Îngeri căzători

Mai târziu, când stabileam meniurile săptămânii cu domnişoara Maude, am hotărât că trebuia să spun ceva. Poate ar fi trebuit s o spun aşa, ca din întâmplare, dar nu i felul meu. Am terminat cu scrisul, am închis caietul şi am spus:

— S a întâmplat ceva rău cu Jenny.

Domnişoara Maude a sărit în picioare.

— Ce s a întâmplat?

A fost mirată, pentru că noi nu vorbim despre Jenny.

— Mi s a returnat o scrisoare. Ea şi mama ei s au mutat.

— Asta nu înseamnă neapărat ceva rău. Poate s au mutat într un loc mai bun.

— Mi ar fi spus. Şi n are bani de ceva mai bun.

Nu i spusesem niciodată domnişoarei Maude cât de greu o ducea.

— Adevărul e, am continuat, că Jenny a dus o foarte greu de atunci, de când a concediat o bunica dumneavoastră fără recomandare.

— Fără recomandare? a repetat domnişoara Maude, de parcă n ar fi înţeles.

— Fără recomandare nu şi poate lua altă slujbă de fată în casă. Munceşte într un local, iar mama ei spală rufe acasă. Abia de câştigă un şiling amândouă.

Domnişoara Maude arăta îngrozită. Încă nu ştie prea multe din ce se întâmplă în lumea asta. N am îndrăznit să i explic la ce poate duce munca într un local.

Apoi, m a surprins ea pe mine.

— Cum poate creşte un fiu cu bani ăştia?

Până atunci nu fusesem sigură că ştia că Jack e fiul lui Jenny. Însă a spus o calm, ca şi cum n o judeca.

Am ridicat din umeri.

— Trebuie s o găsim, a spus domnişoara Maude. Măcar atât putem face.

— Cum? Oraşul e mare, poate fi oriunde. Vecinii i ar fi dat poştaşului noua adresă, dacă ar fi ştiut o.

— Simon o s o găsească, a declarat domnişoara Maude. O cunoaşte. El o s o găsească.

Mă pregăteam să spun ceva, însă ea era atât de încrezătoare în băiat că n am avut inima să i spulber speranţele.

— Să presupunem că o găsim, i am răspuns. Ce facem pe urmă? N o putem lua înapoi aici. Servitoarea cea nouă munceşte bine. N ar fi drept faţă de ea.

— Am să i scriu eu însămi o scrisoare de recomandare servitoarei celei noi.

E de mirare cât de repede se poate maturiza o fată când se hotărăşte ea.

SIMON FIELD
Când îmi zice Maude s o găsesc pe Jenny, nu întreb de ce. Uneori n am nevoie să ştiu de ce. Nu i aşa de greu. Descopăr că tocmai s a dus s o vadă pe Mama, care mi spune unde e. Când mă duc acolo, le găsesc pe ea, pe maică sa şi pe Jack într o cămăruţă, fără o fărâmă de mâncare Jenny şi a cheltuit toţi banii pe ce a putut face maică mea pentru ea.

Îi iau pe toţi la un birt şi le dau să mănânce. Mi a dat Maude bani pentru asta. Băiatul şi bunica mănâncă tot ce văd cu ochii, Jenny doar ciuguleşte. Are faţa cenuşie.

— Nu mă simt bine, zice.

— O să treacă, îi spun, cum le spune maică mea tuturor femeilor care se duc la ea.

Acum câţiva ani, Jenny nici nu voia să audă ce le face mama femeilor, dar acum altfel stau lucrurile cu ea. Ştie ce nseamnă să ai un copil care n are ce mânca. Asta face pe oricine să şi schimbe părerea, când e vorba să mai aducă pe lume o gură pe care n are cu ce o hrăni.

Ei nu i zic nimic. Jenny n are nevoie să i amintesc eu cum se schimbă lucrurile. Îmi ţin gura şi o fac să mănânce puţină supă.

Socot că am găsit o la timp.

LAVINIA WATERHOUSE

Mda. Nu ştiu. Chiar nu ştiu ce să cred. Maude mi a spus adesea că ar trebui să încerc să fiu mai receptivă şi presupun că ăsta este unul dintre momentele în care chiar aşa ar trebui. Dar e foarte greu. Acum mai am încă două secrete faţă de ea. Tocmai m am întors de la cimitir, fireşte. Vieţile noastre par să graviteze în jurul lui. Mă dusesem acolo singură, la mormântul familiei. Voiam să merg, chiar înainte de funeraliile Regelui. Mami, bineînţeles, n a putut veni, pentru că este încă în pat, cu micul Georgie alături. Când am plecat, dormeau amândoi, lucru bun pentru că altfel n aş fi vrut s o las singură. Elizabeth e acolo, însă n am încredere în ea când e vorba de Georgie sunt sigură că l ar scăpa şi s ar lovi la cap. Tati e la lucru, deşi mi a spus că săptămâna asta a fost foarte mare plictiseală şi linişte acolo, toată lumea cu feţe lungi şi lucrând foarte puţin în aşteptarea înmormântării Regelui.

Aş fi putut s o rog pe Maude să meargă cu mine, însă am petrecut împreună toată ziua de ieri, stând la coadă la Whitehall să l vedem pe Rege pe catafalc şi acum eram chiar bucuroasă să fiu singură.

M am dus la mormântul nostru şi am aşfezat un buchet proaspăt pentru Ivy May, am plivit puţin pe lângă mormântul familiei Coleman şi pe lângă al nostru, pentru că era necesar. Din punctul ăsta de vedere, familia Coleman e destul de delăsătoare. Pe urmă m am aşezat. Era o după amiază plăcută, însorită, liniştită. Auzeam cum cresc în jurul meu iarba şi florile şi copacii. M am gândit la Regele cel nou. Regele George al V lea. Chiar i am rostit de câteva ori numele cu voce tare. Acum, că am un frate care i poartă numele, mi e mai uşor să l accept.

Pe urmă mi a venit ideea să fac un tur al îngerilor. Trecuse atâta vreme de când nu i mai văzusem pe toţi. Am început, fireşte, cu al nostru, pe urmă m am plimbat mai departe, numărând. Sunt mult mai mulţi de treizeci şi unu acum, dar eu i am căutat numai pe cei vechi, din copilăria mea. Era ca şi cum m aş fi salutat cu nişte vechi prieteni. Am ajuns la treizeci, dar cu nici un chip n am putut să l găsesc pe al treizeci şi unulea înger. Eram afundată în cimitir sus în colţul de nord vest şi încă mai căutam când am auzit sunând clopoţelul de închidere. Atunci mi am amintit că uitasem de îngerul adormit şi m am grăbit spre el, pe Aleea egipteană. Abia după ce l am văzut, culcat pe o parte, adormit, cu aripile strânse frumos, am simţit că pot să plec.

Am coborât în grabă pe alee, spre intrare. Era chiar foarte târziu, nu era nimeni în preajmă şi mă temeam că s ar putea să se fi încuiat deja porţile. Cu toate acestea, am dat o fugă până la pajişte, doar pentru o clipă, să mi iau rămas bun de la Ivy May.

Şi acolo i am găsit pe Simon, Joe şi domnul Jackson, care începeau să dea la o parte lespedea de granit de pe mormântul familiei Coleman! Am fost atât de şocată, că am rămas încremenită, cu gura căscată. Timp de o secundă îngrozitoare am crezut că am pierdut o şi pe Maude. Apoi, m a văzut Simon şi a scăpat sapa din mână. S au oprit şi Joe şi domnul Jackson. Aveau toţi un aer atât de vinovat încât am ştiut că ceva nu e în regulă.

— Pentru Dumnezeu, ce faceţi? am strigat.

Simon s a uitat la domnul Jackson, pe urmă a spus:

— Livy, vino şi stai jos o clipă.

Mi a făcut semn spre piciorul îngerului meu. M am aşezat sub el cu multă grijă. De când a căzut, nu prea mai am încredere în el.

Simon mi a explicat totul. La început, n am putut să scot o vorbă. Apoi, după ce mi am recăpătat răsuflarea, le am spus:

— E datoria mea creştinească să vă reamintesc că ceea ce faceţi este şi ilegal şi imoral.

— Ştim, mi a răspuns băiatul cel rău şi a spus o aproape voios.

— Este ceea ce şi a dorit ea, a rostit domnul Jackson foarte liniştit.

L am privit îndelung. Puteam să l las fără slujbă. Şi pe Simon la fel, dacă aş spune la poliţie, le aş putea distruge viaţa, lui şi lui Simon, şi i aş tulbura îngrozitor pe Maude şi pe tatăl ei. Aş putea.

Dar asta nu mi ar aduce o înapoi pe Ivy May.

Se uitau la mine temători, ştiind parcă la ce mă gândeam.

— Aveţi de gând să i spuneţi lui Maude? i am întrebat.

— La timpul potrivit, a răspuns domnul Jackson.

I am lăsat să mai aştepte puţin. Era o mare tăcere în cimitir, ca şi când toate mormintele ar fi aşteptat răspunsul meu.

— N am să spun nimănui, am zis în cele din urmă.

— Eşti sigură, Livy? m a întrebat Simon.

— Nu crezi că pot să păstrez un secret? Nu i am spus lui Maude despre ceea ce s a întâmplat cu mama ei, ştii tu, despre copil. Am păstrat acel secret.

Domnul Jackson a tresărit şi s a înroşit. M am uitat la el şi, după ani de zile de când lăsasem şarada neterminată în mintea mea, i am îngăduit, în sfârşit, să şi ia locul lui în poveste, lângă Kitty. Spre marea mea surpriză, îl compătimeam.

Încă un secret. Dar n am să l dezvălui. I am lăsat să şi ducă la îndeplinire macabra sarcină şi am alergat acasă, încercând să nu mă mai gândesc. N a fost prea greu. După ce am intrat în casă şi mi am luat frăţiorul în braţe, am descoperit că mi e destul de uşor să uit de toate, în afară de feţişoara lui drăgălaşă.

MAUDE COLEMAN

Era bine trecut de miezul nopţii când am ajuns cu Tăticu pe vârful Dealului Parlamentului. Fuseserăm la noul observator instalat de Societatea ştiinţifică din Hampstead lângă Whitestone Pond, să privim Cometa Halley, şi mergeam peste Heath, în drum spre casă.

Am fost cam dezamăgită de privelişte luna strălucea atât de puternic, încât cometa se vedea destul de şters, deşi coada ei lungă şi curbată era chiar un spectacol. Tăticu însă adoră observatorul a făcut o campanie atât de asiduă pentru construirea lui şi n am vrut să i stric seara petrecută acolo, plângându mă de lună. Eram printre puţinele doamne prezente şi am stat foarte tăcută. Totuşi acum, că luna a mai coborât pe cer, cometa era mai vizibilă şi m am simţit mai relaxată decât fusesem în cupola cu deschizătura ei îngustă către cer şi plină de bărbaţi care beau coniac şi fumau ţigări de foi. Încă era foarte multă lume pe deal, care privea cometa. Cineva chiar cânta la acordeon "Puţin din ce ţi place", totuşi nu dansa nimeni la urma urmei, peste câteva ore avea să fie înmormântat Regele. Ciudat, cum a apărut cometa pe cer în noaptea de dinaintea funeraliilor lui. Era exact genul de lucru căruia Lavinia i ar acorda o mare importanţă, însă eu ştiam că era o simplă coincidenţă, iar pentru coincidenţe există cel mai adesea explicaţii.

— Vino, Maude, să mergem acasă, m a chemat Tăticu, aruncând în iarbă chiştocul unei ţigări.

Cu colţul ochiului am zărit ceva strălucind. Am privit spre celălalt deal, spre Highgate, şi am văzut arzând un imens foc în aer liber, care lumina copacii din jur. Printre crengile care parcă dansau am zărit cedrul libanez din cimitir.

Focul acela cu siguranţă nu era o coincidenţă cineva îl aprinsese probabil ca un omagiu adus Regelui. Am zâmbit. Îmi place focul. Aproape că am simţit că fusese aprins şi în onoarea mea.

Tăticu dispăruse pe deal în jos, în întunericul din faţa mea, însă eu am mai rămas puţin, privind când la cometă, când la foc.

SIMON FIELD
Durează mult. Muncim toată noaptea. Avea dreptate el când zicea de oase.

După aia, când iese soarele, aducem nişte căldări şi le umplem pe jumătate cu nisip. Amestecăm în el cenuşa şi împrăştiem totul peste pajişte. Domnul Jackson are de gând să lase să crească flori de câmp acolo, aşa cum a vrut ea. O să fie o schimbare, după toate straturile alea de flori cultivate şi aleile greblate.

Mai am puţin într o găleată şi mă duc la tufa de trandafir a lui Bunicu şi răstorn acolo ce mi a mai rămas. Aşa am să ştiu unde e o parte din ea, dacă Maude o să vrea cândva să afle. În plus, făina de oase e bună pentru trandafiri.

                     

MULŢUMIRI

Capitolul de Mulţumiri este singura parte a unui roman care dezvăluie vocea "normală" a unui autor. De aceea, îl citesc întotdeauna căutând indicii care să arunce lumină asupra scriitorilor şi a metodelor lor de lucru, asupra vieţii lor, ca şi asupra legăturilor lor cu lumea reală. Presupun câ unele sunt codificate. Vai, totuşi, în romanul acesta nu se găsesc înţelesuri ascunse, doar o voce de zi cu zi, care doreşte să şi exprime mulţumirea pentru ajutorul primit în diferite forme.

Uneori, mă întreb dacă e cu adevărat necesar un capitol cu mulţumiri, sau dacă acesta nu cumva risipeşte iluzia că o carte se iscă din mintea scriitorului, gata compusă. Însă cărţile nu apar din neant. La ele îşi aduc contribuţia alte cărţi şi alţi oameni, în toate chipurile. Am folosit multe cărţi pentru a o scrie pe aceasta. Cel mai mult m au ajutat The Victorian Celebration of Death de James Steven Curl (Sutton Publishing, Stroud, 2000), Death in the Victorian Family de Pat Jalland (Oxford University Press, Oxford, 1996), Moartea, raiul şi victorienii de John Morley (Studio Vista, London, 1971) şi, lucrarea mea preferată, On the Laying Out, Planting, and Managing of Cemeteries, and Improvement of Churchyards de J.C. Loudon (1843; facsimil publicat de Redhill, Ivelet Books, Surrey, 1981).

E privilegiul romancierei să inventeze ce i place, chiar atunci când în poveste intră şi persoane şi locuri reale. Cimitirul din această carte e construit din multe fapte şi o fărâmă de ficţiune detaliile concrete şi fantezia se întrepătrund şi nu i nevoie să deşirăm această ţesătură. Deşi cimitirul real în care are loc acţiunea acestei cărţi există, n am încercat să l redau absolut veridic. El este mai curând o stare de spirit, populată cu personaje fictive, cu asemănări neintenţionate.

Tot astfel, m am jucat cu câteva amănunte din istoria sufragetelor, pentru a le putea aduce în povestea mea. Mi am luat libertatea să i atribui lui Emmeline Pankhurst cuvinte pe care nu le a rostit în realitate, dar am convingerea că am păstrat spiritul numeroaselor ei cuvântări. Mai mult. Ioana d'Arc şi Robin Hood chiar au mărşăluit într o procesiune, în costumaţiile pe care le am descris eu, însă nu în cadrul demonstraţiei din Hyde Park. Gail Cameron de la Suffragette Fellowship Collection de la Muzeul Londrei mi a fost de mare ajutor, fumizându mi surse preţioase.

În sfârşit, mulţumesc cvartetului meu de minţi alerte Carole Baron, Jonny Geller, Deborah Schneider şi Susan Watt, care au rămas neclintiţi atunci când eu şovăiam.