N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Gherla (Zarea), 2 august 1964

După masivele plecări din Aprilie (mai ales bolnavi, foarte mulţi pe targa, i-am zărit prin interstiţiile seîndurilor de la camera 35) a urmat

312

citirea de către comandantul închisorii a decretului general de graţiere, la 17 iunie. Pentru prima oară se vorbeşte despre „deţinuţi politici". Pînă acum: „Ce faaace? Deţinuţi politici? Nu zău, mă? Voi sunteţi infractori împotriva securităţii statului, asta sunteţi." Urmează ca la data de 23 August să „nu mai existe practic nici un deţinut politic". Despre graţiere ştiusem cu o zi mai înainte, prin morse. Dar acel „practic" mi s-a părut suspect. Poate că n-a fost luat cuvîntul în sensul lui corect care e „de fapt", „concret" - ci în sensul răspîndit, dar neexact, de „situaţie generală în care cazurile excepţionale fiind foarte rare nu contează". Gardienii -acum sunt mai vorbăreţi, ba fac şi aluzii la „ce să-i faci aşa a fost, să nu plecaţi cu supărare" - îmi spun că măsura are un caracter absolut. Cu toate acestea, după seria de plecări de la sfîrşitul lui iunie, văzînd că nu fac încă parte nici din seria care a început să fie liberată la 25 iulie, cunosc o stare ilogică de nerăbdare şi anxietate. E stupid, nu mă pot reţine, dar iau aminte că-mi pare rău să fi fost urgisit printre ultimii. Aveam să fiu într-adevăr liberat în chiar ultima zi: numele meu îrneepe cu litera S, n-aveam pile de nici un fel, nu eram bolnav incurabil, fusesem „nesincer cu ancheta", nu figuram pe listele de turnători („au colaborat cu organele de administraţie") şi nu mă număram printre reeducaţi. Dar evenimentul liberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. în mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-1 risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscînd fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pîine cît de mică; ies admirînd mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

Stau deci în genunchi şi mulţumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în faţa tuturor adversităţilor, piedicilor, zădărîrilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru orice bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decît să fac păcate strigătoare la cer.

Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios... Dar cîţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gîndul acesta nu mă clatină totuşi pentru că experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă. Aşa îneît buna mea dispoziţie rămîne, doar tulburată de o oarecare agitaţie. Umblu fără a mă opri prin micuţa celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi întoarce în închisoare - şi par că mi-o doresc. Poate că aici trebuia să rămînem cu toţii, poate că era mai uşor, mai bine.

313

Jilava, camera 25

Montherlant în Port-Royal rezumă concepţia protestantă despre mîntuire: „Neliniştea e o dovadă sigură a puţinului folos pe care-1 tragem de pe urma sfintei împărtăşanii şi oricine nu se simte fericit aici pe pămînt nu poate să fie fericit dincolo. Crezi în Dumnezeu şi ţi-e frică de ceva?"

Faimos vorbesc janseniştii, dar tocmai cei caic cunosc „teama şi tremurul" trec uşor peste incertitudinea legată de erudiţia umană în ultima clipă. înfricoşătoare e judecata lui Hristos pentru că nimeni nu ştie care va fi verdictul; meritele, faptele bune, nu sunt precumpănitoare; iar cît priveşte credinţa noastră, putem fi siguri că-i adevărată? Protestanţii - îngăduind individului să-şi deducă mîntuirea din starea sa de linişte sau fericire - înlătură tragicul şi angoasa din viaţa creştinului.

Ortodocşii - atît de axaţi pe înviere şi-n consecinţă pe bucurie — sunt mai aproape, cred, de esenţa dramei îndoindu-se mereu de soarta lor. Inginerul Pete. îmi atrage atenţia asupra acestui punct, unde văd multă onestitate şi un adevărat tremur: tocmai că asta nu se poate şti! tocmai că nimic nu e rezolvat pînă în ziua judecăţii.

- Creştinismul şcoală perfectă a contradicţiei şi paradoxului, cea mai dialectică dintre concepţii.

Prima datorie a creştinului: a fi fericit;

Prima datorie a creştinului: a simţi adînc nenorocirea condiţiei omeneşti.

Ieşirea din dilemă: soluţia dogmatică: credinţa în transfigurare şi înviere.

Creştinul (sau omul - e totuna) se cuvine a fi zîmbitor, tolerant, raţional, degajat, convins de relativitatea celor lumeşti; deci niţel sceptic şi foarte îngăduitor; şi totodată — ştiind că aici se joacă partida pe viaţă şi pe moarte — că numai în trup ne putem mîntui (trupul e trup de moarte şi Pavel aşteaptă să fie scăpat de el, dar, pe de altă parte, odată ieşit din trup nu te mai poţi mîntui) - trebuie să fie grav, absolut convins de adevărurile revelaţiei, aprig în convingerile sale şi-n simţul tragic şi eroic al existenţei, abisal în deschiderile sale asupra tainelor vieţii. Este necesar, ar spune un istoric al culturii, să îmbine ceea ce Kenneth Clark numeşte „zîmbetul raţiunii" din secolul XVIII cu aspra ascultare şi înflăcărată credinţă din secolele XII-XIII.

Dar cum pot fi îmbinate aceste două lucruri atît de opuse: secolul XVIII şi secolele XII-XIII? Raţiunea şi credinţa? Zîmbetul şi gravitatea? îngăduinţa şi ascetismul?

314

Nu ştiu. (Dacă nu cumva răspunsul pertinent ar consta în răsturnarea întrebării: cum de-au putut ajunge să fie despărţite'?) Cunosc însă o pildă care — în mod tainic — pare a dovedi că opusurile pot coincide, că există o posibilitate de împăcare (integrare) a divergenţelor viziunii. Pilda e simplă, niţel zărghită, şi sunt cu totul dispus să-i recunosc un caracter neserios, un iz de poznă nastratiniană; prea locală pentru a putea pretinde la valabilitate generală; şi, desigur, supărător de reacţionară. Iat-o în toată ambiguitatea ei, în dialectica ei filocalie.

La un sfînt călugăr cunoscut pentru curăţenia vieţii lui, duhovnic riguros, fără multă cărturărie, vine să se mărturisească o femeie al cărei soţ a fost arestat pentru motive politice. Deîndată scoate un revolver. Ce mă fac, părinte, e al bărbatului meu, l-am luat la mine să nu dea cineva de el. Călugărul o fulgeră cu privirea îndelung; apoi, căscîndu-şi îmbrăcămintea: „Valeu, valeu, dă-i drumul în anteriu."

(Luca 8, 8: Cine are urechi de auzit să audă.)

1967

Admirabilul Athenagora, patriarhul întîlnirii de la Ierusalim şi al sărutului de la Istambul - al ecumenismului faţă de care m-am legat să-i fiu fidel - îi spune lui Olivier Clement că merge spre Hristos pentru că îl iubeşte şi „nu e silit de nimic", pentru că Hristos - care a refuzat să coboare de pe cruce şi să prefacă pîinile în pietre - e tot una cu libertatea.

Hristos ne dă libertatea (Ioan 8, 32: „iar adevărul vă va face liberi") şi fericirea sub forma de reţetă practică de uz cotidian.

Cine-şi repetă mereu maxima lui Kierkegaard: „Contrariul păcatalui este libertatea" şi cine ştie că libertatea este bunul suprem înţelege ce poate însemna creştinismul.

Nu-i reproşez lui Giono că a îndemnat la cedare în faţa răului în numele superiorităţii vieţii asupra morţii. îi obiectez că a trecut cu vederea peste alt adevăr: că viaţa - desigur infinit superioară morţii - nu este nici ea bunul suprem dacă nu e însoţită de calitatea-i ab initio consubstanţială, adică de libertate. Cînd Benda spune că bunul suprem al omului nu e viaţa, ci libertatea, el enunţă un adevăr de care Giono n-a vrut să ţină seama. Benda e un scriitor care nu se compară cu Giono. Dar dacă adevărul poate ieşi din gura copiilor şi a săracilor cu duhul, de ce n-ar putea veni şi de la autorii cu o frază mai puţin pitorească?

- La urma urmei, Pascal ne îndeamnă să pariem.

Bine.

Dar dacă?...