X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

Singură deosebirea numai că, sub conservatori ambiţia personală e restrînsă prin puterea lucrurilor la valoarea individului, e destulă deja pentru a da partidului conservator o înzecită importanţă asupra celorlalte. Liberalii, din contra, se folosesc de ambiţia exagerată a oamenilor de puţină valoare pentru a ajunge şi a se mănţine la putere. Dar precum un venin, oricît de plăcut ar fi la gust, rămîne venin şi distruge organismul căruia pentru cîtva timp i-a sporit prin surescitaţiune febrilă puterile, tot aşa şi ambiţiile diverse ale liberalilor au condus partidul la descompunere.

De la începutul alcătuirii ministerului Brătianu, el s-a transformat într-un caleidoscop care ne-a arătat pe rînd prefacerea personalului chemat a-1 compune prin trecerea la minister, fie-care la rîndul său, a tuturor corifeilor din ortaua roşiilor de toate nuanţele.

Lucurul a ajuns a fi o mare greutate de învins pentru d-nii Rosetti-Brătianu din cauza neputinţei în care se află de-a satisface îndestul de repede nerăbdarea tuturor nulităţilor marelui partid.

Supărarea celora ce rămîn în aşteptare devine din ce în ce mai marc şi nu puţină turburare provoacă în rîndurile majorităţii din Cameră.

Şi cu toate acestea d-nii Rosetti-Brătianu nu dispun de alt mijloc pentru a se mănţinea. Astfel incapacitatea — numai cu ambiţie şi cu lăcomie să fie unite — devine neapărat în ochii capilor liberali un titlu de merit; iar nulităţile, ajungînd miniştri ai M. Sale, pentru a se simţi în minister ca acasă negreşit că vor căuta să se înconjure cu ipochimene după chip şi asemănare, încît pe această cale prostia şi neştiinţa sînt brevetate ca titluri de recomandaţie.

[12 ianuarie 1879 ]

 

[„TOT ÎN N-RUL NOSTRU DE LA 20 DECEMVRIE..."]

 

Tot în n-rul nostru de la 20 decemvrie, în care am arătat din nou cele ce am zis de atîtea ori, că reacţie în adevăratul înţeles al cuvîntului nu există şi nici poate exista în ţara noastră, am spus între altele că combatem împresurarea prerogativelor puterii executive de cătră Camere, combatem violarea legii fundamentale prin înţelegeri, după conveninţele momentului, între miniştri şi reprezentanţii din Adunări, spre a se eschiva responsabilitatea miniştrilor, adăpostiţi în dosul Corpurilor legiuitoare.

Care este îndealtmintrelea înţelesul constituţionalismului dacă nu neatîrnarea puterilor statului şi responsabilitatea fiecăreia din ele? Şi care e înţelesul unei Camere legiuitoare dacă ea face pe sub mînă tot ce-i cere ministrul şi-1 acoperă cu figura ei, ea care n-are nici o responsabilitate ?

Înainte toate puterile statului erau împreunate într-o mînă : coroana era supremul legiuitor, administrator şi judecător.

Se-nţelege că atunci se putea întîmpla cazul ca judecat şi judecător, administrator şi administrat, controlor şi controlat să fie una ş-aceeaş persoană şi că cel ce avea puterea-n mînă să-şi croiască legi după bunul lui plac.

Dar astăzi naţia, care nu numeşte nici funcţionari, nici miniştri, şi care nu-i în stare a-i controla şi a-i trage la răspundere direct, îşi alege mandatarii pe cari-i însărcinează cu această afacere importantă sub presupunerea bona fide cumcă aceşti mandatari formează într-adevăr un corp deosebit de puterea executivă, nu însă o companie de controlori cumpăraţi de cătră cei controlabili şi înţelegîndu-se cu ei pe sub mînă, pentru a face treburi împreună. Afară de asta mai e şi un alt inconvenient: guvernul trebuie să fie al ţării întregi, fără deosebire de partizi, pe cînd Camera va lucra mai totdauna în sensul unilateral al unei partizi.

Inconvenientul cel mai mare din toate însă este că Adunările nu pot fi făcute răspunzătoare de voturile şi actele lor şi că naţia, singurul lor judecător, nu e-n stare direct a face altceva decît a alege alţi oameni atunci cînd actele şi voturile rele sînt consumate de mult; pe cînd guvernul, de la miniştri începînd şi pîn-la copist, e şi trebuie să rămîie răspunzător de tot ceea ce face. A confunda însă atît de rău lucrurile precum se-ntîmplă astăzi, a se anihila guvernul în favorul Camerelor şi Camerele în folosul guvernului este o dovadă mai mult că n-avem a face nici cu guvern într-adevăr responsabil, nici cu Camere într-adevăr controlatoare a actelor lui, ci c-o societate de exploataţie în care unii joacă pe miniştri, alţii pe legiuitori.
Din capul locului am văzut că Adunarea actuală a împreunat toate puterile statului: puterea Domnului, atribuţiile executivei, a justiţiei. Din cazul locului onorata Adunare s-a numit suverană, pe deplin stăpînă pe oameni, pămînt, bani, oştire, pe toate celea, ca şi cînd ar fi luat ţara în arendă sau în otcup şi ca şi cînd, afară de Adunări, nu mai e suflet de mu-ritor care are dreptul de a zice şi el cuvîntul său în privirea acestei ţări.

Cu toate acestea Domnul are drepturi mult mai mari decît Adunarea. El are liberul veto în toate împrejurările, el poate da pe miniştri în judecată ca şi Camera, consiliarii lui sînt răspunzători înainte-i ca şi înaintea Camerei. Pentru a scăpa însă de această responsabilitate Camera si d-nii miniştri ce fac ? Se înţeleg, după conveninţele momentului, acum într-un chip, acum într-altul cu totul contrariu, şi înaintea M. Sale cabinetul apare totdauna curat ca zăpada şi ocrotit de voturile neconstituţionale ale unei Adunări care, la rîndul ei, nu poate fi apucată şi trasă înaintea judecăţii de nimenea.

Acesta e sistemul cel mai nou, inventat anume de d. C. A. Rosetti, întîi pentru a scăpa de orice responsabilitate pe confraţii din ministeriu, al doilea pentru a escamota coroanei dreptul ei de control legiuit asupra actelor guveniului, al treilea pentru a face iluzoriu dreptul pe care îl are naţia de a-şi exercita controlul în afacerile publice. Pe această cale de nelegiuită suveranitate d. C. A. Rosetti a condus sistematic Adunarea spre... republică.

Căci în republică aşa este. Capul statului e şeful, nominal adesea, al unui partid si n-are nici un control ai nici o putere, iar majoritatea întîmplătoare e stăpînă pe destinele ţării.

Căci majorităţile sînt întîmplătoare, adesea absurde chiar, pe cînd statul ca fiinţă organică şi răsărită pe cale istorică are nevoie de puternice elemente de stabilitate. Îşi poate oricine închipui în ce stare ar ajunge un stat guvernat azi de-o părere, mîne de alta, guvernat de fluctuaţiunea numărului într-o Adunare. Căci majoritatea ce-o capătă un proiect nu dovedeşte că acel proiect e bun, pentru că numărul aderenţilor nu e inspirat numai de dreptul cuvînt, ci de interese de grup, de fotoliu, ba adesea de interese personale chiar.

Cîteva cazuri de amestecul Adunării în tot ce n-o priveşte vor ajunge pentru a ilustra linia ei de purtare. Astfel, cu ocazia formării bugetului pentru anul 1877, Camera a luat iniţiativa facerii lui, şi aceasta fără de nici un drept, căci dreptul este al ministrului; el are să-1 elaboreze, să primească aprobarea domnească şi să-1 aducă în Cameră pe singura cale constituţională, aceea a mesajului domnesc. Daca în buget ar fi cifre fictive şi erori intenţionate, cine e răspunzător? Camera Am arătat că ea se sustrage oricărei responsabilităţi. Ministerul? Se ascunde dindărătul Camerii şi astfel buna-credinţă în cheltuielele statului rămîne o iluzie.

Asemenea am văzut Camera servindu-se de dreptul ei de interpelare, adecă de dreptul de-a cere lămuriri, pentru a lua hotărîri politice de cea mai mare gravitate prin votarea de moţiuni de trecere la ordinea zilei. Astfel, de ex. Camera a refuzat de a retroceda Basarabia şi a primi Dobrogea şi în urmă tot acea Cameră a cedat Basarabia şi a primit Dobrogea tot prin o moţiune, toate pentru a scăpa pe miniştri de sub responsabilitatea cuvenită. Pentru a vota o pensie de 100 de franci unei văduve se cere o anume lege, pentru a primi pe un singur om în cetăţenia statului român se cere o lege trecută prin Camera şi prin Senat şi sanc-ţionată de Domn; pentru a ceda o bucata mare a ţării, pentru a primi o provincie e de ajuns... o moţiune.

Lucrul e absurd, însă în Camera suverană a d-lui C. A. Rosetti toate sînt cu putinţă.

Să mai pomenim oare alte amestecuri ? Dar Camera aceasta şi-a arogat dreptul de-a indica persoanele ce sînt a se trimite cu misiuni în străinătate sau a cerut revocarea de agenţi diplomatici, deşi lucrul e de-o estremă gingăşie. Asemenea am văzut Camera desfinţînd prin o lege sentinţa dată de Curtea de Casaţie în privirea maiorului Pilat (ginerile d-lui C. A. Rosetti), am văzut pe comitetul de acuzare în contra fostului cabinet arogîndu-şi atribuţiile procurorilor şi a judecătorilor de instrucţie, am văzut pe acei d-ni făcînd perchiziţii, despecetluind şi publicînd scrisori private, violînd domicilii; am văzut cu un cuvînt Camera dîndu-şi aerul de Convent naţional, iar comitetul ei luîndu-şi rolul şi puterile unui Comitet de Salut Public.

Astfel statul român devine în mîna aşa-numiţilor liberali o unealtă pentru ca indivizi obscuri să-şi realizeze urele şi duşmăniile ,să-şi sature lăcomia, pentru a da vînt în sus nulităţilor, iar, spre a scăpa de urmările legiuite a unor asemenea turpitudini, tot guvernul, de la ministru pînă la copist, se ascund îndărătul unei majorităţi care ca mîni ţi se va părea că n-au existat de cînd lumea.

Şi toate acestea se acopăr cu fraza că între guvern şi Camera e înţelegere. Apoi să ne ierte: între înţelegere şi complicitate e deosebire cît cerul de pămînt. Complici sînt toţi la comiterea de crime chiar, dar înţelegere cinstită nu se poate numi aceasta.

[18 ianuarie 1879]
[„ESTE MIŞCAREA DIN MOLDOVA FACTICE..."]

 

Este mişcarea din Moldova factice şi o operă a d-lui Cogălniceanu, precum zice „Românul", sau este un sîmbure real în ea — iată întrebarea. Văzînd că cestiunea servă ca argument pro si contra unui om, am fi într-adevăr ademeniţi a crede că mişcarea e factice, ca multe lucruri de la noi din ţară ; dar din nenorocire d. Cogălniceanu nu este inspiratorul nemulţămirilor generale din Moldova, ci d-sa le dă numai accentul cuvenit prin organul amicilor săi politici. „Românul" este aşadar desigur inexact cînd atribuie d-lui X sau „României libere" începătura mişcării semnalate, căci aceasta e împărtăşită de organe de cea mai deosebită nuanţă politică.

Semnalul 1-a dat „Vocea Covurluiului", organ mai mult conservator. Apoi a urmat „Steaua României", organul tuturor oamenilor oneşti din Iaşi, pe cari gospodăria bandei fracţioniste i-a înspăimîntat şi i-a îngrămădit la un loc spre comună apărare. S-au asociat la mişcare ,,Curierul intereselor generale", care. nu e de nici o nuanţă politică; în fine însăşi „Ştafeta", organul fracţioniştilor, sprijină nemulţămirile moldovenilor.

Între gazetele din Moldova, cea mai mica, dar nu cea mai rea, „Muncitorul", redijat de d. Rosetti-Teţcanu, care n-a avut niciodată simpatii tocmai pronunţate pentru d. Cogălniceanu, scrie în termeni mult mai aspri despre starea rea a Moldovei decît chiar "România liberă".

Se înţelege că prin asta noi nu ne facem cîtuşi de puţin apărătorii d-lui Cogălniceanu. Constatăm numai, în interesul adevărului, că acum ca totdeauna „Românul" caută a da lucrurilor un caracter neadevărat, prefăcînd cestiuni într-adevăr grele în cestiuni de coterie şi de persoane.

[20 ianuarie 1879]

 

CIUMA

 

Profesorul dr. A. Drasche din Viena publică amănunte asupra ciumei, din care estragem următoarele.

Cronişti vrednici de crezare, spun, că ciuma s-ar fi ivit înaintea erei creştine încă (125 ani înaintea lui Cristos) şi anume pe ţărmii de nord al Africei. Totuşi începutul istoric al epidemiilor de ciumă datează de la 543 după Cristos, anul în care această ucizătoare boală s-a ivit pentru întîia oară pe pămînt european — la Constantinopole — sub numele de ciuma lui Justinian, iar de atuncea-ncoace s-a şi mănţinut pe pămînt european cu întreruperi mai lungi sau mai scurte timp de o mie de ani aproape, adecă pînă la 1841.

Stările politice şi sociale de pe atunci, degenerarea deplină a medicinei, necunoştinţa deplină şi neaplicarea celor mai simple măsuri sanitare, apoi extraordinara mişcare religioasă, cruciatele şi războaiele cu turcii au favorizat mult introducerea şi răspîndirea epidemiei în Europa.

În jumătatea a doua a sutei a şasea ciuma se lăţi în Împărăţia romană a răsăritului, asupra Europei de sud, de vest şi de nord (Italia 543, Gallia 555, Germania 565, Scandinavia 589). Din suta a şaptea pîn-într-a treisprezecea epidemiile europene de ciumă se îmulţiră într-un mod înspăimîntător.

Pustiitoarea moarte neagră a sutei a paisprezecea era asemenea ciumă. Deşi în suta a cinsprezecea şi a şaisprezecea se iviră încă multe epidemii, totuşi fură şi lungi intervale libere de boală.

În mijlocul sutei a şaptesprezecea — cu tot războiul de treizeci de ani —- ciuma scăzu în Europa. În suta a optsprezecea a mai fost cîteva epidemii izolate (Viena 1713, Marsilia 1720,Messina 1743, Dalmaţia 1783, Polonia 1797).

În suta a nouăsprezecea epidemia, afară de ţara turcească, a izbucnit aproape esclusiv numai în ţările megieşite cu Turcia, la Dunărea de Jos, lîngă Marea Neagră şi pe Peninsula Balcanică, deci in Muntenia şi Ardeal la 1813, 1828, 1829 ; la Silistria 1834 ; la Odessa 1837 ; în Rumelia 1838.

Cu cea din urmă epidemie din Constantinopol, la anul 1841, ciuma pieri din Europa. La l843 ea pieri şi din Turcia asiatică, iar la 1844 s-au mai ivit cîteva cazuri izolate în Egipet.
 

D. Drasche urmează descriind în cîteva linii epidemiile din Viena, cari s-au-nceput la 1197 si s-au repetat la 1224, 1227, 1270, 1271, 1282. Dar mai cu seamă între anii 1348 şi 1350 ciuma a bîntuit atît de cumplit încît familii întregi s-au stins cu desăvîrşire, stradele erau pustiite, iar din cauza lipsei de lucrători recolta mănoasă din anul 1319 a rămas nestrînsă. Sute de oameni mureau pe zi, toţi morţii — bogaţi şi săraci împreună - erau aruncaţi într-o groapa comună.

În suta a XV şi a XVI Viena a avut douăsprezece epidemii. în cea de la 1410 muriră o mie de studenţi.

În suta a XVII epidemia se ivi numai de două ori în Viena, însă a fost foarte rea de soiul ei. Mai cu seamă la 1679 şi la 1680 turburarea şi frica erau atît de mari încît nimeni nu cuteza să îngrijească de nenorociţii bolnavi. Se făcu un apel public cu trîmbiţe şi surle, dar în zadar. Atunci bărbierii fură legaţi şi criminalii fură scoşi din temniţe şi puşi cu de-a sila să îngrijească de bolnavi. Peste 12000 de locuitori — desigur a patra parte a populaţiei oraşului — muri atuncea.

Cea din urmă epidemie a izbucnit în Viena la 7 fevruarie 1713, introdusă, ca mai toate celelalte, din Ungaria. Numărul morţilor a fost 8644 din 9565 îmbolnăviţi.

*

Precum delta rîului Gange e locul originar al holerei, tot astfel orientul ― Africa de Nord poate împreună cu Siria şi Asia Mică — e patria ciumei. Dar nici aicea nu e o boală permanentă, provenind în mod endemic, ci asemenea o epidemie.

Toate epidemiile cari umplu istoria omenirii într-un chip nepilduit de acolo şi-au luat începutul. Europa a fost totdauna infectată despre Orient. Pe cînd în alte veacuri ciuma se întindea asupra unei mari părţi a Asiei şi preste tot continentul european, în Africa se mărginea numai la ţărmuri. Niciodată n-a intrat în Nubia, în Sahara, în Senegambia. Deşi epidemia e cam indiferentă faţă cu climatul sau cu gradele de căldură şi de frig, totuşi o prea mare căldură sau un frig prea mare o împiedecă. În regiuni tropice n-au fost nicicînd ciumă. Sezonul ciumei în Egipt bunăoară e aproape totdauna de la noiemvrie pînă la ianuarie, adecă în timp mai mult răcoros. Pe cînd acolo încetează în lunile calde, iulie, august şi septemvrie, în Europa e tocmai atunci mai primejdioasă. Înălţimile îi sînt indiferente — ca urcă Atlamb şi tapşanele din Curdistan.

Ciuma în patria ei — la Nilul de jos - nu se iveşte în tot anul, ci cam tot după patru, cinci, adesea şi mai mulţi ani şi atuncea ţine uneori cîteva luni, alteori ani dupăolaltă.

*

Răspîndirea ciumei se întîmplă prin infecţiune anume prin cei bolnavi. Aceştia sînt obiectele de căpetenie ale infecţiunii. Totdauna s-a observat c-a fost adusă de cazuri izolate din Orient. Numeroase şi incontestabile exemple dovedesc introducerea boalei numai prin contagiu. Nu se poate spune sigur dacă şi cadavrele sînt contagioase, deşi credinţa aceasta a existat, căci era oprit, sub pedeapsă de moarte, de-a deschide mormintele celor ciumaţi.

Dovedită este asemenea infecţiunea prin obiecte purtate de bolnavi, precum cămăşi şi pînze de aşternut; prin mărfuri şi scrisori însă nu. Contagiul e lipit de obicet pentru uz mai îndelungat, nu de acelea cari se ating în treacăt.

Deşi ciumatul poartă în sine şi cu sine materia contagioasă, totuşi aceasta nu se trece prin contact, adecă prin atingere, deşi aceasta e credinţa generală. Tocmai credinţa asta a contagiozităţii formează paginele cele mai negre în istoria ciumei. Această credinţă aducea stagnaţiune în comerţ şi industrie, rumpea legăturile cele mai gingaşe şi mai sfinte, degenera în egoism şi în adevărată barbarie.

[21 ianuarie 1879]

 

[„VORBIND ÎN UNUL DIN N-RII NOŞTRI TRECUŢI..."]

 

Vorbind în unul din n-rii noştri trecuţi despre ceea ce se numeşte mişcarea din Moldova am spus ca nu d. Cogălniceanu a inventat-o, ci d-nia lui s-a făcut numai organul ace-lei frămîntări.

Noi nu combatem şi nu apărăm pe ilustrul om de stat, a căruia specialitate, cînd se află-n opoziţie, sînt durerile Moldovei, dar, ca istorici credincioşi, ne vom întreba cînd îi vin d-lui Cogălniceanu accesele de moldovenism, cît îl ţin şi ce rezultat practic au.

Pe cînd d. Cogălniceanu nu intrase încă în cabinet interpela guvernul în privirea redusei stări a Universităţii de Iaşi şi... avea cuvînt. Într-adevăr, nime-n lume nu-şi poate închipui ceva mai decăzut şi mai netrebnic decît Universitatea din Iaşi ca întreg. Pe lîngă o samă de profesori buni, sînt alţii pentru cari scrisul şi cititul deja prezintă greutăţi neinvincibile, între cari cităm de ex. pe actualul profesor de filozofie de acolo, care nu-i în stare a construi o frază corectă şi e atît de mărginit încît numele filozofilor celor mai vestiţi, germani sau franceji, îl scrie cu u scurt la sfîrşit (de ex. Kantu, Descartesu), necum să fi înţelegînd ce zic acei oameni. Pe aceeaşi scară de ignoranţă e d. Vizanti, profesorul de limbă română, şi alţi ipochimeni.

Dar pe lîngă prostia şi ignoranţa multora din ei se adaogă si alte rele. Dacă, buni răi cum sînt, şi-ar vedea de lucru, poate că cu vremea ar deveni nişte profesori mediocri cari ar împlini şi ei, cu greu, un gol. Dar, numiţi printr-un concurs la care întîmplarea joacă rolul de căpetenie, inamovibili cu toate acestea, cum au ajuns să aibă o catedră leagă cartea de gard şi nu se mai ocupă cu ştiinţa ce au a o preda, ci cu... politica. Căci d-nia lor aspiră la lucruri mari ― la senatorie, deputăţie, ministerie; la posturi diplomatice, misiuni ştiinţifice plătite din buget etc. etc. etc.

C-un cuvînt statul plăteşte acolo o sumă de individe cari iscălesc în condica de prezenţă fără a fi ţinut clas, cari cîteodată n-au nici un elev, pentru că nu se găseşte om care să voiască a-şi pierde vremea cu dînşii, cari nu ştiu studiile ce le predau, pentru că nu ştiu scrie, cari au prefăcut catedrele în sinecure, nu-nvaţă nici singuri nimic şi nimic nu predau elevilor, din care cauză Universitatea e dispopulată, şi la unele facultăţi, de ex. la litere, sînt 5—6 profesori şi 3 elevi poate. Nu zicem că toţi profesorii sînt astfel, căci sînt şi oameni vrednici, pe deplin serioşi si cu învăţătură la acea Universitate, dar despre numele acelora nici n-auzi vorbindu-se, tocmai pentru că-şi văd pur şi simplu de catedrele lor şi nu s-amestecă în politică.

Aşadar d. Cogălniceanu avea dreptate cînd se plîngea de starea pustie de părăginire a Universităţii din Iaşi, dar care a fost rezultatul practic al interpelărilor sale? Intrarea sa în minister. Universitatea a rămas în ştirea lui Dumnezeu, ca şi mai nainte; d-nii Vizanti, Climescu, Ionescu, Leonardescu, Gheorghiu, Şendrea au continuat a face politică si a-şi neglija catedrele; iar d. Cogălniceanu, puternic ministru la externe, nu se mai preocupa de fel de nulităţile despre cari făcuse atîta vorbă.

Dar daca rezultatul interpelării n-a fost decît intrarea sa în minister, oare acest rezultat n-a fost cumva scopul interpelării?

Acum să venim la Moldova. Vorbele „Romînului" despre durerea mare ce o are pentru pierderea Basarabiei, despre adînca îngrijire ce-1 preocupă în cestiunea evreilor, sînt şi acum, ca totdeauna, mofturi. Basarabia e din zestrea şi teritoriul străvechi al Moldovei, deci fiecare moldovean simte mult mai adînc acea pierdere. Dacă în Moldova va arde un sat, desigur că vor compătimi şi alţi români d-această întîmplare, însă cei cărora le-au ars satul vor avea durerea imediată. Tot aşa e şi cu cestiunea evreilor, care e mult mai gingaşă, mai primejdioasă si mai imediată în Moldova decît în Muntenia.

C-un cuvînt d. Cogălniceanu are dreptate cînd apasă asupra acelor stări de lucruri, dar — care va fi rezultatul practic al acestei înduioşări ? Intrarea sa în minister. Atunci Moldova va rămîne în ştirea lui Dumnezeu ca şi pînă acuma şi d-sa — puternic ministru de exteme — nu se va preocupa mai mult de acele dureri.

Oare acest rezultat practic nu este cumva scopul d-lui Cogălniceanu? Non bis in idem; mijlocul, odată tocit cînd cu interpelarea în privinţa Universităţii, nu mai prinde astăzi loc.

Nemaiauzită însă şi necalificabilă e purtarea „Românului" cu fostul ministru, care, orice s-ar zice, a fost singurul om c-o inteligenţă superioară în cabinetul de nulităţi a d-lui I. Brătianu. Iată ce zice numărul de joi al „Românului" :

Avem a face c-o personalitate care nu e tare în ceea ce priveşte aritmetica ; afară doară numai de cazul cînd e vorba să-şi asigure foloase de natură a fi socotite prin regulele aritmeticei şi mai cu osebire prin acea operaţiune ce se numeşte sustracţiune.

Va să zică fostul coleg al d-lui Brătianu e un sustractor. Deie-ni-se voie a întreba, oare colegii săi rămaşi în minister ce sînt, ce pot fi, cînd au servit doi ani şi mai bine alături ?

Cînd d. Cogălniceanu reprezinta ţara la Congresul de la Berlin, atunci d. C. A. Rosetti declama în Cameră că ministrul de externe e sublim ; astăzi ştiţi ce zice ,,Românul" ?

Vom răspunde astăzi printr-un simplu avertisment la această necalifîcabilă exploatare a celei mai delicate şi periculoase cestiuni ( a evreilor).

După cît ştim este în dosarele ministerului de externe o oarecare hîrtie — considerată un moment ca dispărută — de natură a arăta lămurit ţării cine o poate servi cu credinţă şi patriotism în cestiunea curcilor şi cine şi în ce scopuri este capabil de a o compromite.

Va să zică, din sublim, d. Cogălniceanu a devenit un om ce nu poate servi cu credinţă şi patriotism interesele ţării, a devenit... trădător.

Duobus litigantibus tertius gaudet. Nouă ne poate fi indiferentă aceasta în familia liberalilor; ceea ce nu e însă indiferent e priveliştea dezgustătoare ce ne-o prezintă astăzi orga-nul guvernamental.

Doi ani şi mai bine d. Cogălniceanu a fost sufletul cabinetului Brătianu ; astăzi ministrul abia demisionat e numit în coloanele ,,Românului" hoţ şi trădător. Dar dacă este astfel de ce nu 1-au dat în judecata Curţii de Casaţie. Cine e „Românul", că ameninţă cu avertismente cînd, fiind numai simplă bănuială de vină, colegii săi ar fi trebuit să-1 trimiţă în judecată?

Şi dacă n-au făcut-o pîn-acuma, ce sînt atunci d-nii Rosetti şi Brătianu, foştii săi colegi. Nu sînt complici deopotrivă condamnabili ?

Acuzările aduse sînt atît de grave încît credem că e datoria celui învinovăţit de-a răspunde limpede la ele.

[23 ianuarie 1879]

 

[„CESTIUNEA SCĂDERII..."]

 

Cestiunea scăderii rublelor sau, mai bine zicînd, a impunerii lor cu curs obligatoriu de patru franci e asemenea una din cele mai simţitoare spolieri de care s-a făcut vinovat guvernul radical faţă cu ţara.