N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Jilava, Gherla, Aiud

.. Teologia exprimă slăvea noastră mai bine decit zoologia."

Emil Cioran

Două nume stîrnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt în măsură să dau informaţii despre Teilhard de Chardin şi Eugen lonescu, ale căror opere le-am citit în întregime datorită lui Dinu Ne.

Cu privire la BUgen lonescu reacţiile sunt două: simpatie şi curiozitate la tineret şi aversiune indignată la oamenii în vîrstă. Costache Bursan, care-mi arată multă afecţiune, după ce-i povestesc una din piesele citite, se răsteşte la mine supărat foc. Mă face cu ou şi cu oţet. Degeaba îi arăt că nu sunt (vai!) autorul piesei, ci numai povestitorul, degeaba invoc afişul din hanurile farwestului: „Nu trageţi în pianist", conu Costache rămîne îmbufnat timp de trei zile, iar după ce se împacă mă roagă „să nu mai colportez asemenea orori."

(Păţesc şi mai rău cu părintele M. cînd rezum într-o seară caldă, la Jilava, Bra\>e New World de Huxley. A durat pînă ce l-am putut convinge că nu sunt partizan al zămislirii în eprubetă a copiilor. Părintele M. e un om bun şi înţelegător; mai tîrziu, surîzînd, mi-a spus că-i pare rău; dar cu profesorul Petrescu, un fost cuzist, am avut de furcă din pricina Fermei animalelor a lui George Orwell în care, zor nevoie, ţinea să vadă opera masonilor!)

Virgil Bit., Mihai F., I. Bod., Gh. de la Ţară şi o mulţime de alţi tineri mă ascultă cu atîta atenţie şi bună dispoziţie cînd îl prezint pe Eugen iOnescu îneît îmi dau şi mai bine seama de valoarea autorului şi de puterea lui de a exprima spiritul epocii noastre.

Povestesc din lonescu: Cîntăreaţa cheală, Jacques ori supunerea, Scaunele, Lecţia, Amadeu ori cum să te descotoroseşti de belea, Victimele datoriei, Rinocerii (pe care-i citisem cîteva zile înainte de arestare).

în convorbirea dintre soţii Martin în Cîntăreaţa cheală („Ce coincidenţă, ce coincidenţă...") desprind o foarte savantă construcţie, mi se pare incontestabilă analogia cu o fugă de Bacii. Un foarte bun spe­cialist în muzică îmi dă dreptate. După cum e firesc, stărui asupra Victimelor datoriei, care este istorisirea unei anchete. Tinerii ascultă fermecaţi, ba şi ceilalţi sunt prinşi. De multe ori, între zidurile vechi ale Jilavei, Aiudului şi Gherlei, un eterogen şi neaşteptat public în zeghe aplaudă piesa aceasta a lui lonescu mai abitir - probabil - decît publicul (în haină de seară??) de la teatrul La Huchette. De aceeaşi atenţie se bucură lluis-Clos de Sartre şi Procesul lui Kafka, ambele pline de putere

294

profetică şi făcute parcă anume spre a fi povestite în locuri ca acela în care ne aflăm. Pe Kafka şi Sartre îi ascultă cu interes şi bătrînii. (Conu Costache nu mai spune că sunt „prostii şi sfruntate porcării".) Dreptatea cere să spun că şi dintre adulţi unii se arată receptivi faţă de Eugen Ionescu. (Avocatul D. Vgl., bunăoară, caracter dificil, om ciufbt, ascultător pretenţios, deîndată se înclină fără rezerve. E şi mare wagnerian şi nietzscheist.)

Reacţiile faţă de Teilhard de Chardin sunt mai nuanţate, vîrsta nu mai e un criteriu despărţitor. Preoţii catolici sunt discreţi, ortodocşii nu-1 resping. O dată mai mult se manifestă atitudinea degajată a ortodoxiei în raport cu ştiinţa: o lasă să-şi vadă de ale ei. (Desprind aici şi niţică înţeleaptă desconsiderare: ce importanţă au descoperirile lumeşti! Pe cînd la catolici se vădeşte o îngrijorare legată de rolul imens pe care-1 joacă materialitatea, politica în catolicism - justificată şi ea: de vreme ce Dumnezeu a creat lumea şi a lăsat-o să-şi chivernisească treburile, cine să se ocupe de ele de nu oamenii şi în special cei mai calificaţi dintre ei?)

Din discuţiile purtate reţin cîteva puncte:

a) trecerea, prin evoluţie, de la simplu la complex pare a fi o realitate incontestabilă. E vorba de o evoluţie cronologică, nu cauzală. Ideea de bază a lui Teilhard - că evoluţia în timp e certă dar că între specii nu există relaţii descendente - poate fi exemplificată foarte bine astfel: lucrurile se petrec - pare-se - ca într-o vitrină unde o mînă nevăzută înlocuieşte în fiecare anotimp obiectele expuse. înlocuirea -toamna - a sandalelor cu galoşi nu înseamnă că din sandale coboară galoşii; şi tot astfel şoşonii - iarna - nu s-au realizat prin lentă evoluţie din galoşi;

b) „cazul" Teilhard arată că iezuiţii au rămas în fruntea ramurei inovatoare şi îndrăzneţe a catolicismului şi că tot sunt foarte atraşi de ştiinţă (c 'est leur peche mignon);

c) din partea autorului, o extraordinară modestie omenească: admiterea ipotezei că în diurnul spre punctul omega rolul speciei noastre s-ar putea să nu fie decît realizarea unui nou strat geologic. (Dar atunci nu înseamnă că jertfa de pe cruce a fost zadarnică? Să nu fie!)

d) metacrcştinismul de care-i place lui Teilhard să pomenească nu-i cumva o supărătoare concesie făcută limbajului la zi, un aggiornamento sosit pe aripile modei ca să dea satisfacţie tuturora şi să ne fericească prin întrebuinţarea de termeni cît mai ştiinţifico-grandioşi?

Creştinismul metamorfozează omul. Ce-ar putea fi dincolo de creştinism? Valery se întreba şi el dacă există altceva mai bun decît lumina. După teoria expansiunii universului ar exista viteze superioare

295

celei a luminii. Or fi şi tahioni? Dar nu văd în metacreştinism altceva decît vechiul creştinism înţeles mai temeinic, însuşit mai deplin. Altfel, sunt dispus să spun şi eu ca puritanii americani din sud: it's good enough

for me^s>

1962

Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă.

Acum un veac, Bagehot deosebea în regimul constituţional englez două părţi: una strict practică şi utilitară: cabinetul; şi alta ceremonială, solemnă, bună pentru masse: parlamentul plus Coroana, cu pompele şi tradiţiile lor (colorate şi strălucitoare).

Cu cît sunt oamenii mai sofisticaţi cu atît dau mai puţină însemnătate formelor; pe cînd oamenii simpli abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice.

Apoi sunt şi din cale-afară de „serioşi", adică izvoditori de tiranie. „Mandarinii" sunt mai uşuratici, adică mai toleranţi. Nu degeaba s-a putut spune la moartea lui Sacha Guitry: Sacha, ne-ai învăţat că şi uşurătatea poate fi o virtute.

A! cît de regulamentari, de exigenţi, de idolatri ai tipicului şi formei sunt oamenii simpli din celule.

— Bunul sălbatic şi simplitatea omului primitiv sunt basme, romane, jiction.

Sălbaticii sunt teribil de complicaţi şi meticuloşi: sociologia, etnografia şi antropologia o dovedesc. La ei totul stă sub semnul tabuurilor — sunt sute, mii de tabuuri — şi al stringenţei sistemelor de reglementare minuţioasă. întotdeauna forma are prioritate asupra fondului.

Faţă de a triburilor primitive, viaţa omului modem e de o simplicitate cristalină şi de o libertate absolută.

— Seriozitate. Bună-credinţă. Iată dubla impresie pe care o face relatarea sfîntului apostol Pavel cu privire la răpirea lui în rai în timpul vedeniei de pe drumul Damascului. Pavel nu poate da nici un fel de amănunt; ce a văzut şi auzit nu se poate spune în cuvinte.

Rudolf Steiner, în schimb, descrie meticulos universul care i-a fost arătat în cursul călătoriei sale suprafireşti. Detaliile lui Steiner le evocă pe ale unui inventar sau ale unei cărţi de geografie.

Teosofii şi spiritiştii suferă de aceeaşi slăbiciune; taxonomia lor e prea meticuloasă: dau cifrele cele mai exacte pentru durata perioadei dintre două încarnări, pentru nivelurile spirituale, pentru numărul spiritelor din fiecare categorie...

296

Deosebirea mi se pare hotărîtoare. Se simte autenticitatea vedeniei Simţului Pavel, la ceilalţi imposibilitatea de a rezista ispitei cifrelor şi sistematizării. Cifrele acestea atît de precise ale antroposofilor şi teosofilor ating o dublă coardă sensibilă a maselor: rigurozitatea numerică şi nevoia de senzaţional (sperie-mă!).

Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă. Creştinismul recunoaşte existenţa unor taine şi nu se străduieşte să le rezolve cu cifre a căror valabilitate nu poate stîrni unei minţi cîtuşi de puţin raţionale decît nevoia să ordone muşchilor motori schiţarea unui zimbet.

— Cifrele şi amănuntele teosofilor şi antroposofilor — contrastînd cu discreţia Sf. Pavel - dovedesc o naivitate dezarmantă, dacă nu şi o lipsă de simţ critic.

Mania sectanţilor de a fixa anul armagedonului, data sfirşitului lumii etc. contravine textului categoric în care Domnul exclude aflarea unei date precise. Există o pornire de a cuceri oamenii spăimîntîndu-i şi totodată măgulindu-i prin vestirea unor evenimente catastrofale şi grandioase la care li se făgăduieşte că vor participa. Inconştientă abilitate'? Mondanitate? Fantezie?

Posibilitatea de a cunoaşte data precisă a sfirşitului ar veni în contradicţie cu principiile de bază ale lumii care sunt: incertitudinea, libertatea credinţei, retragerea lui Dumnezeu în taine inaccesibile probelor categorice.