Artagnan se aplecă peste balustrada aurită. Şase sau opt capete de muşchetari se desprinseră din întuneric.

— Cineva care vrea să l însoţească pe domnul conte de La Fère! strigă d'Artagnan.

— Vă mulţumesc pentru bunăvoinţă, domnilor – zise Athos. Dar n aş vrea să stingheresc astfel pe nişte gentilomi.

— L aş însoţi eu bucuros pe domnul – se auzi un glas – dacă n aş avea să i vorbesc domnului d'Artagnan.

— Cine i acolo? întrebă d'Artagnan scrutând întunericul.

— Eu, scumpe domnule d'Artagnan.

— Să mă ierte Dumnezeu, dar ăsta e glasul lui Baisemeaux!

— Eu însumi, domnule.

— Ei, dragul meu Baisemeaux, ce cauţi la curte?

— Aştept ordinul dumitale, scumpe domnule d'Artagnan.

— Ah, uituc ce sunt – zise d'Artagnan – într adevăr, ai fost înştiinţat în legătură cu o arestare; dar de ce ai venit dumneata, în loc să fi trimis un scutier?

— Am venit eu, fiindcă am să ţi spun ceva.

— Şi de ce nu m ai chemat mai devreme?

— Aşteptam – răspunse cu sfială domnul Baisemeaux.

— Eu plec. Rămâi cu bine, d'Artagnan – îi spuse Athos prietenului său.

— Nu pleca înainte de a ţi l prezenta pe domnul Bai­semeaux de Montlezun, guvernatorul castelului Bastiliei.

Baisemeaux se înclină; Athos făcu la fel.

— Dar mi se pare c ar trebui să vă cunoaşteţi – adăugă d'Artagnan.

— Parcă mi aduc aminte de domnul – zise Athos.

— Ştii, dragul meu, e Baisemeaux, din garda regelui, cu care am făcut atâtea isprăvi frumoase, altădată, sub cardinal.

— Foarte bine – zise Athos luându şi rămas bun cu voioşie.

— Domnul conte de La Fère, al cărui nume de războinic era Athos – şopti d'Artagnan la urechea lui Baisemeaux.

— Da, da, un bărbat straşnic, unul din cei patru faimoşi – zise Baisemeaux.

— Chiar aşa. Dar, ia spune, dragă Baisemeaux, despre ce e vorba?

— Dacă vrei să m asculţi...

— Mai întâi, în legătură cu ordinul meu, află că nu mai e nici un ordin. Regele renunţă la arestarea persoanei cu pricina.

— Ah, cu atât mai rău! rosti Baisemeaux cu un suspin.

— Cum cu atât mai rău? strigă d'Artagnan râzând.

— Fireşte – răspunse guvernatorul Bastiliei. Prizonierii mei sunt veniturile mele.

— Ah, e adevărat. Nu mă gândisem la asta.

— Care va să zică, nici un ordin?

Şi Baisemeaux suspină din nou.

— Dumneata încaltea – reluă el – ştii că ai o poziţie frumoasă: căpitan locotenent de muşchetari!

— Destul de bună, da. Dar nu văd pentru ce m ai invi­dia, dumneata, guvernatorul Bastiliei, care e cel dintâi castel al Franţei.

— Asta o ştiu eu – răspunse cu tristeţe Baisemeaux.

— Vorbeşti de parcă ai fi un osândit, la dracu! Aş face schimb de venituri cu dumneata, dacă ai voi acest lucru.

— Să nu vorbim de venituri – zise Baisemeaux – dacă vrei să nu mi zdrobeşti inima.

— Dar văd că te uiţi în dreapta şi n stânga de parcă ţi ar fi teamă să nu te aresteze, dumneata care i păzeşti pe cei arestaţi.

— Mă uit să văd dacă nu ne priveşte şi nu ne ascultă cineva, şi ar fi mai bine să stăm de vorbă undeva, mai re­traşi, dacă îmi îngădui această favoare.

— Baisemeaux! Baisemeaux! Ai uitat deci că ne cu­noaştem de treizeci şi cinci de ani! Nu lua faţă de mine aere de înfricoşat. Fii la largul dumitale. Eu nu i mănânc de vii pe guvernatorii Bastiliei.

— Ferească i Cel de sus!

— Haide, vino în curte, vom merge braţ la braţ; e un clar de lună minunat, şi de a lungul aleii, sub stejari, îmi vei povesti tărăşenia dumitale lugubră. Vino.

Îl trase pe nefericitul guvernator în curte, îl luă la braţ, aşa precum spusese, şi, cu voioşia lui nestăvilită, îi zise:

— Haide, dă i drumul, Baisemeaux, deşartă te. Ce vrei să mi spui?

— Povestea e cam lungă.

— Vrei poate să începi prin a te văicări? Asta o va lungi şi mai mult. Mă prind că porumbeii dumitale de la Bastilia îţi aduc un venit de cincizeci de mii de livre.

— Bine ar fi, dragă domnule d'Artagnan!

— Mă uimeşti, Baisemeaux; ia priveşte te puţin, dragul meu. Faci pe omul înfricoşat, la dracu! Am să te duc în faţa unei oglinzi şi acolo ai să vezi că eşti dolofan, înfloritor, grăsuţ şi rotund în obraji ca o roată de caşcaval; că ai nişte ochi ca doi cărbuni aprinşi şi că, fără această cută pârdalnică prin care te prefaci că ţi e fruntea încreţită, nici nu pari de cincizeci de ani. Or, după câte ştiu, ai ajuns la şaizeci, nu?

— Aşa e!

— Ei, la dracu, ştiu bine că aşa e, aşa cum ştiu şi de venitul de cincizeci de mii de livre.

Micul Baisemeaux bătu din picior.

— Bine, bine – zise d'Artagnan – am să ţi fac soco­teala pungii: erai căpitan de gardă la domnul de Mazarin – douăsprezece mii de livre pe an; încasate timp de doispre­zece ani, fac, să zicem, o sută patruzeci de mii de livre.

— Douăsprezece mii de livre! Pe ce lume te afli? strigă Baisemeaux. Zgripţuroiul acela batrân n a dat niciodată mai mult de şase mii, şi cheltuielile slujbei se ridicau la şase mii cinci sute. Domnul Colbert, care mi a tăiat dintr un condei cele şase mii de livre, a binevoit să mi dea o gratificaţie de cincizeci de pistoli, astfel că, fără moşioara de la Montlezun, care îmi aduce douăsprezece mii de livre, n aş fi putut o scoate la capăt cu nevoile.

— Sa trecem peste cele ce ai păţit, să revenim la cele cincizeci de mii de livre de la Bastilia. Aici ai, sper, locuinţă, hrană; primeşti şase mii de livre ca simbrie.

— Să zicem!

— An bun, an rău, cincizeci de prizonieri, care, unul peste altul, îţi aduc o mie de livre.

— N aş putea sa tăgăduiesc.

— Asta înseamnă cincizeci de mii de livre pe an; stai în slujbă de trei ani, prin urmare ai încasat o sută cincizeci de mii de livre.

— Uiţi un amănunt, scumpe domnule d'Artagnan.

— Care?

— Că dumneata ai primit slujba de căpitan din mâinile regelui.

— Da, ştiu. Şi?

— Pe câtă vreme eu am primit o pe aceea de guvernator de la domnii Tremblay şi Louvière.

— E drept; iar Tremblay nu era omul care să ţi lase slujba lui pe degeaba.

— Oh, şi Louvière la fel. De aici rezultă că i am dat şaptezeci şi cinci de mii de livre lui Tremblay, partea sa.

— Frumos!... Şi lui Louvière?

— Tot atât.

— Chiar când ai fost numit?

— Nu, ar fi fost cu neputinţă. Regele nu voia, sau mai degrabă domnul de Mazarin nu voia să se vadă că au fost îndepărtaţi aceşti doi luptători pe baricade; şi atunci a fost nevoit să admită, pentru ca ei să se retragă, nişte condiţii aspre de tot.

— Ce condiţii?

— Cutremură te!... Venitul pe trei ani, ca sfănţuială.

— Drace! Aşa că cele o sută cincizeci de mii de livre au intrat în mâinile lor?

— Exact.

— Şi afară de asta?

— O sumă de cincisprezece mii de scuzi sau cincizeci de mii de pistoli, cum vrei, în trei plaţi.

— E nemaipomenit!

— Dar asta nu e totul.

— Ei, lasă mă!

— Dacă nu îndeplinesc una din condiţii, aceşti domni au dreptul să reintre în slujba lor. Regele a semnat asta.

— E groaznic! De necrezut!

— Şi totuşi e adevărat.

— Te plâng, bietul meu Baisemeaux. Dar atunci, spu­ne mi, la ce dracu ţi a mai acordat domnul de Mazarin această pretinsă favoare? Ar fi fost mai simplu să ţi o re­fuze.

— Oh, da, dar l a silit sprijinitorul meu s o facă.

— Sprijinitorul dumitale? Cine i ala?

— La naiba, unul din prietenii dumitale, domnul d'Herblay!

— Domnul d'Herblay? Aramis?

— Aramis însuşi. A fost foarte binevoitor cu mine.

— Binevoitor! Că te a băgat la asemenea caznă!

— Stai să vezi cum s a întâmplat. Voiam să părăsesc serviciul cardinalului. Domnul d'Herblay le a vorbit despre mine lui Louvière şi lui Tremblay; ei se ţineau tari. Râvneam mult la această slujbă, căci ştiam ce poate să aducă, şi m am plâns domnului d'Herblay despre sărăcia mea; el s a oferit să răspundă pentru mine la fiecare soroc de plată.

— Auzi colo! Aramis? Oh, dar mă uimeşti! Aramis să răspundă pentru dumneata?

— Ca om de onoare. A obţinut semnătura. Tremblay şi Louvière au părăsit slujba, iar eu am plătit în fiecare an unuia din aceşti domni douăzeci şi cinci de mii de livre ca beneficiu; în fiecare an, de asemeni, în luna mai, domnul d'Herblay venea el însuşi la Bastilia şi mi aducea două mii cinci sute de pistoli spre a i împărţi crocodilior mei.

— Atunci, îi datorezi o sută cincizeci de mii de livre lui Aramis?

— Oh, iată deznădejdea mea, nu i datorez decât o sută de mii.

— Nu te înţeleg prea bine.

— Eh, fără îndoială! El n a venit decât doi ani. Astăzi însă suntem în 31 mai şi el n a venit, iar scadenţa e mâine la amiază. Încât, dacă mâine nu voi plăti, aceşti domni, în baza contractului, pot să reintre în slujbă; voi fi despuiat şi voi fi muncit trei ani, plătind două sute cincizeci de mii de livre, pe degeaba, scumpe domnule d'Artagnan, absolut pe degeaba.

— Asta e foarte ciudat – murmură d'Artagnan.

— Recunoşti acum că aş putea să am o cută pe frunte?

— Oh, da!

— Recunoşti acum că, cu toată rotunjimea asta de caş­caval, cu toată îmbujorarea din obrajii ca două mere şi cu toată strălucirea acestor ochi ca doi cărbuni aprinşi, am ajuns să mă tem că nu voi avea măcar o felie de caşcaval sau măcar un măr să mi potolesc foamea, şi nici ochi ca să mi plâng soarta?

— E trist, într adevăr.

— Am venit deci la dumneata, domnule d'Artagnan, căci numai dumneata mă poţi scoate din încurcătură.

— Cum asta?

— Îl cunoşti pe abatele d'Herblay?

— La dracu!

— Îl ştii că e cam ascuns?

— Eh, da.

— Atunci să mi dai adresa eparhiei lui, căci l am cău­tat la Noisy le Sec, dar nu mai e acolo.

— La naiba, e episcop la Vannes!

— Vannes, în Bretania?

— Da.

Omul cel mărunţel începu să şi smulgă părul din cap.

— Vai de mine! se văită el. Cum să ajung la Vannes până mâine la amiază?... Sunt un om pierdut. Vannes! Van­nes! se văicărea întruna Baisenieaux.

— Deznădejdea dumitale îmi face rău. Ascultă, un epis­cop nu stă veşnic la el acasă; monseniorul d'Herblay s ar putea să nu fie chiar atât de departe cum crezi.

— Oh, dă mi adresa lui!

— N o ştiu nici eu, prietene.

— Hotărât, sunt pierdut! Mă duc să m arunc la picioa­rele regelui.

— Dar, Baisemeaux, nu te mai înţeleg; de ce, dacă Bastilia putea să aducă cincizeci de mii de livre, n ai făcut în aşa fel ca să aducă o sută de mii?

— Fiindcă sunt un om cinstit, dragă domnule d'Artagnan, şi fiindcă deţinuţii mei sunt hrăniţi ca nişte prinţişori.

— La dracu! Ai ajuns prea departe. Atunci îndoapă te cu buna dumitale hrană şi până mâine la amiază să te văd crăpat.

— Ce cruzime! Îţi mai arde de râs!

— Nu, dimpotrivă, mă întristezi... Ascultă, Baisemeaux, eşti un om de cuvânt?

— Oh, căpitane!

— Ei bine, dă ţi cuvântul de onoare că n ai să sufli ni­mănui o vorbă din ceea ce am să ţi spun acum.

— Nimănui! Nimănui!

— Vrei să pui mâna pe Aramis?

— Cu orice preţ.

— Ei bine, du te şi caută l pe domnul Fouquet.

— Ce legătură...?

— Neghiob ce eşti!... Unde e Vannes?

— Păi...

— Vannes se află în dioceza Belle Isle, sau Belle Isle în dioceza Vannes. Belle Isle e a domnului Fouquet; domnul Fouquet l a numit pe domnul d'Herblay la această episcopie.

— Dumneata îmi deschizi ochii şi îmi redai viaţa.

— Cu atât mai bine. Atunci du te şi spune i limpede domnului Fouquet că vrei să i vorbeşti domnului d'Herblay.

— Aşa i! Aşa i! striga Baisemeaux plin de fericire.

— Şi – adăugă d'Artagnan, oprindu l cu o privire aspră – cuvântul de onoare?

— Oh, e sfânt! răspunse omuleţul, pregătindu se s o ia la fugă.

— Unde te duci?

— La domnul Fouquet.

— Nu, domnul Fouquet se află la joc, cu regele. Ai să te duci la domnul Fouquet mâine dimineaţă, devreme; asta e tot ce poţi face.