X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880



Yüklə 4,51 Mb.
səhifə29/61
tarix27.07.2018
ölçüsü4,51 Mb.
#60286
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   61

Nu-1 combatem pe d. Dim. Sturza îndeosebi in privirea aceasta, pentru că numele d-sale e numai victima acelei măsuri; pentru că roşii au ştiut totdeauna sa ademenească pe un om mai bun şi mai conştiinţios decît ei ca să le scoată castanele din foc, pentru că şi d-sa este unul dintre aceia cari, pentr-o ambiţie rău înţeleasă, se pun la serviciul acelei bande, ponegrindu-se pe sine şi mîntuind popularitatea, cîştigată prin amăgire, a d-lor Rosetti-Brătianu.

Căci iată care e sentimentul publicului mare.

Cel care s-a culcat ca aseară c-o mie de franci avere şi se scoală a doua zi numai cu nouă sute douăzeci şi cinci de franci, ca şi cînd cineva i-ar fi spart lada peste noapte, numeşte aceasta sau o hoţie sau un impozit. Publicul mare îndeosebi o priveşte cu drept cuvînt ca pe-o hoţie, deşi nu ştie că ea s-a comis acum trei ani, nu ieri alaltăieri, că s-a comis în momentul în care cursul rublei s-a fixat la patru franci şi s-a continuat asupra ţării întregi pînă în momentul reducerii.

Şi toate acestea pentru ce? Spre a se arăta slugarnici şi supuşi puterii vecine, pe care o batjocoriseră la Mazar Paşa, pentru ca îndată ce au venit la putere să-i facă cele mai mari concesiuni. Căci, îndată ce armiile ruseşti au început a lua faţa pămîntului românesc pe tălpile lor, decanul ziaristicei liberale afirma că valoarea rublei e ştiinţific stabilită la 4 franci şi nimeni să nu ducă grijă, căci reacţia face din rublă numai o armă de opoziţie. Iar cînd Rusia a dat guvernului, sub titlu de venituri ale moşiilor din Basarabia, un milion de ruble subsidiu de război, „Românul" spunea că un cal de dar nu se caută la măsele.

Iată dar calul de dar costîndu-ne într-o singură noapte douăsprezece sau treisprezece milioane, căci, departe de-a fi un cal de dar, e asemenea calului pierzător pe care Ulis l-a introdus înlăuntrul Troiei pentru a aduce asupră-i dezordine şi ruină.

Reducerea, considerată ca impozit, e însă atît de apăsătoare încît nu se poate asemăna cu nici una din dările actuale, nici prin înălţimea ei, nici prin rigoarea şi spontaneitatea perceperei, nici prin nedreptatea repartiţiunii.

Căci această dare, percepută intr-o singură noapte, e mai mare decît venitul tutunurilor perceput în cursul unui an, mai mare decît toate dările directe cătră stat şi, în fine, e egală cu pretinsul deficit lăsat de conservatori după cinci ani de guvernare, deficit scornit atunci de liberali pentru a acuza pe cabinetul Catargiu c-ar fi ruinat finanţele ţării, deşi rămăşiţele încasate puţin mai tîrziu l-au acoperit şi întrecut.
C-un cuvînt ca impozit e mare, pentru că întrece pe toate celelalte, şi e de-o înălţime pe care e putem cel mult presupune, nu cunoaşte.

E riguroasă, pentru că se percepe c-o repejune ruinătoare, fără ca cineva s-o poată preîntîmpina sau ocoli, şi asemănătoare cu contribuţiile de război sau a birurilor impuse peste noapte de turci sau de tătari.

În fine e nedreaptă, pentru că nu loveşte venitul sau averea reală a omului, ci posesiunea vremelnică, adecă pe cel ce se-ntîmplă a avea rubla în mînă, fără ca să fie a lui.

Acuma d. Dim. Sturdza poate vedea singur cît de plăcută e acuzarea ce a ridicat-o în privirea pretinsului deficit al conservatorilor, acuma cînd d-sa, fără de vină, se vede acuzat de public c-ar fi adus această pierdere şi poate vedea totodată cum lucrurile se răzbună prin ele înşile în lumea aceasta, cum d-sa e numit autorul unei pierderi egale cu deficitul conservatorilor, pe care-1 ilustra prin ţifre şi socoteli iscodite. Dac-am fi atît de nedrepţi ca şi d-sa am putea să ne bucurăm de ceea ce i se-ntîmplă, dar cu preţul neadevărului nu avem obicei a ne cumpăra popularitate. Destul numai să spunem adevărul pentru a se vedea în ce grad e şi d-sa vinovat si complice cu roşii.

Întîia vină este ordinul dat, se vede, caselor publice de-a se desface pe cît cu putinţă de ruble.

Plata cupoanelor obligaţiilor domeniale s-au făcut înainte de scădere; bonurile de tezaur nu s-au preschimbat, pentru ca lumea să fie silită a primi rublele înainte de scăderea lor; afară de asta s-au făcut plăţi enorme, s-au plătit lefile toate pînă în ajunul zilei în care s-a publicat decretul. Apoi măsura nu rămăsese pe deplin secretă. Bancherii cei mari se vede c-o aflaseră, pentru că galopinii lor au umblat toată noaptea prin cafenele şi birturi oferind rubla c-un mic scăzămînt pe hîrtie; iar lumea, aducîndu-şi aminte cumcă „Românul" cu cîteva zile înainte asigurase că rubla valorează ştiinţific patru franci, au căzut în cursa întinsă de speculă, o speculă la care visteria a luat parte activă.

O altă nedibăcie este scăderea rublei într-un chip încît părţile ei la un loc nu dau un întreg. Patru piese de cîte 92 bani (25 capeici) nu fac la un loc 3 franci 70 bani; în fine moneta de 5 capeici (3/4: rublă) nu e trecută în decretul domnesc, deci nu e cotată defel.

Într-adevâr imputabilă din punctul de vedere al moralităţii politice este participarea visteriei la specula asupra scăderii rublelor; scădere pe care cercurile oficiale o ştiau de mai nainte, iar publicul nu. Din momentul în care se vorbise despre scădere în Consiliul de Miniştri visteria trebuia să-şi păstreze rublele, cîte le avea, şi să nu caute a se folosi de bună-credinţa publicului.

Cauza pentru care d-nii liberali au prefăcut visteria în Zaraflîc este îndoită : 1) pentru ca pierderea încercată de poporul întreg să nu se reflecteze asupra visteriei 2) pentru ca să scape de orice răspundere directă şi controlabilă. Amîndouă scopurile acestea le-au ajuns prin amăgire şi prin spoliare.

Scăderea în sine nu este răul cel mare. Adevărata hoţie consistă în primirea din capul locului a rublei pe patru franci, iar imoralitatea consistă în specula făcută de casele publice asupra scăderii ce-avea să se-ntîmple c-o zi sau două mai tîrziu.

Dar-asupra tuturor acestora vom mai reveni.

[24 ianuarie 1870]

 

[„ALALTĂIERI S-A ÎNTÎMPLAT O MINUNE ...”]



 

Alaltăieri s-a întîmplat o minune.

Nu mai sîntem pe vremea făcătorilor de minuni, pe a lui Nevtinav împărat din Egipt, de pildă, despre care vorbeşte povestea ciobănească a lui Alexandru Machedon că făcea, zice, ostaşi de ceară; îi punea în şir pe o tavă şi îi topea şi numaidecît, într-o clipeală de ochi, se topea oastea lui Darie împărat trimisă împotriva lui. Nevtinav era un mare fermecător ,dar minunea ce s-a întîmplat alaltăieri tot n-ar fi putut-o face.

„Românul" a vorbit adevărul — se poate mai mare minune? Şi încă aşa de neted, aşa de cu prisosinţă, încît articolul guvernamental care a văzut lumina zilii la 23 călindar (4 făurar) pare ieşit dintr-altă pană, nu din cele obicinuite. Deci fiind aproape cu desăvîrşire identic


cu vederile noastre, îi dăm locul de onoare şi-1 publicăm mai întreg, atîrnînd de el un mic rezumat si un scurt comentar.

*

Iată dar ce zice primul Bucureşti al „Românului" de la 23 călindar (4 făurar).



Esistenţa Camerelor actuale ,se scurtează din ce în ce mai mult prin necesitatea de a ajunge la alegerea şi convocarea Camerelor de revizuire. Propunerea de declaraţiune că e trebuinţa a se revizui art. 7 din Constituţiune este şi depusă de guvern de mai multe zile pe biuroul Corpurilor legiuitoare; în curînd va trebui a se face întîia citire şi apoi, dacă propunerea va fi adoptată, în 30 zile Camerele vor înceta fatalmente de a mai esista.

Cu toate aceste, trebuie să o spunem cu adîncă părere de rău, Camera pare a nu prea avea conştiinţă de poziţiiunea în care se află şi de greutatea sarcinei ce mai are de îndeplinit pînă la espirarea mandatului său.

În loc de a se folosi de fiecare oră ce mai are de trăit spre a săvîrşi lucrări utile, care ar recomanda-o ţarii şi ar face-o să merite bine de la dînsa ; în loc de a căuta să termine cît s-ar putea mai repede votarea legilor urgente ce sînt supuse dezbaterilor ei; în loc de a se sili să îndeplinească cel puţin în parte programa de îmbunătăţiri supusă ci prin discursul tronulul la deschiderea sesiunii actuale şi primită cu fericire de dînsa prin răspunsul făcut tronului, îşi pierde din. contra un timp preţios în nesfîrşite discuţiuni chiar asupra cestiunilor celor mai neînsemnate.

Din cel mai neînsemnat articol de lege, din orice interpelare, din oricare cestiune de regulament ce-i place vreunui membru al acestei Camere s-o ridice se face materia unor neterminabile discursuri, nu numai fără un interes real pentru cestiunea ce le serveşte de prelest, dar şi de cel mai nenorocit efect pentru prestijul regimului nostru parlamenlar şi pentru îndeplinirea datoriilor ce are acest Corp legiuitor către ţara ce 1-a ales.



Simţul măsurii pare a îi cu totul necunoscut multora din oratorii ale cărora discursuri umplu dările de seamă oficiale ale şedinţelor Camerei. Nu mai zicem nimic despre simţul datoriei. Dorinţa de a străluci pare a esercita singură cea mai funestă tiranie asupra multor spirite. Dacă cel puţin această dorinţă ar fi servită cu inteligenţă şi cu bun simţ, dar vai !

Înamoraţi de laurii tribunii, pot sa fie siguri că ţara nu le va fi recunoscătoare de stearpa lor muncă oratorică, care opreşte în loc munca producătoare. Publicul, ce are mult bun simţ, îşi rîde, cînd nu se revoltează de arguţiele şi de subtilităţile ce servesc de bază la mai toate discuţiunile ce mistuiesc şedinţele Camerei; el se indignează cînd vede cum cei setoşi de vorbă caută nod în papură spre a putea vorbi şi cum îşi pierd timpul pentru lucruri cu totul neînsemnate, care, chiar de ar rămînea greşite, n-ar compromite nimic; el preţuieşte cu drept cuvînt că cele mai multe din dezbaterile ce absorb în deşert activitatea Camerei şi chiar a guvernului, nevoit să urmeze toate discuţiunile şi chiar toate capriţiele parlamentare, nu valorează de bunăseamă nici jumătate cît diurna deputaţilor, pentru timpul cît sînt ocupaţi în acele seci dezbateri.

Avem convingerea că n-a esistat pînă astăzi nici o Cameră cu mai bune simţiminte, cu mai mult patriotism şi cu mai mare dorinţă de a face binele pentru ţară. Din nenorocire aceste minunate simţiminte sînt în cea mai mare parte neutralizate prin lipsa de orice tact parlamentar, prin uşurinţa cu care se cere şi se ţine cuvîntul ore întregi şi uneori prin lipsa conştiinţii despre gravitatea unor dispoziţiuni ce se iau şi despre consecinţele lor în practică.

Plini de idei greşite, considerăm libertatea cuvîntului ca un drept ce l-ar avea fiecare fiinţă vorbitoare de a rosti pe lung şi pe lat tot ce-i trece prin gînd, cu îndatorirea pentru toţi aceia ce nu vorbesc să-l lase să povestească pînă în capăt tot ce naşte spontaneu în creierii săi; nu băgăm de seamă că, practicînd în acest mod regimul parlamentar, compromitem interesele ţării şi risipim chiar averea contribuabililor în diurne plătite pentru serviţii foarte minime.

Şi în Englitera, şi în Helveţia, şi în Belgia se practică regimul parlamentar, în toată puritatea lui; dar ia să cuteze un orator, şi mai cu seamă unul de a doua sau de a treia mînă, să ţie un Corp legiuitor în loc cu discursuri nemăsurate şi va fi îndată pus la regulă de colegii săi. Însuşi d. Disraeli, astăzi lord Beaconsfield, la începutul carierii sale parlamentare, cutezînd a se arunca în discursuri ce treceau peste măsura obicinuită, fu silit de mai multe ori să tacă prin protestările colegilor săi şi chiar să iasă din Camera Comunelor. La noi însă oricare vorbitor ce nu promite cîtuşi de puţin a deveni un lord Beaconsfield absoarbe timpul Camerei în discursuri ce ţin oare întregi; o sută de deputaţi aşteaptă în nelucrare, ţara reclamă în deşert îngrijirea intereselor sale şi contribuabilii plătesc la diurne pentru ca d. cutare să vorbească.

Nu astfel vom răspunde la aşteptarea ţării; nu astfel vom întări în România regimul parlamentar şi instituţiunile libere; din contra, le compromitem.

Conjurăm pa toţi deputaţii ce au conştiinţă de gravitatea situaţiunii pe care o desemnarăm să se întrunească şi să se concerteze spre a lua o'altă direcţiune; să se hotărască fiecare a pune frîu mîncărimii sale de vorbă, cel puţin în ces-tiunile ce nu le cunoaşte şi nu le-a studiat, căci alttel vom ajunge la espirarea mandatului legislaturei actuale fără ca ea să aibă înscrise la activul ei acte care s-o recomande naţiunii.

*

Pînă aci, "Românul" de la 23 călindar (4 făurar).



Va să zică „Românul" constată cu adîncă părere de rău că actuala Cameră :

n-are conştiinţă de poziţia în care se află şi de greutatea sarcinei de îndeplinit;

îşi pierde timpul preţios în nesfîrşite discuţiuni asupra cestiunilor celor mai netrebnice;

deputaţilor le place a lua cestiuni făr'de nici un interes drept pretext pentru a ţine discursuri ce nu se mai mîntuie şi de cel mai nenorocit efect;

oratorii vorbesc numai de dorinţă de a străluci, fără inteligenţă şi fără bun-simţ,
înamoraţi de laurii tribunei fac munca stearpă; şi publicul rîde, ba se revoltează de arguţiile şi subtilităţile ce servesc de bază la mai toate discuţiunile; în fine publicul se indignează, văzînd pe setoşii de vorbă căutînd nod în papură pentru a pierde timpul pe nimicuri;

se pierde timpul cu capriţii parlamentare, cu dezbateri seci, cari nu valorează nici jumătate cît diurna; Camera, prin lipsa de orice tact parlamentar, prin uşurinţa, cu care cere cuvîntul, prin lipsa de conştiinţă prin mulţimea de idei greşite, prin aceea că orice fiinţă vorbitoare spune pe lung şi pe lat tot ce-i trece prin gînd şi povesteşte pînă în capăt tot ce-i născoceşte crierul, prin toate astea compromite interesul ţării şi risipeşte averea contribuabililor;

cu mîncărimea lor de vorbă deputaţii tratează cestiuni ce nu le cunosc şi nu le-a studiat, compromiţînd regimul parlamentar şi instituţiunile libere ş.a.m.d.

Ei bine, o Cameră care n-are conştiinţă de datoria ei şi risipeşte timpul pe nimicuri, se servă de cestiuni ca de pretexte de vorbă deşartă, are numai dorinţa de a străluci fără inteligenţă şi fără bun-simţ, o Cameră care se serveşte în mai toate discuţiunile de arguţii şi subtilităţi ridicole ce indignează publicul, ca care caută nod în papură şi-şi pierde timpul cu secături ce nu fac cît jumătatea diurnei, o Cameră care tratează cestiuni ce nu le cunoaşte şi nu le-a studiat, care compromite interesul ţării, regimul parlamentar şi instituţiile libere, o Cameră care risipeşte averea contribuabililor — ştiţi ce este cu toate acestea o asemenea Cameră în ochii „Românului" ? Nesimţitoare"? Nepatriotică'?

Nu.

Cea mai bine simţitoare, cea mai patriotică, cu dorinţa cea mai mare de a face binele ţării, precum n-a esistat de cînd lumea una mai bună şi mai de treabă.

Daca „Românul" poate atribui patriotism, abnegare şi cele mai bune simţiminte la oameni de care publicul rîde pentru arguţiile, subtilităţile, pretextele de vorbă lungă şi lipsa lor de inteligenţă şi de bun-simţ, daca o poate aceasta ,,Românul", fac-o sănătos şi să-i fie de bine. Noi nu putem.



[26 ianuarie 1879]

 

[„ÎN N-RUL DE JOI...”]



 

În n-rul de joi (25 ian.) al „"Românului" găsim un pasaj pe care declarăm că nu-1 înţelegem. Vorbind despre tot felul de acuzări ce se aruncă d-lui ministru de finanţe pentru reducerea rublelor, acuzări pe cari noi nu le-am împărtăşit decît în privirea unor cestiuni de amănunţime şi de aplicaţie, „Românul" cuprinde deodată următorul pasaj uimitor :



Generalitatea (adică naţia) pierde din vedere că, dacă guvernul n-ar fi primit rublele pe preţ de 4 lei la intrarea lor în ţară, Rusia ar fi impus cursul rublelor sale de hîrtie. În acest caz ţara n-ar fi pierdut o singură dată 7 şi jumătate la sută asupra rublelor de argint, ci de patru-cinci ori cîte atîta la sută asupra fiecării scăderi a cursului rublelor de hîrtie.

În treacăt constatăm că poporul românesc, cînd liberalii au nevoie de el, se numeşte naţiunea suverană, iar cînd acel popor exploatat devine neplăcut companiei Brătianu & Rosetti el se cheamă generalitate.

Apoi se zice că această generalitate uită un lucru, că Rusia ar fi impus rubla sa de hîrtie.

Dar generalitatea n-a putut uita un asemenea lucru din cauză simplă că... nu 1-au ştiut niciodată. Cine a dat Rusiei dreptul de-a cere ca vînzătorul român să recunoască de bun şi vrednic de credinţă un sinet iscălit la o bancă din Petersburg pe care se zice că acea bancă va plăti o rublă de argint pentru petecul de hîrtie ?

Generalitatea e în orice caz în drept de-a întreba quo jure s-ar fi cerut o asemenea monstruozitate din partea statului vecin, căci atunci s-ar putea ca şi turcii să pretinză să le primim al pari caimelele, austriacii să le primim Staats-bancnotele şi, odată erijată teoria aceasta în drept public, s-ar putea pretinde ca să primim al pari oricîte bancnote ni s-ar trimite din puternicele împărăţii Schaumburg-Lippe şi Monaco.

C-un cuvînt generalitatea e-n dreptul său de-a crede că acea impunere se poate face neapărat la... Astrahan, dar de la Astrahan pînă la Prut mai e o bucată bună de cale.

Cumcă ruşii au putut să impuie în Turcia moneta de hîrtie e o mare nedreptate, din cauză că locuitorul singular nu poate fi făcut răspunzător pentru învingerile suferite de statul său, dar... Rusia era în război cu Turcia şi războiul explică multe. Eram însă noi în război cu Rusia?
Nu. Din contră: prieteni, aliaţi chiar, o alianţă a căreia extremă onoare am plătit-o cinstit, cum se cuvine unor capete înţelepte ca ale noastre, cu Basarabia. Se mai cuvenea oare să plătim onoarea aceasta fiecare din noi în parte cu 50 la sută ? Ruşii că-s ruşi şi tot nu credem c-ar fi pretins atîta veneraţiune din partea noastră, pentru că pravoslavnici sîntem şi noi ,,dar la rublă de hîrtie nu este pravoslavie".

Dar precum mi vedem de unde ar fi putut porni impunerea rublei de hîrtie, adecă a sinetului mic emis de un stat ruinat, tot astfel nu vedem nici necesitatea de-a se primi rubla de argint pe patru franci, căci această monetă de metal este în parte un sinet au porteur, adică un sinet pentru cusurul cît nu s-ajunge pînă la 4 franci.

Şi într-adevăr aşa s-a şi întîmplat. Pîn-a nu ieşi decretul domnesc prin care se fixa cursul rublei de argint această din urmă era primită de negustori pe 3 şi jumătate franci, iar pentru restul pieţii era tinichea, încît cine avea poli imperiali de aur bea şi mînca, iar cine nu se uita şi răbda. Asta s-a întîmplat cele dîntîi două, trei zile după intrarea glorioaselor armii în ţară, adecă pînă în momentul în care s-a obştit carte domnească în toată ţara prin care se dispunea altfel.

Cu un cuvînt generalităţii nu i se putea impune nimic de către ruşi şi nici i s-a impus. Cine a impus generalităţii este tocmai guvernul roşu, care ne-a constituit trei ani de zile în cumpă[ră]tori unici ai rublei de argint şi ne-au cauzat prin aceasta un rău ce e departe de-a se mîntui prin reducere, deşi aceasta era neapărat necesară. Căci nu o singură dată ţara pierde 7 şi jumătate procente, ci ea va mai pierde încă, chiar atunci cînd s-ar face o reducere pînă la valoarea adevărată a rublei. D. Dim. Sturza, care o ştie foarte bine aceasta a spus-o în Cameră că bine ştie cumcă reducerea nu e mijlocul radical pentru stîrpirea răului şi că adevăratul leac e demonetizarea desăvîrşită.

Cauza pentru care rubla va rămîne pe multă vreme o calamitate ce nu se va putea lecui decît prin demonetizarea deplină este că argintul în genere scade la preţ din cauza înmulţirii lui şi va scădea mereu, pînă se vor istovi minele acum lucrătoare. În formă de ban argintul se mănţine la o oarecare înălţime numai atunci cînd s-a bătut în analogie cu numărul contribuabililor.

Afară de asta mai toate statele mari au demonetizat argintul şi au monetă curantă de aur. Între acestea sînt Anglia, Franţa (de facto) şi Germania, încît o mulţime de argint a devenit marfă care-şi caută stăpîn. Deci în momentul în care era prisos de marfă şi nici un cumpărător, d-nii roşii, din slugărnicie către ruşi, constituiesc ţara noastră în unic cum-părător al rublei cu preţul cel mai bun. Rezultatul a fost un adevărat potop de ruble, despre cari nu ştim pînă la ce punct vor scădea şi cari, cu cît mai multe sînt, cu atît mai puţină putere circulativă au.

Căci valoarea argintului se fixează prin proporţia în care el există pe piaţa universală alături cu aurul. Îndată ce prin supraproducţiune acea proporţie se clatină şi şovăieşte, argintul merge repede-napoi şi şovăieşte în mod primejdios, pînă ce producerea va înceta şi mulţimea lui va fi determinată şi neaugmentabilă, încît numai atunci se va restabili o proporţie oarecare şi vom şti din nou la cîtă valoare a-ncremenit argintul. Pînă atunci argintul se va potrivi numai pentru batere de mărunţiş, nu pentru monetă de valoare.

N-a fost totdeauna astfel, pentru că înainte vreme, argintul fiind rar, se potrivea asemenea pentru monetă curantă; astăzi însă banii albi sînt mai mult ori mai puţin o monetă fiduciară sau de credit, deşi într-un grad mai mic decît hîrtia. Neavînd destulă valoare intrinsecă, ca marfă sau ca metal, banul alb e cu atît mai preţios cu cît mai puţin este şi, dacă mulţimea banilor de argint e prea mică în raport cu necesităţile circulaţiei, atunci provine cazul că argintul are agio faţa cu aurul, că pentru patru piese de cîte 5 franci capeţi un napoleon şi ceva deasupra — caz care s-a întîmplat în Franţa. Dar acest spor de valoare nu e intrinsec, ci circulativ. La aşa căutare poate ajunge altfel si banul de hîrtie, cînd nu se emite pe cît trebuieşte.

Dar este oare acesta cazul nostru?

Un ministru conservator (d. P. Mavrogheni) a emis 25 milioane de bani de argint româneşti, calculînd de fiecare contribuabil cîte 25 de franci. Destul şi prea destul. Liberalii, în momentul inundării cu ruble, au găsit că prea e puţin şi au mai emis 18 milioane bani de hîrtie. Dar alături cu aceşti bani de hîrtie avem azi cîteva milioane de ruble în ţară, pe cari le-am cumpărat cu aur şi din cari se vor schimba parte în 24 milioane mărunţiş naţional.

Avem însă nevoie de atîta mărunţiş, de atîta monetă fiduciară şi semifiduciară ?

Noi credem că nu şi ne temem că politica financiară a roşilor se va sfîrşi cu un dezastru.



[28 ianuarie 1879]
[„PENTRU ÎNŢELEGEREA ACESTEI METAFORE..."]

 

Pentru înţelegerea acestei metafore anunţăm cititorilor că Ceres, zeiţa agriculturii, găsindu-şi pe iubita sa fiică Proserpina în iad hrăpită de Pluton, reclamă lui Jupiter spre a o elibera. Jupiter decise ca să i se libereze dacă nu va fi gustat nimic din iad. Ascalpheo purtă mărturie că ar fi văzut pe Proserpina gustînd dintr-o rodie. Pe baza acestei mărturii destul de clasice Jupiter hotărî ca Proserpina să petreacă 6 luni în infern şi 6 luni în Olimp. Pentru a-şi răsbuna, Ceres prefăcu pe Ascalpheu în bufniţă, pasăre sinistră de urît augur, din Metamorfozele lui Ovidie, cartea IV.



[28 ianuarie 1879]

 

[„ÎN ZĂDAR AR ÎNCERCA CINEVA..."]



 

În zădar ar încerca cineva să dovedească că statul e un rezultat al convenţiunii şi al punerii la cale prin teorii; el este şi rămîne un product al naturii, un organ al societăţii şi, precum omul nu-i liber de a-şi schimba inima sau creierul sau plămînii după plac, asemenea nici societatea, într-o stare anumită de lucruri economică şi de cultură, nu poate să schimbe după plac forma şi funcţiunile statului, nu poate să se joace nepedepsită de-a parlamentul şi de-a guvernul.

De cînd însă a venit roşii la putere, a-nceput jucăriile pe toate terenurile si-n toate ramurile vieţii publice, jucării costisitoare şi cu atît mai primejdioase cu cît ele ameninţă a distruge şi restul de bun-simţ al publicului şi a-1 face să ia jucării şi giumbuşuri drept lucruri serioase.


Yüklə 4,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   61




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin