În Cauza Torja împotriva României
Yüklə 64,68 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- I. Circumstanțele cauzei
- B. Judecata în primă instanță
- D. Recursul în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție („Înalta Curte”)
- E. Revizuirea formulată de reclamant
- II. Dreptul intern relevant
- I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE
- A. Cu privire la admisibilitate
- II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
- III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
- B. Cheltuieli de judecată
|
Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro) CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECȚIA A PATRA HOTĂRÂREA din 4 octombrie 2016 În Cauza Torja împotriva României
Strasbourg Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă. În cazul Torja împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Motoc, Marko Bonjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct de secție, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 septembrie 2016, pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 27018/06) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Viorel Adrian Torja („reclamantul”), a sesizat Curtea la 31 mai 2006, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). 2. Reclamantul a fost reprezentat de D.C. Rusu, avocat în Oradea. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de coagentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La 1 decembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT
A. Reținerea reclamantului și cercetarea judecătorească5. La 16 decembrie 2003, în jurul orelor 21.00, a fost oprit de doi agenți de poliție care erau însoțiți de o femeie, I.S. Agenții de poliție i-au cerut să prezinte un act de identitate. Reclamantul a răspuns că nu are niciun act de identitate asupra sa. Agenții de poliție au procedat apoi la o percheziție corporală sumară, în cursul căreia au găsit asupra sa o sumă de bani, un act de identitate pe numele acestuia și două telefoane mobile. Reclamantul a declarat că cele două telefoane sunt ale lui, dar I.S. a declarat că unul dintre telefoane îi aparținea. Reclamantul a fost condus la secția de poliție. 6. Printr-o decizie din aceeași zi, reclamantul a fost reținut pentru 24 de ore, pe motiv că era suspectat că ar fi furat un telefon mobil în timpul unei altercații. 7. În jurul orelor 22.30, poliția a examinat, în prezența lui I.S. și a doi martori, locul în care reclamantul ar fi smuls telefonul mobil pe care îl avea I.S. 8. Audiată în aceeași seară, I.S. a declarat, în special, că reclamantul era vizibil în stare de ebrietate, că a insultat-o, a tras-o de haine și că ea a scăpat fugind. A declarat că ulterior a constatat că nu mai avea atașat în jurul gâtului telefonul mobil. A indicat faptul că la scurt timp după aceea s-a întâlnit cu o patrulă de poliție căreia i-a prezentat faptele. 9. Pe la ora 1 dimineața, reclamantul a fost audiat de poliția judiciară. A declarat că a întâlnit-o femeie pe stradă, dar că nu a agresat-o și că nu poate explica modul în care a intrat în posesia celui de-al doilea telefon mobil. În cursul audierii, reclamantul nu a fost asistat de un avocat, dar a menționat în declarație că va fi reprezentat de un avocat numit din oficiu. 10. În cursul nopții, poliția a procedat la o confruntare a reclamantului cu I.S. Aceasta din urmă a susținut că reclamantul a observat telefonul mobil pe care îl ținea agățat în jurul gâtului în timp ce o trăgea de haine, că i l-a smuls și că apoi i-a spus că poate să plece. Reclamantul a răspuns că nu s-a întâlnit cu I.S. în seara respectivă. 11. La 17 decembrie 2003 a început urmărirea penală împotriva reclamantului sub acuzația de tâlhărie. Printr-o decizie a Tribunalului Bihor din aceeași zi, reclamantul a fost plasat în arest preventiv pentru o perioadă de 30 de zile. 12. La 5 ianuarie 2004, poliția l-a audiat pe D.P., martor ocular al evenimentelor, în prezența avocatului reclamantului. D.P. a declarat, că în noaptea incidentului, reclamantul a interpelat o femeie, a apucat-o de gulerul hainei și i-a cerut o țigară. A indicat că femeia a început să fugă cerând ajutor. A susținut că în acel moment a văzut pe trotuar un telefon mobil și că l-a văzut pe reclamant luându-l. A adăugat că reclamantul i-ar fi cerut să meargă să ceară o haină unui prieten și i-a explicat că va aștepta ca femeia să se întoarcă pentru a-i restitui telefonul mobil. 13. În timpul cercetării, au fost audiați patru martori.
15. La 18 octombrie 2004, Tribunalul Bihor i-a audiat pe reclamant, precum și pe I.S. 16. I.S. a declarat că era imposibil ca reclamantul să fi știut, înainte de a o aborda, că are un telefon mobil. Ea a afirmat că, trăgând-o de haină, a tras de cordonul de care era prins telefonul. Potrivit spuselor sale, telefonul a ajuns astfel în mâinile reclamantului care i-a spus că poate să plece. 17. Reclamantul a menținut declarația că nu a întâlnit-o pe I.S. în data de 16 decembrie 2003. A admis totuși că, așa cum afirmase D.P. în declarația dată în timpul anchetei (supra, pct. 12), a prins-o pe I.S. de gulerul hainei și că i-a cerut o țigară. În schimb, a adăugat că nu-și mai amintește restul evenimentelor. 18. La 29 noiembrie 2014, tribunalul a procedat la ascultarea lui D.P., singurul martor ocular al evenimentelor. Un al doilea martor, care a fost ascultat în faza cercetărilor, nu s-a prezentat la ședință. Instanța a citit cu voce tare declarația sa scrisă. Nu reiese că reclamantul sau avocatul său s-ar fi opus acestei lecturi. 19. Printr-o hotărâre din 31 ianuarie 2005, Tribunalul Bihor, după ce a ascultat părțile cu privire la această chestiune, a procedat la recalificarea juridică a faptelor și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu suspendare de trei ani pentru furt și furt calificat [art. 208 alin. (1) și art. 209 lit. e) și g) C. pen. – infra, pct. 27]. Tribunalul a luat act de împăcarea părților cu privire la acuzația de lovire sau alte violențe (art. 180 C. pen. – infra, pct. 27) și a pronunțat achitarea în privința acestei acuzații. După trecerea în revistă a tuturor probelor dosarului, inclusiv declarațiile date în fața sa și în timpul cercetării de către reclamant, I.S. și de către D.P., instanța a hotărât că reclamantul era vinovat de furtul unui telefon mobil aparținând lui I.S., după ce a avut o altercație cu aceasta. Tribunalul a considerat totuși că reclamantul a agresat-o pe I.S. cu unicul scop de a obține o țigară, că nu intenționase să-i smulgă telefonul mobil și că ignorase anterior existența acestuia. C. Apelul20. Prin hotărârea din 19 aprilie 2005, în urma apelurilor formulate de reclamant și de parchet, Curtea de Apel Oradea a confirmat sentința tribunalului. Instanța a considerat că nu exista niciun motiv pentru a reține infracțiunea de tâlhărie împotriva reclamantului. În acest stadiu al procedurii nu a fost administrată nicio probă. D. Recursul în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție („Înalta Curte”)21. Parchetul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri și a cerut condamnarea reclamantului pentru tâlhărie. De asemenea, reclamantul a formulat recurs, repetând în special că elementul intențional al infracțiunii de furt calificat. El a susținut că actele de violență în cauză nu au avut drept scop să-și însușească telefonul mobil al victimei. 22. Înalta Curte nu a administrat niciun mijloc probă. Judecătorii nu l-au ascultat pe reclamant. 23. Dezbaterile au avut loc la 9 decembrie 2005, în prezența reclamantului, care era asistat de un avocat ales. Procurorul și avocatul reclamantului au fost invitați să pledeze. Reclamantul, care s-a folosit de posibilitatea de a lua ultimul cuvântul, s-a declarat nevinovat și a achiesat la concluziile avocatului său. 24. Printr-o hotărâre din aceeași zi, Înalta Curte a admis recursul formulat de parchet, a casat ambele hotărâri și, pronunțându-se din nou pe fond, l-a condamnat pe reclamant la 5 ani de închisoare pentru tâlhărie, infracțiune pedepsită de art. 211 C. pen. (infra, pct. 27). Înalta Curte s-a întemeiat pe declarația victimei, pe recunoașterea parțială a faptelor de către reclamant și pe declarația martorului ocular D.P. pentru a hotărî că fapta prin care reclamantul a furat telefonul mobil al părții vătămate în urma unei altercații cu aceasta constituia infracțiunea de tâlhărie. Instanța a considerat decisive faptul că reclamantul i-a spus victimei că poate să plece, atunci când, după ce a tras-o de haine, a rămas cu telefonul ei mobil în mâini (supra, pct. 10 și 16), precum și faptul că reclamantul, a declarat în momentul interpelării de către agenții de poliție, că ambele telefoane mobile îi aparțineau (supra, pct. 5 in fine). E. Revizuirea formulată de reclamant25. La o dată nespecificată, reclamantul a depus o cerere de revizuire împotriva hotărârii Tribunalului Bihor, astfel cum a fost modificată de hotărârea Înaltei Curți. El solicita ascultarea mai multor martori și o nouă ascultare a părții vătămate și a lui D.P. Reclamantul considera că aceste mijloace de probă erau de natură să aducă noi informații cu privire la situația de fapt. 26. Printr-o hotărâre din 22 iunie 2006, Tribunalul Bihor a respins cererea de revizuire formulată de reclamant, considerând că dispozițiile pe care le invocase nu erau aplicabile în speță și că acesta solicita administrarea de noi mijloace de probă cu privire la fapte și circumstanțe deja cunoscute de primele instanțe. II. Dreptul intern relevant27. Dispozițiile relevante din Codul penal în vigoare la momentul faptelor sunt redactate după cum urmează: Art. 180 – Lovirea sau alte violențe „(1) Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. [...] (3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. [...] (4) Împăcarea părților înlătură răspunderea penală [...].” Art. 208 – Furtul „(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 12 ani. [...]” Art. 209 – Furtul calificat „(1) Furtul săvârșit în următoarele împrejurări: [...] e) într-un loc public; [...] g) în timpul nopții; [...] se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.”
„(1) 1. Furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 18 ani. [...] (2) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări: [...] b) în timpul nopții; [...] c) într-un loc public; [...] se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani.” 28. Dispozițiile relevante în speță ale Codului de procedură penală („C. proc. pen.”) în vigoare la momentul faptelor sunt redactate după cum urmează:
„ (1) Președintele, înainte de a încheia dezbaterile, dă ultimul cuvânt inculpatului personal. (2) În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța dispune reluarea cercetării judecătorești.”
„(1) Instanța, judecând recursul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanța de recurs. (2) Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror și de părți.”
„Instanța, judecând recursul, pronunță [...] 2. admite recursul, casând hotărârea atacată și [...] a) menține hotărârea primei instanțe, când apelul a fost greșit admis [...] b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal [...] c) dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată pentru vreunul din cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 pct. 2 [Nulitățile] [...] Curtea Supremă de Justiție, dacă admite recursul [devenită Înalta Curte de Casație și Justiție], când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată [...] d) dispune rejudecarea de către instanța de recurs [dacă decizia este infirmată] în celelalte cazuri decât cele prevăzute la lit. c).” Art. 38516 „(1) Când instanța de recurs casează hotărârea și reține cauza spre rejudecare potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d), se pronunță și asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare[...].” Art. 38519 „Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfășoară potrivit dispozițiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I [Procesul – Dispoziții generale] și II [Procesul în primă instanță], care se aplică în mod corespunzător.” 29. În septembrie 2006, Codul de procedură penală a fost modificat. În special, prevederile următoare au fost astfel modificate:
„(11) Cu ocazia judecării recursului, instanța este obligată sa procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozițiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și apel, precum și atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.” Art. 38516 „(1) Când instanța de recurs casează hotărârea și reține cauza spre rejudecare potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d), se pronunță și asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare [...] La termenul fixat pentru rejudecare, instanța este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozițiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și apel, precum și atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.” ÎN DREPT
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa.” A. Cu privire la admisibilitate31. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Guvernul susține că reclamantul nu a solicitat să fie ascultat în persoană în fața instanței de recurs sesizată în cauză. Adaugă că reclamantul nu a solicitat acestei instanțe să examineze noile elemente de probă și nici să efectueze o nouă ascultare a martorilor. În opinia sa, reclamantul ar fi putut să folosească această posibilitate în mod util, fie prin intermediul avocatului său, fie în mod direct, având în vedere că fusese prezent la ședința de judecată. Guvernul afirmă că reclamantul a solicitat abia în timpul revizuirii o nouă ascultare a martorilor (a se vedea supra, pct. 25). 32. Reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne și că excepția Guvernului trebuie respinsă. El susține că Înalta Curte avea obligația de a aplica prevederile legale care reglementează desfășurarea procedurii. 33. În această privință, Curtea reamintește că se pronunțase deja în cauze similare cu privire la argumentul invocat de Guvern, conform căruia reclamantul nu a solicitat niciodată instanței de recurs ascultarea martorilor. În aceste cauze, Curtea a considerat că instanța de recurs era obligată să ia din oficiu, măsuri în acest sens, în ciuda faptului că nu exista o solicitare expresă din partea reclamantului (a se vedea, în ceea ce privește lipsa ascultării în persoană a reclamantului, Mircea împotriva României, nr. 41250/02, pct. 52, 29 martie 2007; Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, pct. 41, 8 martie 2007, și, mutatis mutandis, Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, pct. 53, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I; a se vedea, de asemenea, cu privire la lipsa ascultării martorilor, Găitănaru împotriva României, nr. 26082/05, pct. 34, 26 iunie 2012; Hanu împotriva României, nr. 10890/04, pct. 38, 4 iunie 2013, și Moinescu împotriva României, nr. 16903/12, pct. 28, 15 septembrie 2015). În plus, în speță, Curtea observă că reclamantului nu i se poate reproșa că a fost lipsit de interes față de procesul său (a se vedea Mihaiu împotriva României, nr.42512/02, pct. 39, 4 noiembrie 2008, a contrario, Bragadireanu împotriva României, nr. 22088/04, pct. 110, 6 decembrie 2007). În consecință, este necesar să se respingă excepția invocată de Guvern. 34. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond1. Argumentele părților35. Reclamantul susține că prin condamnarea sa pentru tâlhărie de către Înalta Curte, fără ca această instanță să fi ascultat martorii pe ale căror declarații își întemeiase verdictul, și fără că el însuși să fi fost ascultat în persoană, a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție. Reclamantul consideră că Înalta Curte avea obligația să ia măsuri pozitive în vederea ascultării sale și a ascultării martorilor, deoarece, potrivit acestuia, instanței i se solicitase să examineze probele factuale, în special acțiunile sale concrete. 36. Guvernul consideră că respectiva condamnare a reclamantului a fost conformă cu cerințele de echitate a procedurii. În primul rând susține că, spre deosebire de hotărârea Constantinescu împotriva României (nr. 28871/95, CEDO 2000–VIII), în prezenta cauză, Înalta Curte nu era prima instanță care îl condamna pe reclamantul din speță și că acesta fusese deja condamnat pentru furt de instanțele care se pronunțaseră în primă instanță și în recurs. În aceste condiții, consideră că Înaltei Curți i se solicitase să examineze, pe baza probelor din dosar, nu probele factuale, ci o chestiune de drept, și anume calificarea juridică a faptelor imputate. 37. În al doilea rând, Guvernul susține că avocatul reclamantului a putut pleda în fața Înaltei Curți, că a putut apoi depune observații scrise și că a putut lua ultimul cuvânt. Își menține afirmația că nici reclamantul, nici avocatul său nu au solicitat o nouă ascultare a martorilor. Susține că prezenta speță este așadar diferită de cele în care instanțele naționale au respins cererile de ascultare a martorilor prezentate de către acuzați (Unterpertinger împotriva Austriei, 24 noiembrie 1986, seria A nr. 110, și Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, seria A nr. 158).
2. Motivarea Curții38. Curtea reamintește că modalitățile de aplicare a art. 6 din Convenție în procedura judecării apelului depind de caracteristicile procedurii în cauză: trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii interne și de rolul atribuit instanței de apel în ordinea juridică națională. Atunci când o ședință publică a avut loc în primă instanță, absența dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularitățile procedurii în cauză, ținând seama de natura sistemului de apel intern, de întinderea competențelor instanței de apel, de modul în care au fost realmente prezentate și protejate interesele reclamantului în fața acesteia, și mai ales de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluționeze (Botten, citată anterior, pct. 39). 39. Curtea reamintește, de asemenea, că admisibilitatea probelor este o chestiune ce ține în primul rând de reglementările interne, că, în principiu, instanțele naționale au obligația de a aprecia probele obținute de acestea [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 34, CEDO 1999-I] și că însăși Curtea are ca sarcină, potrivit Convenției, să verifice dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre multe altele, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, pct. 34, Culegere). 40. Curtea subliniază că, atunci când o instanță de control judiciar este competentă să analizeze atât situația de fapt, cât și chestiunile de drept și să studieze în ansamblu problema vinovăției sau nevinovăției, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor prezentate de persoana acuzată care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune penală (a se vedea, printre multe alte exemple, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu, citată anterior, pct. 55; Dondarini împotriva San Marino, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, și Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 27, 10 martie 2009). 41. Ca urmare, pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a art. 6, este indicat să se examineze rolul Înaltei Curții și natura chestiunilor pe care aceasta trebuia să le analizeze. 42. Curtea observă că, în speță, întinderea competențelor instanțelor de recurs era definită la art. 38515 și 38516 C. proc. pen., astfel cum era în vigoare la momentul respectiv (supra, pct. 28). Conform art. 38515, Înalta Curte, ca instanță de recurs, nu era obligată să pronunțe o nouă hotărâre pe fond, dar avea această posibilitate. La 9 decembrie 2005, a admis recursul parchetului, a desființat hotărârea tribunalului din 31 ianuarie 2005 și hotărârea curții de apel din 19 aprilie 2005 și a pronunțat o nouă hotărâre pe fond (supra, pct. 24). Examinând cauza atât în fapt cât și în drept, a urmat așadar o procedură completă. În conformitate cu prevederile legale citate anterior, această procedură se supunea acelorași reguli cu o procedură de examinare pe fond. După o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției reclamantului, și după administrarea, după caz, a noilor mijloace de probă, instanța de recurs putea să confirme deciziile anterioare, să pronunțe achitarea interesatului sau să îl declare pe acesta vinovat de tâlhărie. Înalta Curte a ales în cele din urmă a doua opțiune. 43. În speță, aspectele pe care Înalta Curte a trebuit să le analizeze spre a se pronunța asupra vinovăției reclamantului aveau un caracter predominant de fapt. Era vorba despre a aprecia dacă reclamantul a săvârșit acte de violență împotriva victimei sale cu scopul de a-i fura un telefon mobil. 44. Curtea observă că, după ce a infirmat deciziile anterioare și, fără a-l fi ascultat pe reclamant, Înalta Curte l-a declarat vinovat pentru tâlhărie, admițând astfel recursul parchetului, care solicitase o condamnare pentru această infracțiune mai severă (supra, pct. 21). Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului potrivit căruia faptul că acuzatul a avut ultimul cuvântul a fost suficient în speță (supra, pct. 37). Aceasta precizează că, deși dreptul inculpatului de a avea ultimul cuvântul are o anumită importanță, nu trebuie confundat cu dreptul de a fi ascultat, în timpul dezbaterilor, de către o instanță (Constantinescu, citată anterior, pct. 58). 45. Prin urmare, Curtea consideră că Înalta Curte s-a pronunțat pe fondul acuzațiilor penale îndreptate împotriva reclamantului, și că l-a considerat pe acesta vinovat pentru tâlhărie fără ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea de a prezenta probe și de a-și apăra cauza în fața sa În această privință, observă că, după cum indică Guvernul (supra, pct. 36), prezenta speță este diferită de cauza Constantinescu, citată anterior, în care reclamantul fusese achitat de instanțele inferioare, apoi condamnat penal, pentru aceleași fapte, de Înalta Curte. În speță, reclamantul fusese condamnat pentru furt calificat de tribunal și de curtea de apel Trebuie totuși observat că Înalta Curte este prima instanță care l-a condamnat pentru tâlhărie, infracțiune distinctă și mai severă decât cea reținută de instanțele inferioare. Prin urmare, Curtea consideră că Înalta Curte ar fi trebuit să-l asculte pe reclamant în această privință, ceea ce nu a făcut. 46. Considerentele de mai sus îi sunt suficiente Curții pentru a constata încălcarea art. 6 § 1 în speță. 47. Cu titlu suplimentar, Curtea observă că, în cauzele anterioare, a concluzionat că, în temeiul art. 38516 C. proc. pen. (supra, pct. 28), dacă instanța de recurs reține o cauză spre rejudecare, trebuie să se pronunțe, dacă este necesar, asupra chestiunii probelor care trebuie administrate în cadrul procedurii. Prin urmare, se pare că administrarea probelor după casarea unei hotărâri era reglementată printr-un cadru legislativ specific (Găitănaru, citată anterior, pct. 33). 48. În această privință, Curtea reamintește că a reproșat anterior autoritățile române administrarea defectuoasă a probelor în fața instanței de recurs (Dănilă, citată anterior, pct. 53-65, Flueraș împotriva României, nr. 17520/04, pct.56-62, 9 aprilie 2013, și Moinescu, citată anterior, pct. 36-41). 49. În speță, Curtea notează că tribunalul și curtea de apel au hotărât că probele din dosar, inclusiv declarațiile date de reclamant, I.S. și D. P. justificau doar condamnarea pentru furt calificat. Înalta Curte nu dispunea de probe noi pentru a o înlocui cu o condamnare a inculpatului sub acuzația de tâlhărie. Instanța s-a bazat exclusiv pe probele din dosar, în principal pe depozițiile scrise colectate în faza de cercetare și pe notele de ședință ale tribunalului, care relatau declarațiile martorilor. 50. Curtea notează în continuare că Înalta Curte și-a bazat condamnarea reclamantului pentru tâlhărie pe o nouă interpretare a probelor care fuseseră depuse la dosar în fața instanțelor anterioare, fără a proceda la ascultarea martorilor în cauză. Bazându-se în special pe depozițiile acelorași martori, Înalta Curte a mers mai departe decât instanțele inferioare, care se limitaseră la a-l condamna pe reclamant pentru furt calificat. Fără îndoială instanța de recurs avea competența să aprecieze diferitele informații colectate, precum și relevanța celor pe care reclamantul ar fi dorit să le prezinte. Nu este mai puțin adevărat că reclamantul a fost considerat vinovat pe baza mărturiilor pe care instanțele de prim grad le consideraseră insuficiente astfel încât să-l condamne pentru tâlhărie. În aceste condiții, faptul că Înalta Curte a omis să-i asculte pe acești martori înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, i-a redus în mod semnificativ dreptul la apărare (Destrehem împotriva Franței, nr. 56651/00, pct. 45, 18 mai 2004 ; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Spaniei, nr. 17122/07, pct. 40-41, 21 septembrie 2010, și Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23002/07, pct. 49, 22 noiembrie 2011). 51. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că prin condamnarea reclamantului pentru tâlhărie, pronunțată fără ascultarea reclamantului în persoană, precum și fără ascultarea martorilor, în măsura în care cele două instanțe inferioare consideraseră că elementele constitutive ale acestei infracțiuni nu erau reunite, s-au încălcat cerințele unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție. 52. Prin urmare, această dispoziție a fost încălcată.
54. Ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la acuzațiile formulate, Curtea nu identifică nicio încălcare aparentă a drepturilor și a libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și al art. 4 din Convenție. III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE55. În conformitate cu art. 41 din Convenție: „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” A. Prejudiciu56. Reclamantul solicită 70 804 lei (RON) (aproximativ 16000 euro) cu titlu de prejudiciu material suferit. El susține că suma corespunde salariilor neîncasate din cauza detenției sale și echivalentului monetar al sarcinilor zilnice familiale pe care nu le-a putut efectua în această perioadă. De asemenea, solicită acordarea a 100 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit ca urmare a condamnării sale penale pe care o consideră contrară art. 6 § 1 din Convenție, a detenției și a consecințelor acestora asupra sa și a familiei sale. 57. Guvernul a considerat că suma pretinsă de reclamant pentru prejudiciul material nu are nicio legătură cu obiectul prezentei cauze. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul este de părere că suma solicitată este excesivă prin raportare la jurisprudența Curții. 58. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins de reclamant. Curtea subliniază că, în speță, unicul temei de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile rezidă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Înaltei Curți. În mod cert Curtea nu poate specula care ar fi fost rezultatul procesului în cazul în care art. 6 din Convenție ar fi fost respectat, dar apreciază că este rezonabil să considere că interesatul a suferit pierderea unei șanse reale în procesul respectiv [Pelissier și Sassi împotriva Franței (MC), nr. 25444/94, pct. 80, CEDO 1999-II]. 59. Prin urmare, pronunțându-se în echitate, conform art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului suma de 3 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. 60. De asemenea, Curtea reamintește că, atunci când o persoană particulară, precum în speță, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerințelor art. 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea interesatului reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (Gençel împotriva Turciei, nr. 53431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003 și Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004). În această privință, observă că art. 465 din noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale unui reclamant (Moinescu, citată anterior, pct. 48).
62. Guvernul invită Curtea să nu acorde nicio sumă cu acest titlu. Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru sumele solicitate, cu excepția a două chitanțe pentru cheltuielile de traducere, care nu conțin nicio mențiune cu privire la obiectul traducerii. 63. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora [Morice împotriva Franței (MC), nr. 29369/10, pct. 186, 23 aprilie 2015]. Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 85 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii64. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. declară cererea admisibilă pentru capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție în măsura în care se referă la neascultarea de către Înalta Curte a reclamantului în persoană și a celorlalți martori și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât, la rata aplicabilă la data plății i. i) 3 000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; ii. 85 EUR (optzeci și cinci euro) plus orice sumă ce ar putea fi datorată reclamantului cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 4 octombrie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier adjunct PREȘEDINTE Yüklə 64,68 Kb. Dostları ilə paylaş:
|