Vicontele de Bragelonne

— Greu se mai intră la Bastilia, domnule guvernator! Să fie oare la fel pentru cei care sunt aduşi aici fără voia lor, ca şi pentru cei care vin de bunăvoie?

— Iertare! Iertare!Ah, monseniore, ce bucuros sunt că văd pe sfinţia voastră!

— Sst! Nu te gândeşti, dragă domnule de Baisemeaux? Ce ar crede oamenii ăştia văzând un episcop în veşmintele mele de acum?

— Ah, să mi fie cu iertare, nu mi a dat prin minte... Calul domnului la grajd! strigă Baisemeaux.

— Nu, nu, la dracii, nu! zise Aramis.

— Dar pentru ce?

— Pentru că am cinci mii de pistoli în traista de la şa.

Faţa guvernatorului se lumină atât de tare, încât deţinuţii, dacă l ar fi văzut, ar fi putut crede că e vizitat de vreun prinţ de sânge.

— Da, da, aveţi dreptate. Calul la Guvernământ! Vreţi, scumpe domnule d'Herblay, să ne urcăm în trăsură ca să mergem până la mine?

— Să mă urc într o trăsură pentru a străbate o curte, domnule guvernator! Mă crezi oare atât de beteag! Nu, pe jos, domnule guvernator, pe jos!

Baisemeaux îşi oferi atunci braţul ca sprijin, dar prelatul nu se folosi de el. Ajunseră astfel la Guvernământ, Baise­meaux frecându şi mâinile şi trăgând cu ochiul spre calul înşeuat, Aramis cercetând zidurile sumbre şi goale dimprejur.

Un vestibul destul de spaţios, o scară dreaptă, cu trepte albe de piatră, duceau la apartamentele lui Baisemeaux. Acesta trecu prin anticameră, prin sala de mâncare, unde se pregătea micul dejun, deschise o mică uşă ascunsă şi se în­chise cu oaspetele său într un cabinet mare, ale cărui ferestre dădeau pieziş spre curţile din interior şi spre grajduri.

Baisemeaux îl pofti pe prelat să şadă, cu acea politeţe smerită pe care numai un om cumsecade sau un om foarte recunoscător poate să o cunoască în toate tainele ei. Jilţ cu braţe, pernă sub picioare, masă cu rotiţe, de care să şi rezeme coatele – guvernatorul pregăti totul el însuşi. El însuşi aşeză apoi pe acea masă, cu o grijă plină de religiozi­tate, săculeţul cu aur pe care unul din soldaţii lui îl adusese sus cu un respect nu mai mic decât al unui preot care aduce sfânta împărtăşanie.

Soldatul ieşi. Baisemeaux închise uşa în urma sa, trase perdeaua la fereastră şi se uită în ochii lui Aramis pentru a vedea dacă nu i lipsea nimic.

— Ei bine, monseniore – zise el, rămânând în picioare.

— Ţineţi mult să fiţi cel mai nedezminţit om de cuvânt!

— În afaceri, dragă domnule de Baisemeaux, punctuali­tatea nu e o virtute, ci o simplă îndatorire.

— Da, în afaceri, pricep; dar cu mine nu trataţi nici o afacere, monseniore, îmi faceţi doar un serviciu.

— Haide, haide, dragă domnule Baisemeaux, recunoaşte că, în ciuda acestei punctualităţi, n ai fost scutit de oarecare nelinişte.

— În privinţa sănătăţii dumneavoastră, da, fără îndoială – bolborosi Baisemeaux.

— Am voit să vin de ieri, dar n am putut, fiind prea obosit – adaugă Aramis.

Baisemeaux se grăbi să mai vâre o pernă la şalele musa­firului său.

— Dar – reluă Aramis – mi am făgăduit să vin să ţi fac o vizită astăzi, cât mai de dimineaţă.

— Sunteţi un om minunat, monseniore.

— Ei bine, m am cam grăbit, aşa mi se pare.

— Cum asta?

— Da, te pregăteai de plecare.

Baisemeaux se înroşi.

— Într adevăr – zise el – eram pe punctul de a ieşi.

— Atunci te am întors din drum?

Încurcătura lui Baisemeaux deveni vădită.

— Te stingheresc poate – continuă Aramis, înfigându şi privirea ascuţită în bietul guvernator. Dacă aş fi ştiut asta, n aş mai fi venit.

— Ah, monseniore, cum puteţi crede că m aţi putea stin­gheri vreodată, dumneavoastră?

— Mărturiseşte că te duceai să cauţi bani.

— Nu – se bâlbâi Baisemeaux – nu, v o jur, mă duceam...

— Domnul guvernator se mai duce la domnul Fouquet? se auzi tocmai atunci, de jos, din curte, glasul maiorului.

Baisemeaux alergă ca un apucat la fereastră.

— Nu, nu! ţipă el înfuriat. Cine dracu vorbeşte de domnul Fouquet? Sunteţi beţi? Pentru ce mă tulburaţi când ştiţi că am treabă?

— Te duceai la domnul Fouquet – zise Aramis ascuţindu şi buzele – la abate sau la intendentul superior?

Baisemeaux avea mare poftă să trântească o minciună, dar îi lipsi curajul.

— La domnul intendent superior – zise el.

— Atunci, vezi bine că aveai nevoie de bani, de vreme ce te duceai la cel care i poate da.

— Dar nu, monseniore!

— Haide, haide, n ai încredere în mine?

— Scumpul meu senior, neştiind, neputând afla locul unde v aş fi găsit...

— Oh, ai fi primit bani de la domnul Fouquet, dragă domnule Baisemeaux, e un om care are mâna largă.

— Vă jur că n aş fi îndrăznit niciodată să i cer bani domnului Fouquet. Voiam să i cer adresa dumneavoastră, atâta tot.

— Adresa mea, de la domnul Fouquet? exclamă Aramis, căscând ochii mari, fără să vrea.

— Da – rosti Baisemeaux fâstâcit de privirea prelatului – da, fără îndoială, de la domnul Fouquet.

— Nu e nici un rău în asta, domnule Baisemeaux, numai că, mă întreb, pentru ce i cereai adresa mea domnului Fou­quet?

— Ca să vă scriu.

— Înţeleg – zise Aramis zâmbind – dar nu asta voiam sa spun; nu te întreb în ce scop te duceai să ceri adresa mea, te întreb cum se face că te duceai să o ceri tocmai domnului Fouquet?

— Ah – răspunse Baisemeaux – fiindcă domnul Fou­quet având Belle Isle...

— Ei bine, şi?

— Belle Isle, care se află în dioceza Vannes, şi cum dum­neavoastră sunteţi episcop de Vannes...

— Scumpe domnule de Baisemeaux, întrucât ştiai că sunt episcop de Vannes, nu mai aveai nevoie să te duci să i ceri adresa mea domnului Fouquet.

— Mă rog, domnule – zise Baisemeaux încolţit – am săvârşit cumva vreo nesocotinţă? În cazul acesta, vă cer iertare.

— Haidade! Dar cum puteai oare să săvârşeşti o neso­cotinţă? întrebă foarte liniştit Aramis.

Şi căutând să se însenineze la chip, zâmbindu i în acelaşi timp guvernatorului, Aramis se întreba cum se face că Baisemeaux, care nu i cunoştea adresa, ştia totuşi că Vannes era reşedinţa sa. "O să lămuresc eu asta" – îşi zise el în sinea lui. Apoi, cu glas tare:

— Hai, dragul meu guvernator, vrei să încheiem micile noastre socoteli?

— La ordinele dumneavoastră, monseniore. Dar, mai îna­inte, spuneţi mi, monseniore...

— Ce?

— Nu mi faceţi cinstea să luaţi dejunul cu mine, ca de obicei?

— Ba da, foarte bucuros.

— Minunat.

Baisemeaux bătu de trei ori într o tipsie.

— Ce înseamnă asta? întrebă Aramis.

— Că am pe cineva la masă şi să se facă pregătirile cuvenite.

— Ah, drace! Şi ai bătut de trei ori! Am impresia, crede mă, dragul meu guvernator, că îmi dai prea multă im­portanţă.

— Oh, auzi vorbă! De altminteri, e o datorie pentru mine să vă primesc cât pot mai bine.

— De unde şi până unde?

— Fiindcă nici un prinţ n a făcut pentru mine ceea ce aţi făcut dumneavoastră!

— Ei, iarăşi? Lasă asta!

— Ba nu, ba nu...

— Să vorbim despre altceva, sau, mai bine, spune mi, eşti mulţumit de cum îţi merg afacerile la Bastilia?

— N am de ce să mă plâng.

— Deţinuţii îţi aduc ceva venit?

— Prea puţin.

— Drace!

— Domnul de Mazarin nu era atât de cărpănos.

— Ah, da, ţi ar prinde bine un guvern bănuitor, ca al fostului cardinal.

— Da, sub el, treaba mergea bine. Fratele eminenţei sale cenuşii aici şi a făcut averea.

— Crede mă, dragul meu guvernator – zise Aramis apropiindu se de Baisemeaux – un rege tânăr face cât un cardinal bătrân. Tinereţea îşi are neîncrederile ei, furiile ei, pasiunile ei, în timp ce bătrâneţea e stăpânită de ură, de prevedere, de temeri. Le ai plătit lui Tremblay şi Louvière beneficiile pe cei trei ani?

— Oh, Doamne, da!

— În aşa fel că nu rămâne să le mai dai decât cele cinci­zeci de mii de livre pe care ţi le am adus?

— Da.

— Aşadar, fără economii?

— Ah, monseniore, dând acestor domni cincizeci de mii de livre din partea mea, vă jur că le dau tot ceea ce câştig. Asta i o spuneam şi domnului d'Artagnan, aseară.

— Ah – făcu Aramis, ai cărui ochi scânteiară o clipă, pentru a se stinge numaidecât – ah, l ai văzut aseară pe d'Artagnan... Şi cum o mai duce acest bun prieten?

— Mai bine ca oricând.

— Şi ce zici că i spuneai, domnule Baisemeaux?

— Îi spuneam – răspunse guvernatorul fără să şi dea seama de zăpăceala sa – îi spuneam că la mine deţinuţii o duc prea bine.

— Câţi ai? întrebă Aramis într o doară.

— Şaizeci.

— Ei, dar asta e o cifră destul de frumuşică.

— Ah, monseniore, altădată erau ani când se aflau aici şi două sute.

— Dar, în sfârşit, nici şaizeci nu sunt de lepădat. Lasă, n ai de ce să te plângi.

— Nu, fără îndoială, căci, dacă ar fi altul în locul meu, fiecare i ar aduce câte o sută cincizeci de pistoli.

— O sută cincizeci de pistoli!

— Doamne! Faceţi socoteala: pentru un prinţ de sânge, bunăoară, primesc cincizeci de livre pe zi.

— Numai că dumneata n ai nici un prinţ de sânge aici, cel puţin aşa presupun – făcu Aramis cu un tremur uşor în glas.

— Nu, slavă Domnului! Adică, nu, din păcate.

— Cum din păcate?

— Păi da, fiindcă altfel aş fi subvenţionat.

— Ai dreptate.

— Se dau, deci, pentru un prinţ de sânge, cincizeci de livre.

— Da.

— Pentru un mareşal al Franţei, treizeci şi şase de livre.

— Dar, deocamdată, n ai nici mareşali ai Franţei, după cum n ai nici prinţi de sânge, nu i aşa?

— Vai, nu! Ce i drept însă, locotenenţii generali şi briga­dierii sunt socotiţi la câte douăzeci şi patru livre, şi am doi.

— A, bun!

— Vin apoi consilierii parlamentari, care îmi aduc câte cincisprezece livre.

— Şi câţi din ăştia ai?

— Patru.

— Nu ştiam că aceşti consilieri sunt atât de bine preţuiţi.

— Da, însă de la cincisprezece livre cobor numaidecât la zece.

— La zece?

— Da, un judecător de pace, un apărător, un om al bisericii, zece livre.

— Şi din ăştia ai şapte? Bună afacere!

— Nu, proastă!

— De ce?

— Pentru că nu pot să nu tratez pe aceşti bieţi oa­meni, care sunt oricum ceva, la fel ca pe un consilier al parlamentului.

— Într adevăr, ai dreptate, nu văd cum s ar putea face o deosebire de cinci livre între unii şi alţii.

— Vă daţi seama, dacă gătesc un peşte bun, îl plătesc totdeauna cu patru sau cinci livre; dacă prepar o găină grasă, mă costă o livră şi jumătate. Cresc multe orătănii în ogradă, nimic de zis, dar trebuie să le cumpăr grăunţe, şi nici nu vă puteţi închipui ce armată de şoareci avem aici.

— Ei bine, de ce n ai împotriva lor vreo jumătate de duzină de pisici?

— Ei da, pisicile îi vânează, dar a trebuit să renunţ la ele, fiindcă ştiţi cum se folosesc pisicile de grăunţe... Am fost nevoit să iau şoricari, pe care i am adus tocmai din Anglia, ca să stârpesc atâta şobolănime. Dar câinii mănâncă îngrozitor de mult; mă costă cât un deţinut de categoria a cincea, fără a mai ţine seama că uneori dau iama prin iepurii şi găinile mele.

Îl asculta oare Aramis sau nu l asculta? Greu de spus; ochii lui plecaţi în jos arătau un om care l urmărea cu atenţie pe interlocutorul său, mâna lui neliniştită arăta însă pe unul care se gândea la altceva. Episcopul medita, într a­devăr.

— Cum vă spuneam deci – continuă Baisemeaux – o pasăre mai acătării se ridică la o livră şi jumătate, iar un peşte bun mă costă patru sau cinci livre. Şi la Bastilia se dau trei mese pe zi; deţinuţii, fiindcă n au altceva de făcut, mănâncă toată ziua; un om care îmi aduce zece livre, con­sumă şapte livre şi cincizeci de centime.

— Dar îmi spuneai ca pe cei de zece livre îi îngrijeşti la fel ca pe cei de cincisprezece livre.

— Da, se înţelege.

— Prea bine! Atunci înseamnă că de la cei de cincispre­zece livre îţi rămâne un câştig de şapte livre şi jumătate.

— Trebuie să mi scot paguba de undeva – zise Baise­meaux, care îşi dădu seama că se lăsase prins cu ocaua mică.

— Ai dreptate, dragă guvernatorule; dar nu mai ai şi deţinuţi sub zece livre?

— Oh, ba da! Aici se numără burghezii şi avocaţii.

— Să le fie de bine. La cât e taxat unul din ăştia?

— La cinci livre.

— Şi de cât mănâncă?

— La dracu! Înţelegeţi doar că nu li se poate da în fie­care zi peşte sau friptura de pasăre, şi nici vin de Spania la orice masă; dar, oricum, tot au de trei ori pe săptămână câte un prânz îmbelşugat.

— Dar asta e curată filantropie, dragul meu guverna­tor, şi ai să ajungi să te ruinezi.

— Nu. Gândiţi vă la un lucru: când cel de cincispre­zece livre nu şi a mâncat toată friptura, sau când cel de zece livre a mai lăsat ceva în blid, aceste resturi le trimit celor de cinci livre; şi asta e un adevărat banchet pentru bieţii de ei. Ce vreţi, trebuie să fiu milos!

— Şi cât îţi rămâne, în mijlociu, de la cei de cinci livre?

— Un franc şi jumătate.

— Bravo, eşti un om cinstit, Baisemeaux!

— Mulţumesc!

— Nu, într adevăr, o spun cu toată sinceritatea.

— Mulţumesc, mulţumesc, monseniore. De astă dată cred că aveţi dreptate. Dar ştiţi ce mă face să sufăr?

— Nu.

— Ei bine, mă doare inima pentru burghezii de jos şi pentru aprozii notarilor, taxaţi la câte trei livre. Ăştia nu văd niciodată crapul de Rin sau morunul din Canalul Mânecii.

— Înţeleg. Dar de la cei de cinci livre nu se întâmplă să mai rămână câte ceva?

— Oh, monseniore, să nu mă socotiţi până într atâta de hain! Mă străduiesc să l fac fericit şi pe burghezul de jos sau pe ajutorul de notar, dându le şi lor câte o aripioară de potârniche, câte o felioară de friptură de căprioară sau o fărâmă de pateu cu trufe, bunătăţi pe care nu le au mai gustat ei decât în vis; ce i drept, acestea sunt resturi de la cei de douăzeci şi patru de livre; mănâncă, beau, la sfârşit strigă: " Trăiască regele!" şi binecuvântează Bastilia; cu două sticle de vin de Champagne, care mă costă un sfert de livră bucata, îi ameţesc în fiecare duminică. Oh, ăştia se roagă pentru mine şi sunt singurii cărora le pare rău când pleacă de la închisoare. Şi ştiţi ce am remarcat?

— Nu, nu ştiu.

— Ei bine, am remarcat... iar asta e o adevărată feri­cire pentru casa mea, am remarcat că unii deţinuţi, după ce sunt puşi în libertate, fac tot ce pot ca să se întoarcă din nou aici, şi cât mai curând. Pentru ce fac asta, dacă nu ca să se înfrupte din bucatele mele?

Aramis zâmbi cu un aer îndoielnic.

— Zâmbiţi?

— Da.

— Vă spun că avem aici nume înscrise de trei ori în decurs de doi ani.

— Ar trebui să văd, ca să cred.

— Oh, pot să vă arăt, cu toate ca nu e îngăduit să deschidem condica în faţa străinilor.

— Cred că nu e îngăduit.

— Dar dumneavoastră, monseniore, dacă vreţi să vedeţi cu ochii proprii...

— Aş fi încântat, o mărturisesc.

— Ei bine, fie!

Baisemeaux se duse la un sertar şi scoase din el o con­dică mare. Aramis îl urmărea cu privirea aprinsă. Baisemeaux se întoarse, puse condica pe masă, răsfoi câteva file şi se opri la litera M.

— Iată – zise el – ăsta, de pildă.

— Cine anume?

— "Martinier, 1659; Martinier, iunie 1660; Martinier, martie 1661. Pamflete, mazarinade etc." Dar pricepeţi că ăsta nu e decât un pretext, fiindcă n a fost încarcerat pentru mazarinade; amicul se denunţa el singur, ca să fie închis la Bastilia. Şi cu ce scop, domnule? Cu scopul de a reveni să mănânce la bucătăria mea pentru trei livre pe zi.

— Pentru trei livre! Nenorocitul!

— Da, monseniore: poetul e taxat la ultima categorie, mai jos decât burghezul umil şi decât ajutorul de notar; dar, v am spus, tocmai acestora le fac şi eu surprize.

Aramis mai întoarse, cu un gest maşinal, câteva foi ale condicii, continuând să citească, dar fără să pară că l inte­resează vreunul din numele citite.

— În 1660, vedeţi, optzeci de înscrişi – zise Baisemeaux – în 1659, tot optzeci.

— Ah, Seldon! făcu Aramis. Cunosc acest nume, aşa nu se pare. Nu mi ai vorbit chiar dumneata de un tânăr cu acest nume?

— Da, da, un diavol de student care a făcut... Cum numiţi dumneavoastră asta, două versuri latineşti care se leagă între ele?

— Un distih.

— Da, chiar aşa.

— Nenorocitul! Pentru un distih!

— Drace, repede vi se mai înmoaie inima! Dar ştiţi că acest distih l a făcut împotriva iezuiţilor?

— Mi e totuna; oricum, pedeapsa mi se pare prea aspră.

— Nu l plângeţi: anul trecut vă interesaţi parcă de el.

— Fără îndoială.

— Ei bine, întrucât interesul vostru, monseniore, e atot­puternic aici, din ziua aceea îl tratez, ca pe unul de cinci­sprezece livre.

— Ca şi pe acesta adică – zise Aramis, care, după ce mai întorsese câteva file, se oprise la unul din numele ce venea numaidecât după al lui Martinier.

— Întocmai, ca şi pe acesta.

— Să fie oare italian acest Marchiali? întrebă Aramis arătând cu vârful degetului numele asupra căruia se oprise.

— Sst! făcu Baisemeaux.

— De ce sst? rosti Aramis, crispându şi fără să vrea mâna i albă.

— Credeam că v am vorbit despre acest Marchiali.

— Nu, e întâia oară când aud rostindu i se numele.

— Se prea poate, pesemne că v am vorbit fără să l numesc.

— Nu i vreun bătrân păcătos, şi acesta? întrebă Aramis încercând să zâmbească.

— Nu, dimpotrivă, e un om tânăr.

— Ah, ah, atunci fărădelegea lui trebuie să fie cu atât mai mare!

— De neiertat!

— A ucis pe cineva?

— Aş.

— A pus foc?

— Nici.

— Vreo defăimare?

— Ei nu. E acela care... Şi Baisemeaux se pleca la ure­chea lui Aramis, făcându şi pâlnie amândouă palmele: E acela care îşi îngăduie să semene cu...

— Ah, da, da! zise Aramis. Acuma ştiu, mi ai vorbit de el anul trecut; dar păcatul lui mi s a părut destul de mic...

— Mic!

— Sau, mai degrabă, străin de voinţa lui.

— Monseniore, când cineva îşi găseşte o astfel de ase­mănare, n o face fără o anumită voinţă.

— În sfârşit, îl uitasem, ăsta e adevărul. Dar, auzi, scumpa mea gazdă – spuse Aramis închizând condica – mi se pare că suntem chemaţi.

Baisemeaux luă condica, o duse repede la loc, în scrinul pe care l încuie cu grijă, şi băgă cheia în buzunar.

— Doriţi să ne aşezăm la masă, monseniore? zise apoi. Căci, într adevăr, nu v aţi înşelat, suntem chemaţi la dejun.

— Cum vrei, scumpul meu guvernator.

Şi trecură în sala de mâncare.

XXVIII

DEJUNUL DOMNULUI BAISEMEAUX
Aramis era cumpătat de obicei; de data asta însă, abţinându se de la vin, din care bău cât mai puţin, onoră cum se cuvine dejunul lui Baisemeaux, care de altminteri merita toate laudele. Gazda, la rându i, devenise de o voioşie nestăpânită; vederea celor cinci mii de pistoli, la care îşi în­torcea din când în când ochii, făcea să i crească inima de bucurie. Din când în când, apoi, se uita şi la Aramis, cu o adâncă recunoştinţă. Acesta se lăsase pe speteaza scaunului şi sorbea din pahar, cu vârful buzelor, câteva picături de vin, pe care le plimba pe limbă ca un cunoscător.

— Să mai îndrăznească cineva să mi spună că se trăieşte rău la Bastilia! zise el clipind din ochi. Fericiţi deţinuţii care capătă măcar o jumătate de sticlă pe zi din acest minunat bourgogne!

— Toţi cei de cincisprezece livre îl beau – răspunse Baisemeaux. E un vin foarte vechi.

— Oare şi bietul nostru şcolar, sărmanul nostru Seldon, gustă din el?

— Nu! El nu!

— Dar mi se pare că te am auzit spunând că el face parte din rândul celor de cincisprezece livre!

— El? Nici pomeneală! Un om care face districte...sau cum le aţi spus la acelea?

— Distihuri...

— La cincisprezece livre! Haidade! Vecinul lui e la cincisprezece livre.

— Vecinul lui?

— Da.

— Care?

— Celălalt, al doilea Bertaudière.

— Scumpul meu guvernator, iartă mă, dar dumneata vorbeşti o limbă pentru care trebuie o anumită ucenicie ca s o înţelegi.

— Aşa i, scuzaţi. Al doilea Bertaudière, să vedeţi, în­seamnă cel care stă la catul al doilea al turnului Bertaudière.

— Prin urmare, Bertaudière e numele unuia din turnu­rile Bastiliei? Într adevăr, am auzit eu că fiecare turn are câte un nume. Şi unde se află acest turn?

— Uitaţi, acela i – zise Baisemeaux ducându se la fe­reastră. Peste curtea asta din stângă, al doilea.

— Foarte bine. Ah, acolo zace deţinutul de cincisprezece livre?

— Da.

— Şi de când e închis acolo?

— Ah, Doamne! De şapte sau opt ani, cam aşa ceva.

— Cum cam aşa ceva? Nu mai ştii datele?

— Pe ăsta l am găsit aici, scumpe domnule d'Herblay.

— Dar Louvière, dar Tremblay socot că ar fi trebuit să ţi spună.

— Oh, scumpul meu domn... Iertaţi, iertaţi... vreau să spun monseniore.

— Nu face nimic. Spuneai că...?

— Spuneam că tainele Bastiliei nu se moştenesc o dată cu cheile Guvernământului.

— Ah, aşa! Atunci, cu deţinutul ăsta e un mister, un secret de stat?

— Oh, chiar un secret de stat nu cred; e un secret oare­care, ca tot ce se petrece la Bastilia.

— Foarte bine – zise Aramis – dar atunci de ce vor­beşti cu mai multă libertate despre Seldon, decât despre...

— Decât de al doilea Bertaudière?

— Exact.

— Păi fiindcă, după părerea mea, vina unui om care a făcut un distih e mai mică decât a aceluia care seamănă cu...

— Da, da, te înţeleg, dar temnicerii...

— Ce este cu temnicerii?

— Stau de vorbă cu deţinuţii, nu i aşa?

— Fără îndoială.

— Atunci deţinuţii le vor fi spunând că sunt nevinovaţi.

— Nu le spun decât asta, toţi; e isonul tuturor.

— Da, dar asemănarea asta despre care îmi vorbea; adineauri?

— Adică?

— Nu le sare în ochi temnicerilor?

— Oh, scumpe domnule d'Herblay, trebuie să fii om de curte, ca dumneavoastră, ca să ţii seamă de aceste amănunte.

— Ai de o mie de ori dreptate, dragă domnule Baisemeaux. Încă un strop din acest bourgogne, dacă nu te superi.

— Nu un strop, un pahar.

— Nu, nu. Dumneata ai rămas muşchetar până în vârful unghiilor, pe câtă vreme eu am devenit episcop. Un strop pentru mine, un pahar pentru dumneata.

— Fie.

Aramis şi guvernatorul ciocniră.

— Şi apoi – zise Aramis, cercetând cu privirea i stră­lucitoare rubiniul ce juca în paharul pe care l ţinea cu mâna în dreptul ochilor, ca şi cum ar fi vrut să l soarbă cu toate simţurile deodată – şi apoi, ceea ce dumneata numeşti o asemănare, altul poate că nici n ar lua o în seamă.

— Oh, ba da! Oricine care ar cunoaşte cât de cât per­soana cu care se aseamănă.

— Eu cred, dragă domnule Baisemeaux, că asta nu i decât o născocire a minţii dumitale.

— Nu, pe cinstea mea!

— Ascultă – stărui Aramis – eu am văzut mulţi oa­meni care semănau cu acela despre care vorbim, dar, din respect, nu se pomenea nimic despre aşa ceva.

— Fără îndoială, căci sunt asemănări şi asemănări; aceasta este însă izbitoare şi, dacă l aţi vedea...

— Ei bine?

— V aţi încredinţa singur.

— Dacă l aş vedea – zise Aramis cu un aer nepăsător – dar nu l voi vedea niciodată, după cât se pare.

— Şi de ce nu?

— Fiindcă numai dacă aş călca pragul uneia din încă­perile acelea îngrozitoare, m aş socoti înmormântat pentru totdeauna.

— Eh, nu! Locuinţa e bună.

— Lasă, lasă!

— Cum lasă, lasă?

— Nu te cred pe cuvânt, iată totul.

— Daţi mi voie, daţi mi voie! Nu l plângeţi pe al doi­lea Bertaudière. La dracu! Are o cameră bună, mobilată plăcut, cu covoare.

— Nu zău!

— Da, da! Nu i de loc nenorocit flăcăul ăsta! Cea mai bună încăpere de la Bastilia i s a dat lui. A avut mare noroc!

— Haide, haide – zise Aramis cu răceală – n o să mă faci acum să cred că la Bastilia se găsesc şi odăi de lux; cât despre covoarele dumitale...