N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Echil.'irul mintal al indivizilor şi al colectivităţilor nu e mai puţin fragil, stă pe aceeaşi muche de cuţit. (Poate că nu întîmplător apare din nou obiectul acesta care se foloseşte şi pentru a omorî.)

- Cînd o entelehie oarecare devine absolută (fie ea bună) şi dobîndeşte caracter de monopol, demenţa e aproape.

Oamenii politici în genul lui Calvin, Robespierre şi Hitler, care nu cunosc nici o altă satisfacţie şi preocupare decît punerea în practică pe calea politicii a ideii lor unice, uşor ajung la nebunie.

în condiţiile lumii care s-a rupt de Dumnezeu nici un absolut nu poate revendica exclusivitatea.

237

Ian Kott: Hamlet e nebun, deoarece atunci cînd politica elimină toate celelalte sentimente, devine ea însăşi o imensă nebunie.

Se poate merge atît de departe încît să se susţină că slăbiciunile, metehnele ba şi viciile conducătorilor politici devin temei de limitare şi îmblînzire, izvor de libertate. Un „putred" ca directorul Barras va fi mai tolerant şi va face mai puţin rău decît incoruptibilul Robespierre. Norocul nostru, spune un nobil personaj al lui Balzac, a fost că surorile lui Napoleon erau nişte tîrfe; ce ne-am fi făcut altminteri!

Paradoxul este explicabil: virtuţile sunt şi ele supuse relativităţii şi nu devin eficace decît puse în slujba Binelui divin şi practicate în numele lui Hristos. Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinenţii sexuali, harnicii, insomniacii îşi pot pune meritele la dispoziţia demonului. La extaz ajung şi călugării prin rugăciunea inimii, şi nărăvitul heroinei. Domnul ne-a pus în gardă spunînd că demonul poate lua chip de înger luminos.

- De cealaltă parte a oglinzii - dacă pot spune aşa - e la fel: nu orice suferinţă e valabilă. Tîlharul cel rău nu a suferit mai puţin decît celălalt dar nu i-a fost de folos. Virtutea şi suferinţa, aşadar, sunt şi ele supuse relativităţii celor lumeşti: sunt valabile numai prin sensul lor.

Dar împărtăşania însăşi! îţi este după cum te-ai apropiat de ea: spre bine, tămăduirea sufletului şi a trupului, spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci, spre bucurie, sănătate şi veselie - ori spre osîndă.

Henry de Montherlant în Port-Royal: „Există o suferinţă care nu-i roditoare, o suferinţă moartă şi care tîrăşte în moartea ei tot ce sufletul află în juru-i... Atenţie însă! Dacă ai crede că-i de ajuns să cunoşti suferinţa pentru a fi mîntuit, te-ai înşela cu desăvîrşire.

Degeaba suferi, dacă eşti în afara Bisericii nu ţi-e de nici un folos. Cîţi eretici n-au riscat moartea, ce zic? Cîţi nu au dorit-o şi care acum ard în foc? Diavolul are şi el martirii lui.

Cînd povestesc Fraţii Karamazov în celula 44 şi fac distincţia dintre suferinţa care nu-i mereu mîntuitoare pentru pătimitor şi suferinţa mereu sfintă ca spectacol, părintele Ion Pop se supără şi pe mine şi pe Dostoievski, ba şi pe ortodoxie (vină port şi eu fiindcă am găsit de cuviinţă să afirm că asta-i concepţia ortodoxă).

- Dostoievski vorbind despre greutatea de a realiza personaje pozitive zice că în literatura universală nu cunoaşte decît două: pe Don Quijote şi pe domnul Pickvvick. „Dintre toate figurile frumoase ale literaturii cea mai desăvîrşită este a lui Don Quijote."

Thibaudet. Ideea lui e că scriitorului îi vine lesne a crea ce-i este inferior, greu ce-i este superior. Exemplu: Flaubert, Doamna Bovary, unde Homais e atît de viu, iar profesonil Lariviere atît de şters.

238

Prinţul Mîşchin trebuie desigur adaos celor două nume indicate de Dostoievski, ca şi Hamlet şi Alceste. La Mîşchin, Romano Guard ini cutează a deosebi elemente eristice. Nimbul care-i înconjoară capul după ce e pălmuit de Ganea. în Pichvick fără îndoială ca toţi se poartă după cum observă Chesterton: ca şi cum ar fi în paradis. Aici, bonomia, voia bună, bunătatea şi veselia sunt treptele scării lui lacov.

Dar nicăieri nu e paradoxul evanghelic mai evident ca în Don Quijote, nicăieri nu e problema pusă mai universal, nicăieri îndepărtările şi apropierile de ideal, pendulările între ceea ce suntem şi am dori să fim, ceea ce am uitat că suntem şi ar trebui să fim, ceea ce am ajuns a fi şi suntem meniţi a fi, nu sunt contrastate mai sfîşietor, nicăieri jocul fără de sfîrşit castel-cîrciumă, mîrlan-senior, om-demon sau om-înger nu se desfăşoară într-un ritm mai dătător de fiori.

1965

Traducerea lui Don Quijote în româneşte (E. Papii, I. Frunzetti) îngăduie o adîncire a tîlcurilor atît de extraordinare ale cârtii.

Ca şi traducerile lui Murnu. De ce (întrebarea e a lui Lovinescu), tradus în româneşte, Homer e mai viu, mai savuros şi mai netransformat decît în alte limbi? Fiindcă româna păstrează o mireazmă telurică pe care altele au pierdut-o de nu se mai ţine minte cînd. Românei, ca atare, i se potriveşte spusa despre Nicolae Filipescu: singurul boier care miroase a cojoc ţărănesc.

Traducerile franceze prin care atîţia cititori români s-au furişat pînă în preajma lui Don Quijote sunt reci, sulemenite, graţioase, dar mecanice; subjonctivele sunt somptuoase, dar tertipurile stilistice sterilizante.

Limba română, prin opoziţia dintre elementele latine şi orientale, precizează paralelismul, răsfiînge în oglinda grăirii dualitatea Don Quijote - Sancho Pânza, amplificînd-o, aducînd în grosplan bipolarismul firii omeneşti tară a fi nevoie, ca în alte limbi, să se meargă la trivialităţi.

Cavalerul o dă mai pre latineşte, iar scutierul foloseşte tot ce este balcanic, turcesc, levantin, fanariot. Astfel ruptura e şi mai intensă, pe cînd eroul apare mai puţin departe: sărman ca Dionis, nebun cum e Călin, nobil deopotrivă ca Luceafărul, poznaş ca Nastratin, frate mai mare cu Păcală şi Pepelea, e însuşi omul pe care Hristos îl cheamă să iasă din sine şi să cuteze a fi, a redeveni el însuşi cel de la început. Re-înnobilarea, re-îndumnezeirea omului şi a lumii, iată scopul predicăni Evangheliei, iată şi tema din Don Quijote.

239